Izbăveşte-ne de cel rău

R.C. Sproul


Speranţa şi hotărârea mea este aceea de a finaliza astăzi scurtul nostru studiu al rugăciunii Tatăl Nostru. Până acum am studiat multe dintre cererile cuprinse în rugăciune. Acum însă ne îndreptăm atenţia înspre una din secţiunile rugăciunii care adesea este foarte greşit înţeleasă. Ne-am mai uitat la această secţiune în alt context, în cadrul cursurilor noastre, observând că avem de-a face cu un exemplu de procedeu stilistic ebraic, procedeu foarte frecvent în Vechiul Testament, în mod special în cărţile poetice, şi care este numit "paralelism", procedeu în care două afirmaţii sunt fie sinonimice, fie antonimice, în primul caz cea de-a doua afirmaţie având acelaşi conţinut, însă cuvinte diferite. Iar capacitatea de a observa prezenţa paralelismului în Biblie este foarte importantă şi de un mare ajutor în a învăţa cum să interpretezi textul.
În Evanghelia după Matei, capitolul 6, putem observa un astfel de paralelism, uitându-ne la rugăciunea Tatăl Nostru, în conţinutul versetului 13: "Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău." Cu toţii aţi auzit această propoziţie din rugăciunea Tatăl Nostru: "Şi nu ne duce pe noi în ispită...".

Problema cu care ne confruntăm, în primul rând, în ceea ce priveşte acest paralelism, este aceea că cele spuse ne sugerează posibilitatea ca Dumnezeu să fie, de fapt, implicat în ispitirea poporului Său. În acelaşi timp ne aducem aminte de ceea ce ne învaţă epistola lui Iacov, unde Iacov spune: "Nimeni, când este ispitit, să nu spună: 'sunt ispitit de Dumnezeu!'". Nimic nu este mai departe de adevăr sau de probabilitate decât ideea că Dumnezeu Şi-ar ispiti poporul să păcătuiască, în sensul de a-i seduce şi a-i ademeni înspre a face răul. Dumnezeu niciodată nu ne duce în ispită în sensul acesta. Însă eu cred că dificultatea înţelegerii acestui lucru este legată de modul în care Scriptura foloseşte cuvântul: "ispită". Ispita nu este folosită numai pentru a descrie incitarea la rău (acesta este sensul obişnuit pe care îl dăm acestui cuvânt), ci şi pentru a descrie testarea.
Ne gândim, de exemplu, la Adam în grădina Edenului, atunci când a fost pus la încercare, când Dumnezeu l-a testat. Nu Dumnezeu a fost acela care i-a sedus pe Adam şi pe Eva şi care a încercat să-i încurajeze să nesocotească Cuvântul lui Dumnezeu şi să mănânce din fructul oprit. Şarpele a fost acela care a făcut toate aceste lucruri. Şarpele a jucat rolul de ispititor. Iar când ne uităm la părerea pe care Biblia o are despre Satan vedem că una dintre lucrările de căpătâi ale lui este aceea de a-i ispiti pe oameni în sensul de a-i incita la păcat. Însă ceea ce s-a petrecut acolo, în grădina Edenului, din perspectiva lui Dumnezeu, nu a fost că Dumnezeu a încercat să-i incite pe Adam şi pe Eva la păcat, ci că El i-a pus la încercare. Iar ei au căzut testul.
Acest tip de test îl mai întâlnim nu o dată în Scripturi. Evident, cel mai dramatic exemplu din Noul Testament al acestui mod de a testa este acela în care Isus este dus în pustie şi expus, timp de 40 de zile, la asaltul nestăpânit al lui Satan, în acea pustie în care, ni se spune, Isus a fost ispitit. Adică, Dumnezeu Îl pune pe Isus, care este noul Adam, al doilea Adam, într-o situaţie în care să poată fi testat. Iar acest test îl expune pe Isus, fără nici un ajutor, la atacul nestăpânit al lui Satan însuşi. Şi cred că unul dintre cele mai impresionante fragmente din întreg Noul Testament este înregistrarea scripturală a perseverenţei lui Isus în neprihănire, în mijlocul acelei testări.
Unde altundeva mai găsim un astfel de exemplu de testare? Îl găsim în Geneza 22, unde Dumnezeu vine la Avraam şi-i spune: "Avraame, ia-ţi fiul, pe cel pe care-l iubeşti, pe singurul tău fiu, pe Isaac, du-te la muntele pe care Eu ţi-l voi arăta şi adu-Mi-l ca jertfă acolo." Dumnezeu l-a pus pe Avraam la încercare iar testul prin care avea să treacă acesta a fost unul grozav.
Avem o altă carte în Vechiul Testament, care este în întregime centrată în jurul dramei unui test. Este vorba de cartea lui Iov. Vă aduceţi aminte de relatarea lui Iov? Cum aceasta, în prolog, ni-l arată pe Satan venind în prezenţa lui Dumnezeu după ce a colindat în lung şi-n lat pământul? Vine în ceruri pentru a-L sfida pe Dumnezeu. În esenţă, el spune: "Priveşte la oamenii ăştia de acolo, de jos! Toţi sunt sub talpa mea. Toţi fac numai ce le spun eu să facă. Eu sunt prinţul puterii văzduhului iar aceşti oameni sunt, prin natura lor, ucenicii mei. Nimeni de acolo, de jos nu Ţi se supune." Iar Dumnezeu îi răspunde: "Stai puţin! L-ai văzut pe robul Meu Iov?" Ce-I răspunde Satan lui Dumnezeu? Îi spune: "Iov nu trebuie luat în considerare." "De ce?", îl întreabă Dumnezeu. Satan Îi răspunde: "Oare degeaba Te slujeşte Iov? De ce nu Te-ar sluji? L-ai binecuvântat cu orice binecuvântare posibilă şi ai ridicat în jurul său un zid de protecţie. L-ai apărat de orice pericol posibil, de orice durere, pierdere sau boală. Ia-Ţi numai protecţia de peste el, lasă-mă să mă ating de el şi vom vedea cât timp va trece până va începe să Te blesteme." Astfel, întreaga carte Iov se concentrează asupra a ceea ce se petrece după această schimbare ce are loc în ceruri, când Dumnezeu Îşi retrage mâna de peste Iov, lăsându-l expus şi fără apărare în faţa atacurilor lui Satan.

