Salvador a fost un spion cubanez, infiltrat in Miami pentru a afla secrete militare de la guvernul Statelor Unite. Cu toate acestea, nationalistii cubanezi cu care Salvador s-a asociat fara a-si dezvalui identitatea reala l-au determinat in cele din urma pe abilul spion sa renunte la loialitatea lui fata de Castro. Ca urmare, Salvador s-a predat guvernului Statelor Unite iar acesta i-a oferit azil, protectie si o noua identitate. Guvernul a inscenat "uciderea" lui Salvador astfel incat oficialii lui Castro sa isi considere spionul mort, iar odata acest plan indeplinit lui Salvador i s-au eliberat documente noi, a primit un nume nou si o noua viata.
Pavel face apel la acest gen de limbaj atunci cand raspunde la intrebarea: "Ce vom zice dar? Sa pacatuim mereu, ca sa se inmulteasca harul?" cu familiarul sau raspuns: "Nicidecum! Noi, care am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat? Nu stiti ca toti cati am fost botezati in Isus Hristos, am fost botezati in moartea Lui? Noi deci, prin botezul in moartea Lui, am fost ingropati impreuna cu El, pentru ca, dupa cum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, tot asa si noi sa traim o viata noua. In adevar, daca ne-am facut una cu El, printr-o moarte asemanatoare cu a Lui, vom fi una cu El si printr-o inviere asemanatoare cu a Lui" (Rom. 6:1-5).
Apostolul merge mai departe si vorbeste despre rastignirea vechii noastre identitati si despre ingroparea acesteia, in timp ce credinciosul e trezit la o noua viata. "Sa nu uitam niciodata ca vechiul nostru eu a murit impreuna cu El pe cruce, astfel incat tirania pacatului asupra noastra sa poata fi sfaramata - pentru ca despre un om mort se poate spune pe drept cuvant ca este liber de sub puterea pacatului" (v.7, traducerea Phillips).
Israel si-a cautat multa vreme identitatea prin conformarea la cerintele Legii. Prin ritualurile exterioare, multi credeau ca unirea cu Legea si cu Moise va duce la identitatea ce aduce implinire, speranta si mantuire. Insa numai Hristos a avut in El Insusi, atat in esenta Sa cat si in faptele Sale, neprihanirea pe care Dumnezeu o cere de la omenire. De aceea, doar prin unirea cu Hristos credinciosul poate sa se bucure de identitatea celui ce Ii apartine lui Dumnezeu. "Caci pacatul nu va mai stapani asupra voastra, pentru ca nu sunteti sub Lege, ci sub har" (v.14).
Aceasta noua identitate nu e ceva ce putem obtine prin convertirea noastra sau prin incercarea noastra de a ne-o asuma. Ea ne este data de Dumnezeu in indurarea Sa, fara ca noi sa avem vreo contributie in acest sens si fara ca ceva din noi sa o merite. La fel cum Salvador nu mai putea sa se intoarca vreodata la vechea sa identitate si era de-acum devotat celor ce i-au dat aceasta noua identitate, tot asa "eliberati din slujirea pacatului, voi ati intrat in slujba neprihanirii" (v.19). Inainte, nu am fi raspuns favorabil la nici una din cerintele neprihanirii, dar acum, pentru ca suntem uniti cu Hristos, sentimente noi si un devotament nou produc o slujire noua.
Este important sa ne dam seama ca Hristos nu vine sa imbunatateasca vechiul eu, sa il calauzeasca si sa il redirectioneze catre o viata mai buna; El vine sa ne ucida, ca sa ne poata trezi la o viata noua. El nu este prietenul omului cel vechi, bucuros sa il poata ajuta pe acesta. Este dusmanul lui de moarte, care intentioneaza sa il inlocuiasca cu un om nou. Observati ca nasterea din nou nu este acelasi lucru cu indreptatirea. Teologul wesleyan contemporan, John Lawson, confunda indreptatirea cu nasterea din nou exact in aceeasi maniera in care au facut-o invatatii medievali: "Indreptatirea este etapa initiala si esentiala a unei vieti noi, schimbata in bine in minte si in inima, in vointa si in fapta." Mai mult, "regenerarea este un cuvant care descrie primul pas din viata credintei mantuitoare in Hristos. Termenul legal 'indreptatire' se refera la acest pas..." (Introducere la doctrina crestina: Zondervan, pag. 226-7).
