In acest articol vreau sa ofer pe scurt cateva raspunsuri biblice la obiectiile obisnuite aduse in ce priveste doctrina alegerii. Daca cineva nu crede in doctrina alegerii neconditionate, e imposibil ca acea persoana sa aiba o doctrina a harului puternica. Asa cum Luther ii spunea lui Erasmus, cine nu cunoaste acest mare adevar nu cunoaste in realitate Evanghelia crestina. "Pentru ca atunci cand lucrarile si puterea lui Dumnezeu nu sunt cunoscute in felul acesta, eu nu ma pot inchina, nu Il pot lauda, nu Ii pot multumi si nu Ii pot sluji lui Dumnezeu, deoarece nu stiu cat imi datorez mie si cat Ii datorez lui Dumnezeu." Aceasta deosebire este esentiala, adauga el, "daca vrem sa traim o viata evlavioasa." Mai mult, "Daca nu cunoastem aceste lucruri, nu vom cunoaste nici unul din lucrurile crestine si vom fi mai rau decat orice pagan." 1 Asa cum sublinia Luther in discutia lui cu Erasmus, acest subiect al liberei vointe si al alegerii este esential in sustinerea doctrinei indreptatirii prin eliminarea oricarui element de decizie sau de efort omenesc ca baza pentru atribuirea vreunui merit. De aceea, haideti sa examinam pe scurt suportul biblic pentru aceasta doctrina importanta, privind la unul din pasajele principale: Romani capitolul noua.
Legamantul
Pe tot parcursul Vechiului Testament si pana in Evanghelii observam acest concept al legamantului. Desi Dumnezeu este conducatorul suveran al intregii creatii si, prin urmare, cat se poate de capabil sa conduca in totalitate ca un dictator, cu toate acestea El gaseste de cuviinta sa intre intr-un legamant cu fiintele cazute, sa ne lege pe noi de El si pe El de noi.
Acesta este fundalul scrisorii lui Pavel catre Romani in general, si al capitolului noua in particular. Pavel a adus in discutie subiectul credinciosiei. Din cauza ca noi suntem, in mod individual si colectiv, cunoscuti mai dinainte, predestinati, chemati, indreptatiti, si asteptam proslavirea, nimic "nu va fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru" (Rom. 8:39). Dar acest lucru ridica o intrebare importanta, in special pentru credinciosii evrei care citesc aceasta scrisoare: Daca Dumnezeu a esuat in promisiunea Sa de a-l mantui pe Israel, asa cum multi se gandeau ca Pavel sugera prin slujirea lui printre Neamuri, de ce sa ne mai incredem in hotararea Lui de a ne mantui pe noi?
Apostolul se lanseaza apoi in discutia despre "adevaratul Israel". Chiar si in Vechiul Testament, nu orice descendent natural era un copil al lui Dumnezeu (Isaia 6:9-13, etc.). La un moment dat, chiar si Esau facea parte din poporul legamantului lui Dumnezeu, atunci cand crestea alaturi de fratele sau Iacov. De fapt, conform descendentei naturale, era primul in linie sa continue mostenirea avraamica, dar Dumnezeu a ales sa-l binecuvanteze pe Iacov si sa-l blesteme pe Esau, "macar ca cei doi gemeni nu se nascusera inca, si nu facusera nici bine nici rau, - ca sa ramana in picioare hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se facea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheama" (v. 11). Aceasta e cea mai evidenta dovada a faptului ca darul harului lui Dumnezeu depinde de propria Sa generozitate in alegere, nu de descendenta naturala, de privilegiul rasial sau de neprihanirea morala (vezi Deut. 9:4-6; 29:2-4). "Dupa cum este scris: 'Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urat'" (v. 13).
Raspunsul la obiectii
Pavel isi da seama ca nu va scapa atat de usor in aceasta privinta. Este o declaratie rostita de Dumnezeu Insusi, dar va necesita unele explicatii: "Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate in Dumnezeu? Nicidecum! Caci El a zis lui Moise: 'Voi avea mila de oricine-Mi va placea sa am mila; si Ma voi indura de oricine-Mi va placea sa Ma indur.'" (v. 14-15). Mantuirea in general si alegerea in particular se datoreaza unui lucru care exista in Dumnezeu, nu in noi. Exista o idee daunatoare care pluteste in lumea evanghelica din zilele noastre, datorata mai mult psihologiei moderne decat religiei, care spune ca, daca vrem o baza pentru autoapreciere, trebuie sa ne amintim ca Isus Hristos credea ca suntem atat de valorosi incat se merita sa moara pentru noi. Conform Scripturii insa, Isus Hristos a murit pentru noi fiindca "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea..." (Ioan 3:16). In alte cuvinte, exista ceva in Dumnezeu - o compasiune inseparabila de fiinta Sa, o indurare si o dragoste care L-au determinat sa ne mantuiasca desi in noi nu exista absolut nimic care sa-L atraga. Chiar si evanghelicii conservatori uneori par sa creada ca Dumnezeu este obligat sa arate indurare, ca si cum dragostea ar fi singurul Sau atribut, dar acest pasaj ne aminteste ca Dumnezeu e liber sa Isi arate indurarea sau sa Si-o retina, dupa placerea Lui, pentru ca indurarea, prin definitie, nu e ceva meritat.