Aceste întâmplări din Scriptură sunt suficiente pentru a ne ajuta să înţelegem cum au reacţionat evreii la această afirmaţie pe care Isus o face aici: "Când vă rugaţi, să o faceţi în felul acesta: '... nu ne duce pe noi în ispită ...'". Adică, nu ne pune în situaţia în care să fim ispitiţi! Nu ne pune la încercare! Nu ne expune la săgeţile inamicului! Ci, o, Dumnezeule, pune un zid de apărare în jurul nostru! Apără-ne! Fii scutul şi pavăza noastră! Acesta este lucrul pe care îl cerem, în rugăciunea Tatăl Nostru, atunci când spunem: "Nu ne duce pe noi în ispită...". Isus ne învaţă, le spune ucenicilor Săi: "Trebuie să trec prin foc. Trebuie să trec prin încercare. Însă vreau ca voi să vă rugaţi ca Tatăl să nu aducă niciodată peste voi astfel de încercări." Prin urmare, ar trebui să-I cereţi lui Dumnezeu să ne păzească de o asemenea încercare.

Spuneam însă la început că aici avem un paralelism. Iar pentru a înţelege paralelismul trebuie să vă uitaţi la ambele segmente ale lui deoarece ele se amplifică unul pe celălalt. A doua parte a acestui paralelism este: "Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de rău/cel rău." Din nou, această porţiune din rugăciunea Tatăl Nostru este nu de puţine ori greşit înţeleasă din pricina sensului propoziţiei: "ne izbăveşte de rău/cel rău? În Scripturi, în Noul Testament grecesc, termenul pentru "rău" este poneron. Dacă ne uităm la ultimele două litere, la sufixul "on", acesta indică un anumit lucru, din punct de vedere lingvistic. În limba greacă, ca de altfel în multe alte limbi, substantivele sunt alcătuite în aşa fel încât să indice fie genul masculin, fie pe cel feminin sau neutru. Le recunoşti după perechile de singular-plural: la masculin: un-doi; la feminin: o-două; şi la neutru: un-două (în engl. este mai simplu: he, she, it, n.tr.). Exact la fel cum folosim pronumele el şi ea. Vorbim, de exemplu, despre bărci şi le indicăm printr-un pronume feminin (o barcă - două bărci, n.tr.) şi aşa mai departe. Este important faptul că termenul care apare aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, nu este poneron. Poneron înseamnă "rău", fiind un substantiv abstract. Terminaţia "on" aparţine genului neutru. De obicei când întâlnim cuvântul "rău" îl întâlnim la forma neutră poneron. Însă aici, în rugăciunea Tatăl Nostru, cuvântul grecesc nu este poneron, ci poneros. Iar terminaţia "os", în limba greacă, indică genul masculin al substantivului, şi nu genul neutru. Astfel, atunci când Isus foloseşte acest substantiv, Noul Testament grecesc comunică acest lucru într-o formă literară pe care cei care studiază limba greacă o vor recunoaşte imediat. Acest substantiv este mai bine tradus, aşa cum o fac unele traduceri mai recente, nu cu: "Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de rău" ci, aşa cum trebuie tradus cuvântul grecesc poneros, anume: "... ci ne izbăveşte de cel rău". Răul, în general, este ceva abstract. Este la genul neutru. Însă atunci când termenul poneros este folosit în Noul Testament, acesta este folosit ca un titlu care i se aplică în mod particular lui Satan.
Prin urmare, ceea ce vrea să spună Isus este următorul lucru: "Nu ne expune acolo unde să fim ispitiţi, acolo unde să fim asaltaţi de puterea lui Satan." Această porţiune a rugăciunii Tatăl Nostru este o cerere şi o petiţie către Dumnezeu pentru a fi apăraţi de săgeţile arzătoare ale diavolului. În fiecare zi ar trebui să ne rugăm pentru izbăvire, nu în sensul unei exorcizări sau a unei eliberări de demoni, ci în sensul protecţiei în faţa asalturilor lui Satan.