Noi nu suntem indreptatiti prin convertire; dimpotriva, convertirea sau nasterea din nou este darul lui Dumnezeu dat celor ce sunt morti spirituali si, prin urmare, incapabili sa Il aleaga pe Hristos. In nasterea din nou, Dumnezeu acorda credinta necesara pentru a raspunde pozitiv si prin aceasta credinta, nu prin convertire in ea insasi, o persoana este acceptata de Dumnezeu.
Ce este "unirea cu Hristos"?
Daca aceasta doctrina este, asa cum scria John Murray, "adevarul central al intregii doctrine a mantuirii," ce inseamna ea si de ce este atat de importanta?
Mai intai, unirea cu Hristos descrie realitatea despre care scria Pavel in Romani, capitolul sase. Asa cum sotul si sotia sunt uniti prin casatorie iar parintele si copilul sunt uniti prin nastere, tot asa si noi suntem uniti cu Hristos prin botezul Duhului Sfant. Cei ce sunt familiari cu discursurile istorice (chiar si contemporane) ale predicarii reformate si luterane vor recunoaste imediat accentul pus pe lucrarea obiectiva a lui Hristos in istorie. Teme ca alegerea, intruparea, ispasirea inlocuitoare, ascultarea activa si pasiva a lui Hristos, indreptatirea, infierea si aspectul obiectiv al sfintirii (adica declaratia ca noi suntem deja sfinti in Hristos), formeaza dieta predicilor celor mai bune si mai credincioase Bibliei. Fiecare din aceste teme au rolul sa aduca aminte credinciosului ca neprihanirea lui sau a ei nu se gaseste inauntru, ci in afara.
Cu toate acestea, exista un aspect subiectiv al unirii noastre cu Hristos care primeste o atentie egala in Scriptura si, prin urmare, cere o atentie egala din partea noastra. Calvin scria, "Trebuie sa intelegem ca atat timp cat Hristos ramane in afara noastra, iar noi suntem despartiti de El, tot ce a suferit El si tot ce a facut pentru mantuirea rasei umane ramane in zadar si fara nici o valoare pentru noi... Tot ce are El nu inseamna nimic pentru noi pana nu crestem intr-un singur trup cu El" (Teze, III.i.1).
Toata neprihanirea noastra, toata sfintenia, rascumpararea si binecuvantarea se gaseste in afara noastra - in Persoana si in lucrarea lui Hristos. Aceasta a fost declaratia Scripturilor si, urmand textul sacru, al reformatorilor, in fata unei neprihaniri subiective ce se gaseste in credincios. Si totusi, asa cum arata Calvin, aceasta "neprihanire straina" care ii apartine altcuiva din exteriorul nostru nu ar insemna nimic daca aceasta neprihanire ar ramane pentru totdeauna in afara noastra. In acest punct ne-ar putea ajuta o ilustratie. In primul meu an de colegiu, am plecat in Europa cu cativa prieteni si am ramas fara bani. Din fericire, parintii mei au fost de acord sa depuna suficienti bani in contul meu pentru a acoperi cheltuielile. Erau acei bani ai mei de-acum? Nu i-am castigat eu. Nu am lucrat pentru ei. Nu erau ai mei in sensul ca am facut ceva ca sa-i obtin. Dar acum erau in contul meu si puteam sa ii consider proprietatea mea.
Desi nimic din neprihanirea noastra nu e a noastra, Hristos este al nostru! Desi nimic din sfintenia noastra nu ne apartine, putem spune, pastrand respectul cuvenit, ca Hristos ne apartine! Demonii stiu ca Hristos e neprihanit, dar ei nu cred, nu pot sa creada, ca El este neprihanirea lor.
De aceea, este esential sa indreptam atat privirea necredinciosilor cat si a credinciosilor spre Hristos in afara propriilor lor experiente si fapte subiective, dar asta nu e totul! Hristos, Cel care a facut tot ce era necesar pentru mantuirea noastra in istorie in afara noastra, acum vine sa locuiasca in noi in persoana Duhului Sau Sfant. "Dumnezeu a voit sa faca cunoscut care este bogatia slavei tainei acesteia printre neamuri, si anume: Hristos in voi, nadejdea slavei" (Col. 1:27). Desi siguranta noastra este inradacinata in lucrarea obiectiva a lui Hristos pentru noi, este in acelasi timp adevarat faptul ca noi "cunoastem ca ramanem in El si ca El ramane in noi prin faptul ca ne-a dat din Duhul Sau" (1 Ioan 4:13).