Dupa ce explica faptul ca Dumnezeu nu depinde in nici un fel de fapturile pe care le-a creat, Pavel concluzioneaza: "Asadar, nu atarna nici de cine vrea, nici de cine alearga, ci de Dumnezeu care are mila" (v. 16). Putine sunt declaratiile de monergism (si anume, ideea ca numai Dumnezeu mantuieste) mai clare decat aceasta. Printr-o singura fraza, apostolul exclude orice activitate umana, ca act al vointei sau ca activitate fizica. Nu exista absolut nici un lucru cu care deciziile sau actiunile noastre sa contribuie la mantuirea noastra. Cade astfel populara maxima arminiana, "Dumnezeu Isi da votul Lui; Satan si-l da pe al lui; dar tu trebuie sa dai votul decisiv". S-a dus regenerarea decizionala care face ca nasterea din nou sa depinda de o exercitare a vointei umane: "Nu voi M-ati ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; si v-am randuit sa mergeti si sa aduceti roada, si roada voastra sa ramana", le spune Isus ucenicilor Sai (Ioan 15:16). Am fost "nascuti nu din sange, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu" (Ioan 1:13), "...fiind randuiti mai dinainte, dupa hotararea Aceluia, care face toate dupa sfatul voii Sale" (Efes. 1:11).
Observati si ca aceasta excludere a "vointei si a actiunii" se aplica nu numai la deciziile si actiunile noastre reale, ci si la cele din viitor. Multi vor recunoaste ca Dumnezeu i-a ales pe oameni, dar a facut-o bazat pe capacitatea Sa de a cunoaste mai dinainte care va fi alegerea lor. Totusi, acest lucru e exclus prin afirmatia fara echivoc a lui Pavel din versetul 13, la fel ca in versetul 11: "macar ca cei doi gemeni nu se nascusera inca, si nu facusera nici bine nici rau, - ca sa ramana in picioare hotararea mai dinainte a lui Dumnezeu...". Daca alegerea lui Dumnezeu ar fi depins de decizia noastra ulterioara, acest lucru ar ridica o intrebare nu numai cu privire la harul lui Dumnezeu (un merit anticipat e totusi un merit), ci si cu privire la starea de pacat a omenirii. Pana la urma, daca Dumnezeu ar fi privit prin coridorul timpului, ce ar fi vazut in noi in afara de pacat si impotrivire? Cum ar fi putut sa vada un exercitiu al vointei, pe care El n-a acordat-o, din moment ce "nimeni nu poate veni la Mine, daca nu-l atrage Tatal, care M-a trimis" (Ioan 6:44)?
Desigur, acest lucru ridica trei obiectii principale. Prima si cea mai evidenta este problema corectitudinii.
Ne aratam masura pacatoseniei si mandriei noastre atunci cand folosim initiativa binevoitoare a lui Dumnezeu in alegerea noastra ca o ocazie de a pune la indoiala neprihanirea si dreptatea Lui. Daca suntem, ca rasa umana, intr-o stare atat de grava cum ne spune Pavel, in special in primele trei capitole, atunci n-ar trebui sa fie nimeni printre cititori care sa ceara dreptatea lui Dumnezeu in cazul lui sau in cazul ei. Dreptatea lui Dumnezeu - sa primim ce meritam - cere executia noastra. Prin urmare, indurarea lui Dumnezeu nu este datorata nimanui. Pavel face trimitere la indurarea lui Dumnezeu atunci cand vorbeste despre libertatea Lui. Din moment ce toti meritam judecata, simplul fapt ca multi vor fi crutati este un motiv sa fim uimiti, nu sa ne intrebam de ce Dumnezeu nu i-a ales pe toti.