Am discutat ultima dată despre cererea din rugăciunea Tatăl Nostru referitoare la iertarea păcatelor. Cu acea ocazie am vorbit despre sondajul făcut printre studenţii de la acel colegiu creştin, în care atât de mulţi studenţi păreau să aibă o uriaşă povară de vinovăţie, care nu a fost rezolvată. Am spus atunci că noi ar trebui să avem o sensibilitate faţă de neprihănire şi aşa mai departe şi că nu este chiar atât de nesănătos să ai, din când în când, o conştiinţă apăsată de vină. Problema este că trebuie să ne potrivim sentimentele de vinovăţie cu o vină reală. Există o diferenţă între vină şi sentimentele de vinovăţie, diferenţă pe care trebuie s-o înţelegem.
Dacă te duci într-o sală de tribunal unde se judecă un proces de crimă, judecătorul îl va întreba pe acuzat: "Eşti sau nu eşti vinovat? Cum pledezi?" iar acesta îi va răspunde: "Pledez ca fiind nevinovat." Apoi îi ceri să dovedească, iar el îţi va răspunde: "Nu pot fi vinovat, deoarece nu simt nici o vină." Cel fel de argument este acesta? Ştim că este posibil să-ţi însemnezi cu fierul roşu cugetul. Ştim că există criminali psihopaţi. Ştim că există oameni care sunt sociopaţi, care nu simt nici o povară sau remuşcare faţă de răul pe care îl săvârşesc. Însă faptul că acel sentiment de vinovăţie nu este prezent nu schimbă cu nimic realitatea faptelor săvârşite. Scopul unui juriu nu este acela de a constata dacă o persoană se simte vinovată, ci acela de a constata dacă o persoană este vinovată. Avem nevoie să înţelegem că acea vină este o realitate obiectivă. Sentimentele de vinovăţie sunt aspectul subiectiv al vinei. Uneori nu ne simţim vinovaţi atunci când ar trebui să ne simţim iar alteori ne simţim vinovaţi atunci când nu ar trebui să ne simţim, deoarece nu am făcut nimic rău.

Care este rolul Satanei aici? Suntem obişnuiţi cu Satan în rolul de ispititor, de seducător. Şi, într-adevăr, acestea sunt lucrurile pe care le face. Aceasta este metoda lui de lucru. Însă în ceea ce priveşte modul de a acţiona în viaţa creştinului, metoda lui nu este atât de mult aceea de a ispiti, cât aceea de a acuza - în sensul acesta, Satan este Acuzatorul. Prin această metodă el vine la creştin şi face tot ceea ce îi stă în putere pentru a-l paraliza pe credincios cu sentimente de vinovăţie. În sensul acesta el se află în opoziţie directă cu adevărul lui Dumnezeu. Acesta a fost rolul său de la început, să-L contrazică pe Dumnezeu în tot ceea ce Acesta spune. Creştinului care şi-a mărturisit păcatul, care şi l-a recunoscut şi s-a căit pentru el, care a venit înaintea lui Dumnezeu pentru a cere iertare, Dumnezeu îi promite că-l va ierta. Dumnezeu spune: "Eşti iertat." Însă imediat ce Dumnezeu spune că suntem iertaţi, apare Satan, care ce spune? "O, nu sunteţi iertaţi. Încă sunteţi vinovaţi." Iar atunci când ascultăm de el, în acel moment devenim împovăraţi şi încovoiaţi sub acea teribilă povară a vinovăţiei care ne paralizează. Acesta este contextul în care Pavel afirmă, aproape triumfător: "Cine îi va acuza pe cei pe care i-a ales Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îi consideră drepţi, împreună cu Hristos, care a fost înviat dintre cei morţi." El este dreptatea noastră. Iar noi ar trebui să spunem - în măsura în care ne lăsăm la mila tribunalului lui Dumnezeu, făcând apel la dreptatea lui Hristos ca temelie a mântuirii noastre - atunci când Satan ne dă târcoale începând să-şi joace rolul de acuzator: "Hei, Satan, da, ai dreptate, am păcătuit. Însă păcatul îmi este ispăşit. Păcatul meu a fost iertat. Dispari de aici! Dă-mi pace!".