Ioan foloseste aceasta expresie a unirii in Evanghelia sa, unde se vorbeste despre Isus ca fiind vita, iar credinciosii sunt mladitele (Ioan 15). La fel cum mladita e moarta despartita de hrana datatoare de viata a vitei, tot asa oamenii sunt morti spirituali daca nu sunt legati de vita. In alta parte, "Cine mananca trupul Meu, si bea sangele Meu, ramane in Mine, si Eu raman in el" (Ioan 6:56). Dupa cum botezul este un semn si o pecete a legarii noastre de vita (inceputul unirii noastre), Cina Domnului este un semn si o pecete a hranei noastre pe care o primim fara intrerupere din vita.
Pavel apeleaza la aceasta doctrina ca principiu organizator al intregii sale teologii sistematice. Contrastul dintre primul Adam si al doilea Adam din Romani 5 se bazeaza pe acest concept. "In Adam" noi avem tot ce are el: pacatul originar, judecata, condamnarea, frica, instrainarea; "in Hristos" noi avem parte de toata neprihanirea, sfintenia, viata vesnica, indreptatirea, infierea si binecuvantarea Sa. Mai mult, "macar ca eram morti in greselile noastre, ne-a adus la viata impreuna cu Hristos (prin har sunteti mantuiti). El ne-a inviat impreuna, si ne-a pus sa sedem impreuna in locurile ceresti, in Hristos Isus..." (Efes. 2:5). "Am fost rastignit impreuna cu Hristos," declara Pavel, "si traiesc... dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2:20).
Astfel, aceasta doctrina este cercul ce uneste spitele mantuirii si le mentine in unghiul potrivit. Expresia "In Hristos" (adica prin unirea cu El) apare, dupa cum am numarat eu, de noua ori in primul capitol din Efeseni. Alesi in Hristos inainte de intemeierea lumii, Dumnezeu ne-a dat harul sa fim acceptati "in Prea Iubitul Lui". El nu ne poate iubi direct din cauza pacatoseniei noastre, dar ne poate iubi atunci cand suntem uniti cu Hristos, pentru ca El este Cel iubit de Tatal. "In El avem rascumpararea"; "in El am fost facuti mostenitori", si asa mai departe.
Unirea cu Hristos si convertirea
Aceasta doctrina este un alt fel de a spune "Numai Hristos!" Toate binecuvantarile spirituale din locurile ceresti se gasesc in El. Chiar si darurile Duhului Sfant sunt prin si pentru slujirea lui Hristos Mijlocitorul. Nimeni nu se boteaza in Duhul Sfant, ci este botezat de Duhul Sfant in Hristos.
Regenerarea, sau nasterea din nou, este inceputul acestei uniri. Dumnezeu aduce aceasta legatura si botezul chiar inainte sa existe vreun semn de viata - pe cand "voi erati morti... Dumnezeu v-a adus la viata" (Efes. 2:1). Primul dar al acestei uniri este credinta, unicul instrument prin care putem trai si putem ramane in aceasta vita. Dar aceasta e o vita bogata, plina de seva hranitoare ca sa produca un rod imbelsugat. Desi noi nu suntem legati de vita si nici nu ramanem in ea din cauza rodului (care mladita depinde de rod?), cei ce sunt cu adevarat madulare ale lui Hristos in mod inevitabil aduc roada. Prin unirea cu Hristos noi primim neprihanirea Sa atribuita (indreptatirea) precum si neprihanirea Sa impartasita (sfintirea).
Deci, convertirea la Hristos este un aspect al lucrarii anterioare a harului lui Dumnezeu de unire a noastra cu Fiul Sau. De aceea, in acest punct este esential sa raportam acest lucru la situatia contemporana.
1. O schema in doua etape
Religia centrata pe om a creat intotdeauna doua cai catre viata: una pentru cel inzestrat spiritual si alta pentru cei ce se multumesc cu cerul, dar nu ii preocupa "viata din belsug". Roman-catolicismul (medieval si modern) a prezentat aceasta prin distinctia dintre preotime si altii din categoria "celor religiosi" pe de o parte, si "cei laici" pe de alta parte. Mai mult, exista cei ce s-au complacut in pacate scuzabile (cele care intrerup partasia cu Dumnezeu) si pacate de moarte (cele care sterg tabla si fac o persoana sa inceapa din nou de la zero).