Pentru a ilustra aceasta libertate, Pavel il cheama pe Faraon in boxa martorilor. Dumnezeu declara: "Te-am ridicat inadins, ca sa-Mi arat in tine puterea Mea, si pentru ca Numele Meu sa fie vestit in tot pamantul" (v.17). Nici un cititor evreu nu avea nevoie sa i se aminteasca ce rol negativ a jucat Faraon in istoria Israelului. Desi poate ar fi exagerat sa il comparam cu Hitler, nu exista nici o indoiala ca domnitorul egiptean, care a tinut Israelul captiv pentru a-l supune la munca de sclavi, a fost ultima persoana pe care crestinii evrei din primul secol ar fi vrut ca Pavel sa o foloseasca drept exemplu al libertatii lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apostolul le aminteste cuvintele din Exod 9:16, ca Dumnezeu l-a ridicat. Mai tarziu, el le va aminti si faptul ca "nu este stapanire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapanirile care sunt, au fost randuite de Dumnezeu" (13:1).
Amos a chemat o generatie indiferenta si fara tinere de minte sa vada suveranitatea lui Dumnezeu in cursul istoriei: "Se intampla o nenorocire intr-o cetate, fara s-o fi facut Domnul?... Leul racneste: cine nu se va speria?" (Amos 3:6). In Daniel capitolul 4 gasim visul lui Nebucadnetar, interpretat de Daniel. Mandrul rege a fost umilit de Dumnezeu pana cand, ca sa citam cuvintele domnitorului, "am ridicat ochii spre cer, si mi-a venit iarasi mintea la loc." El si-a dat seama pentru prima data ca "Toti locuitorii pamantului sunt o nimica inaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor si cu locuitorii pamantului, si nimeni nu poate sa stea impotriva maniei Lui, nici sa-I zica: 'Ce faci?'" Concluzia lui? "Toate caile Lui sunt drepte, si El poate sa smereasca pe cei ce umbla cu mandrie!" (Dan. 4:34-37). Isaia 45:1-7 prezinta modul in care Dumnezeu a folosit un alt conducator pagan, pe Cir, "Ca sa se stie, de la rasaritul soarelui pana la apusul soarelui, ca afara de Mine nu este Dumnezeu: Eu sunt Domnul, si nu este altul. Eu intocmesc lumina, si fac intunericul, Eu dau propasirea, si aduc restristea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri." Pe scurt, planul istoriei este gloria lui Dumnezeu. Fiecare din noi existam pentru ca s-a nimerit sa fim de folos scopului Sau de a se proslavi pe Sine. El ne mantuieste pentru ca exercitarea dragostei si indurarii Sale Ii aduc onoare, nu pentru ca exista ceva in noi care Il determina sa raspunda in felul acesta.
Un alt motiv pentru care Pavel aduce exemplul lui Faraon il constituie imprejurarile care insotesc instructiunile pe care Dumnezeu le da lui Moise inca de la inceput. In Exod 4:18-23 citim ca Dumnezeu i-a poruncit lui Moise sa se intoarca in Egipt. "Domnul a zis lui Moise: 'Plecand ca sa te intorci in Egipt, vezi, toate minunile pe care ti le pun in mana, sa le faci inaintea lui Faraon. Eu ii voi impietri inima, si nu va lasa pe popor sa plece.'" In alte cuvinte, Dumnezeu il va considera raspunzator pe Faraon pentru impietrirea inimii sale in fata semnelor si minunilor facute de Moise, si totusi Dumnezeu a intentionat inca de la inceput sa impietreasca inima lui Faraon. E un pasaj dificil, dar e acolo.
A doua obiectie continua de unde a ramas prima: Cum poate Dumnezeu sa ne invinovateasca pentru un lucru pe care El l-a hotarat? Pana la urma, "Cine poate sta impotriva voii Lui?" (v. 19). Cum ii poate invinui Dumnezeu pe Esau, Faraon, sau pe vecinul meu necredincios daca ei nu fac altceva decat sa implineasca planul Lui? Aceasta e esenta obiectiei pe care o anticipeaza Pavel. Credinta ca nimic nu se poate impotrivi voii lui Dumnezeu (Daniel 4) nu e o trasatura a gandirii Reformei, nici a gandirii crestine. E o declaratie fundamentala a teismului! Daca cineva crede ca Dumnezeu depinde in vreun fel de fapturile umane (de vointa sau faptele lor), ei nu sunt pur si simplu crestini de o alta culoare; ei adopta o interpretare non-crestina si non-teista a naturii lui Dumnezeu. Invatatii evanghelici contemporani, cum ar fi Clark Pinnock sau Richard Rice, isi dau seama de acest lucru si tocmai din acest motiv cheama la o respingere a teismului clasic.