Evanghelicii au facut partial acelasi lucru, urmarind versiunea "Vietii Inalte" a convertirii si a vietii crestine, in care super-sfintii (adesea implicati in "slujire crestina totala") sunt "umpluti de Duhul Sfant", in timp ce crestinii normali (adica "firesti") reusesc sa ajunga in cer, dar fara sa aiba vreunul din darurile Duhului Sfant.
"Duhul Sfant ne va umple cu puterea Sa in momentul in care ne supunem in totalitate", declara Bill Bright, fondatorul organizatiei Campus Crusade for Christ. "Dumnezeu si-ar incalca propriile legi spirituale daca l-ar forta pe om sa-I indeplineasca poruncile." E tragic faptul ca "In momentul convertirii vointa umana se supune temporar in fata vointei lui Dumnezeu," dar "dupa convertire inima isi pierde frecvent prima sa dragoste" si prin urmare ne cere sa cautam o noua umplere. La fel cum credinciosul medieval se folosea de un anume ritual pentru a umple vasul harului care a inceput sa picure din cauza unui pacat scuzabil, Bill Bright indeamna: "Daca un crestin nu este umplut, el nu asculta de porunca lui Dumnezeu si pacatuieste impotriva lui Dumnezeu." Ce se cere este ca acel crestin firesc sa urmeze pasii care trebuie sa-i fi fost familiari si calugarului medieval: mai intai, "mediteaza"; apoi, "obisnuieste-te sa petreci in fiecare zi un timp bine definit in rugaciune pentru calauzirea lui Dumnezeu..."; crestinul trebuie de asemenea sa isi marturiseasca fiecare pacat, pentru ca "pacatul nemarturisit ii impiedica pe multi crestini sa fie umpluti cu Duhul Sfant" (Manual pentru maturitate crestina, CCCI, pag. 133-145).
Charles Finney este citat aprobator de catre Bright: "Crestinii sunt la fel de vinovati pentru ca nu sunt umpluti cu Duhul Sfant ca si pacatosii pentru ca nu se pocaiesc. Sunt chiar mai vinovati, pentru ca, avand mai multa lumina, ei sunt cu atat mai vinovati." Si Norman B. Harrison este citat: "Viata umpluta de Duhul Sfant... este singura viata care ii poate fi placuta lui Dumnezeu." Desigur, mostenitorii Reformei le raspund mostenitorilor evului mediu din zilele noastre ca exista o singura viata ce Ii poate fi placuta lui Dumnezeu, si aceea este viata lui Hristos. Pentru ca viata Sa este acceptata iar noi suntem in El, ascunsi in El intr-un fel, noi Ii suntem placuti lui Dumnezeu si suntem umpluti de Duhul Sfant, pentru ca fiecare credincios beneficiaza de tot ce are si Hristos.
Ce fel de tata se imparte pe sine si isi imparte toate averile doar catorva favoriti iar celorlalti le refuza tot ce are mai bun? Poate ca unii vor raspunde, "Nu e vorba aici de generozitatea tatalui, ci de consimtamantul fiilor de a primi." Desi acest lucru are coerenta logica, el descopera o perspectiva teologica fundamental diferita. Unirea cu Hristos nu este rezultatul deciziei, stradaniei, cautarii, supunerii sau capitularii umane, ci a lui Hristos. Desi suntem chemati sa fim "plini de Duh" (Efes. 5:18), e vorba de o figura de stil: "Nu va imbatati de vin... Dimpotriva, fiti plini de Duh." In alte cuvinte, asigurati-va ca sunteti sub influenta care trebuie!
2. Confundarea indicativului cu imperativul
Peste tot Scripturile ne ofera atat declaratia a ce suntem noi in Hristos (indicativ) cat si porunca sa raspundem acestei declaratii intr-un anume mod (imperativ). De exemplu, Pavel nu rosteste pur si simplu un imperativ de genul, "Renunta sa mai traiesti cu prietenul tau." El spune, "Noi, cei ce am murit fata de pacat, cum sa mai traim in pacat?" Pavel nu-i cheama pe oameni sa moara fata de pacat; el nu ii invita sa intre intr-un nivel mai inalt al vietii imbelsugate; nu se face apel la credincios sa devina altceva decat ce el este deja. Credinciosul a murit, a fost ingropat, a inviat si este asezat impreuna cu Hristos in locurile ceresti, si asa mai departe. Acestea nu sunt platouri pentru crestinii victoriosi care s-au predat cu totul, ci sunt realitati pentru fiecare credincios, indiferent de cat de mica i-ar fi credinta sau cat de slaba i-ar fi pocainta.
Astfel, trebuie sa incetam in incercarea noastra de a-i converti pe credinciosi la aceste realitati prin imperative: "Fa asta", "Marturiseste aceasta", "Urmeaza acesti pasi", si asa mai departe. Unirea cu Hristos ne aduce la convertire iar convertirea ne conduce imediat la toate aceste realitati astfel incat, asa cum scrie Sinclair Ferguson, "Factorul determinant al existentei mele nu mai este trecutul meu. Este trecutul lui Hristos" (Spiritualitatea crestina: cinci puncte de vedere, Zondervan, p. 57).
Pentru cei ce vorbesc ca si cum umplerea cu Duhul Sfant, darurile Duhului, indreptatirea, nasterea din nou si unirea cu Hristos sunt lucruri ce pot fi obtinute prin ascultare de imperative, Pavel insista: "Si voi, prin El, sunteti in Hristos Isus. El a fost facut de Dumnezeu pentru noi intelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentru ca, dupa cum este scris: 'Cine se lauda, sa se laude in Domnul'" (1 Cor. 1:30-31).
3. Pasivitate si legalism
Unii crestini accentueaza intr-atat o pasivitate de genul "renunta si lasa-L pe Dumnezeu sa lucreze" incat, chiar si dupa convertire, ei se comporta de parca ar crede ca sunt inca "morti in greseli si pacate" si nu "inteleg lucrurile Duhului lui Dumnezeu". Dorind sa atribuie totul harului si lucrarii lui Dumnezeu, ei confunda indreptatirea si sfintirea intr-o masura la fel de mare ca si cei ce vor sa sublinieze implicarea umana. In convertirea noastra initiala noi suntem pasivi: mai degraba actionati decat activi, asa cum spunea Luter. Suntem indreptatiti primind ce altcineva a castigat in locul nostru. Dar crestem in sfintire traind ce altcineva a castigat pentru noi. Amandoua sunt daruri pe care le mostenim de la altcineva, dar primul este primit in mod pasiv iar al doilea este cautat in mod activ. Daca as fi sarac si un binefacator mi-ar depune un miliard de dolari in cont, as fi considerat miliardar; dar ar exista nevoia sa impart aceasta noua bogatie cu prietenii mei care traiesc pe strada. Darul a fost primit in mod pasiv, insa a fost folosit in mod activ pentru a face bine.
Daca sfintirea este confundata cu indreptatirea, voi pierde incordarea, realismul si rigurozitatea necesare pentru luptele vietii crestine; daca indreptatirea este confundata cu sfintirea, rezultatul nu va avea nici o valoare rascumparatoare. De aceea, haideti sa facem deosebirea dintre convertire si indreptatire, si sa ne dam seama de faptul ca convertirea initiala este o primire pasiva a acceptarii noastre in Hristos de catre Dumnezeu in indurarea Lui, in timp ce procesul convertirii ce are loc pe toata durata vietii este o urmarire activa a sfinteniei si neprihanirii, exact lucrurile pe care Evanghelia ne promite ca le avem deja pe deplin si in intregime in Hristos.
In concluzie, haideti sa meditam la promisiunea minunata ca in Hristos noi avem toate bogatiile Sale, nu doar una sau doua dintre ele. Incercam sa Il imitam? Da - nu doar ca exemplul nostru moral, la fel cum marinarii greci poate ca il venerau pe Neptun sau filozofii greci venerau etica lui Aristotel, ci ca si Cap ce locuieste in noi. Asa cum fratiorul mai mic isi priveste coplesit de respect si admiratie fratele mai mare, haideti sa Il imitam si noi pe Fratele nostru Mai Mare motivati de faptul ca prin intruparea, moartea, invierea, inaltarea si mijlocirea Sa noi suntem trup din trupul Lui si os din oasele Sale. Caci "Cel ce sfinteste si cei ce sunt sfintiti, sunt dintr-unul" (Evr. 2:11).
Prin urmare, chemarea pentru cel convertit nu este "Vino la Hristos; doar El iti poate da puterea sa traiesti viata crestina din belsug!" Ci, mai degraba, "Vino la Hristos; doar El poate fi belsugul tau", asa cum numai Tatal este Cel "care ne-a binecuvantat cu tot felul de binecuvantari duhovnicesti, in locurile ceresti, in Hristos" (Efes. 1:3).
Tradus de Florin Vidu