Dar aceasta idee ca intentiile si planurile finale ale lui Dumnezeu nu pot fi zadarnicite sau rasturnate, creeaza tensiune. Pavel nu ofera solutia in acest sens, pentru ca Dumnezeu nu a gasit cu cale sa o descopere nici macar unui apostol. Calvin avertiza: "Curiozitatea omului este de asa natura incat, cu cat e mai periculos subiectul, cu atat e mai dispus sa se repeada asupra lui... De aceea, haideti sa facem din aceasta regula noastra sfanta, sa nu cautam sa cunoastem despre predestinare altceva decat ne invata Scripturile. Acolo unde Domnul Isi inchide gura sfanta, sa ne oprim si noi mintile sa mearga mai departe." 2 Pavel nu raspunde cu o replica sofisticata de rationament metafizic. El spune simplu: "Cine esti tu, un simplu muritor, sa Ii raspunzi lui Dumnezeu?" In alte cuvinte, a-I cere lui Dumnezeu sa Se apere in prezenta noastra cu privire la aceasta problema este culmea arogantei. Nu mai exista pic de reverenta pentru Dumnezeu? Oare Dumnezeul Suveran nu are dreptul la secrete, nu are dreptul la intimitate in locasurile ceresti? Oare fiecare coltisor al camerelor Lui trebuie devastat de speculatiile noastre naive, generate de natura noastra cazuta? Nu, ci aici, ca sa schimbam metafora, ajungem la marginea prapastiei, un singur pas mai departe insemnand sa ne prabusim fara speranta in disperare si confuzie.
In continuare, Pavel se foloseste de o alta aluzie din Vechiul Testament: olarul si lutul. In Isaia 29:15-16, profetul declara: "Stricati ce sunteti! Oare olarul trebuie privit ca lutul, sau poate lucrarea sa zica despre lucrator: 'Nu m-a facut el?'". Dar Pavel schimba ultima intrebare, astfel incat sa fie citita: "Pentru ce m-ai facut asa?". Din aceeasi bucata de lut (adica din aceeasi masa a omenirii cazute), Dumnezeu alege sa faca vase ale maniei si vase ale indurarii, unele sa-I aduca slava demonstrand dreptatea Sa, altele sa Il slaveasca pentru mila si indurarea Sa. Nu exista nici o deosebire, pentru ca toate sunt luate din acelasi material. De aceea, cei alesi nu se pot mandri.
Observati ca aceasta voie a lui Dumnezeu nu este capricioasa sau arbitrara, o idee pe care multi arminieni o presupun iar hiper-calvinistii o incurajeaza. O astfel de conceptie despre Dumnezeu, trebuie sa o spunem, are mai multe in comun cu filozofia greaca decat cu crestinismul. Este fatalista si disperat de contrara imaginii biblice. Dimpotriva, voia lui Dumnezeu este legata de natura Sa si atributele Sale. In acest sens, asa cum arata Jonathan Edwards, nici o fiinta (inclusiv Dumnezeu) nu are o vointa libera. Vointa serveste natura iar Dumnezeu este determinat sa aleaga, sa rascumpere, sa indreptateasca si sa mantuiasca nu ca urmare a unei decizii arbitrare sau a unei capricioase etalari de putere, ci cu scopul de a arata indurare si mila. Amintiti-va, acestea sunt "vase ale indurarii". El "se va indura de oricine Ii va placea sa se indure." In alte cuvinte, Dumnezeu este prezentat in acest pasaj ca alegand barbati, femei si copii dintr-o rasa deja condamnata si ruinata. Condamnarea lor e justificata, de aceea Dumnezeu nu e responsabil pentru impotrivirea, neascultarea si ura celor respinsi, doar pentru mantuirea celor care accepta harul iertator al lui Dumnezeu.
In final, este esential sa aratam ce se straduieste Pavel sa clarifice in alta parte, in special in Efeseni capitolul unu: Toate acestea sunt "in Hristos." Suntem alesi, predestinati, rascumparati, indreptatiti, chemati, pecetluiti, si asa mai departe, "in El." Unul dintre lucrurile marete subliniate in Noul Testament, recuperate atat de clar de reformatori, a fost ca alegerea trebuie invatata si inteleasa doar in contextul relatiei unei persoane cu Hristos. In alte cuvinte, nu ne putem cauta alegerea intr-un mod abstract, filozofic. A fi ales inseamna a fi "in Hristos", iar a fi in Hristos inseamna sa fii unit cu El prin credinta. Descoperim alegerea noastra nu in performanta, rasa, succesul nostru sau in semnele exterioare - pentru ca in asta consta nebunia lui Israel, ci in crucea si in invierea lui Hristos.
Daca aceste raspunsuri nu sunt suficient de bune pentru cititor, concluzioneaza Pavel, alternativa la alegere este judecata imediata pentru toate fiintele umane (v. 22-23).
Intrebarea finala care probabil se va pune este urmatoarea: Dar nu vorbim oare despre poporul Israel? Multi dintre noi am crescut cu explicatia ca Romani noua se ocupa de alegerea lui Israel, nu a noastra. Asta insemna ca Romani noua putea fi considerat inacceptabil pentru a fi folosit in dezbatere. Dar, asa cum Pavel a clarificat aici, ca si in alte parti, Israelul adevarat e creat prin har, nu prin descendenta omeneasca, decizii sau indatoriri. De aceea, nu exista un Israel adevarat fara credinta in Hristos. Doar cei care se agata de El cu credinta sunt alesi; ceilalti sunt judecati impreuna cu Neamurile (Rom. 11:5-10). "Intelegeti si voi dar, ca fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinta," ii invata Pavel pe galateni (Gal. 3:7). Nu exista evrei care au fost mantuiti vreodata, sunt mantuiti acum, sau vor fi vreodata mantuiti, si care sa nu fi fost alesi membri ai Bisericii din ambele Testamente - Biserica din vechime (Vechiul Testament) privind inainte spre Hristos iar Biserica moderna privind inapoi la Hristos si inainte la revenirea Sa.
Cu toate acestea, pentru a accentua ca nu vorbeste doar despre natiunea lui Israel, Pavel adauga: "Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci si dintre Neamuri," (v.24), folosindu-se de profetiile Vechiului Testament referitoare la adunarea alesilor dintre Neamuri cu ramasita lui Israel pentru a forma un singur trup.
Baza pentru respingere
Multe s-ar putea spune despre cealalta fata a monedei. Asa cum exista vase ale indurarii care sunt alese, exista si vase ale maniei, care sunt respinse. Tot ce doreste apostolul Pavel sa spuna in aceasta privinta este: Nimeni nu e respins de Dumnezeu fara un motiv intemeiat. "Deci ce vom zice? Neamurile, care nu umblau dupa neprihanire, au capatat neprihanirea si anume neprihanirea care se capata prin credinta; pe cand Israel, care umbla dupa o Lege, care sa dea neprihanirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce?" Raspunde oare Pavel: "Pentru ca n-au fost alesi"? Nu, vina e in intregime pe umerii lor: "Pentru ca Israel n-a cautat-o prin credinta, ci prin fapte" (v.30-33).
Una dintre cele mai sigure metode pentru a fi incredintat ca nu faci parte dintre cei alesi este sa urmaresti o neprihanire pe care tu ti-ai creat-o prin puterea vointei si prin propriul efort. Alesii sunt pur si simplu cei ce si-au lasat deoparte sabiile de razboi, lopetile cu care incercau sa-si dezgroape propria neprihanire, si s-au incredintat indurarii lui Dumnezeu, care a promis ca va avea mila de toti cei ce-L cauta. Ei vor fi mangaiati de faptul ca, daca ei Il cauta pe Dumnezeu, o fac pentru ca El i-a iubit mai intai si i-a atras la El. De aceea, necredinciosii nu trebuie sa priveasca la propria lor alegere, ci la Hristos, a carui oferta de iertare se aplica pentru toti oamenii de pretutindeni: "Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna."
Astfel, aceasta doctrina are rolul de a ne face sa intelegem ca Dumnezeu ne mantuieste numai prin har, numai din cauza lui Hristos. Multi sunt dispusi sa accepte ca au fost indreptatiti fara plata, dar impotrivirea lor fata de aceasta doctrina dovedeste ca ei nu sunt gata sa accepte in intregime ideea ca mantuirea lor nu este conditionata de ceva ce exista in ei. Fie ca noi toti, indiferent de perspectiva traditionala, sa luam in serios acest pasaj din Magna Charta3 lui Pavel si sa ne folosim de aceasta doctrina a alegerii nu doar in dezbateri teologice, ci si sa o pretuim cu multumire si recunostinta.
Note:
1. Martin Luther, The Bondage of the Will (Philadelphia: Westminster Press, 1975, p. 117.
2. John Calvin, NT Commentary on Romans Nine.
3. Magna Charta = carta libertatilor politice si civile engleze garantate de Regele John in 1215 -n.trad.
Tradus de Florin Vidu