Acest adevăr este o componentă atât de importantă a vieţii creştine încât nu mă surprinde deloc că Isus a încorporat-o în rugăciunea Tatăl Nostru. "Nu ne duce pe noi în ispită. Nu ne aduce în situaţia în care să fim ispitiţi. Izbăveşte-ne de cel rău." Izbăveşte-ne nu doar de ispitirea celui rău ci, de asemenea, de acuzele celui rău.
Martin Luther obişnuia să aibă astfel de lupte interioare în care simţea în mod acut prezenţa lui Satan. Şi nu mi-l pot imagina pe Satan concentrându-şi puterile asupra altcuiva, cu o mai mare fervoare, decât asupra lui Luther în acel secol 16. Luther ar fi avut un atât de acut sentiment al prezenţei lui Satan încât o dată a ridicat călimara şi a aruncat cu ea prin încăpere. Oamenii au crezut că a înnebunit şi că aruncă cu călimara după Satan. Luther ar fi vorbit despre ceea ce el numea atacul nemilos şi nestăpânit al lui Satan împotriva lui, în încercarea de a-l compromite, în încercarea de a-l aduce în pragul disperării, în încercarea de a-l determina să-şi renege credinţa. Şi, astfel, Luther ar fi îngenuncheat în fiecare zi, spunând rugăciunea Tatăl Nostru: "Nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău - poneros. Fiecare creştin are nevoie de această rugăciune şi aceasta ar trebui să fie parte din rugăciunea fiecărui creştin.

Concluzia rugăciunii Tatăl Nostru se concentrează din nou asupra lui Dumnezeu. Vă aduceţi aminte că am observat această concentrare asupra lui Dumnezeu în primele cereri: "Sfinţească-Se Numele Tău! Vie împărăţia Ta! Facă-Se voia Ta!". Concentrarea a fost pe gloria lui Dumnezeu. Şi numai după ce trecem prin acest proces al rugăciunii putem acum să ne îndreptăm atenţia înspre nevoile noastre: "pâinea noastră cea de toate zilele"; "Fereşte-ne de situaţia în care putem fi ispitiţi!"; "Iartă-ne păcatele!". Observăm acum că punctul focalizator s-a mutat de la Dumnezeu înspre noi înşine. Însă nu rămâne acolo. Ajunge să facă un cerc complet. Astfel că rugăciunea se încheie cu o altă afirmare a suveranităţii lui Dumnezeu, a perfecţiunii lui Dumnezeu şi a maiestăţii lui Dumnezeu, acolo unde este rostită fraza de încheiere: "Căci a Ta este împărăţia şi puterea şi gloria în vecii vecilor." Ce înseamnă lucrul acesta? Înseamnă că puterea, împărăţia şi gloria Îi aparţin lui Dumnezeu.
Spuneam că prima şi cea mai importantă regulă a rugăciunii este să ne aducem aminte cine este Cel căruia I ne adresăm în rugăciune. Când ne rugăm, Îi vorbim Celui care posedă toată puterea. Celui căruia Îi aparţine împărăţia în care avem privilegiul de a trăi. Şi Celui care a spus că nu-Şi va împărţi slava cu nici un om. Şi ne aducem aminte că în Noul Testament suntem învăţaţi că dacă ne lăudăm cu ceva, în Domnul trebuie s-o facem. Pentru că El merită gloria. A Lui este gloria. Şi trebuie să ne aducem aminte ca în fiecare rugăciune pe care o facem să Îi atribuim lui Dumnezeu ceea ce în mod normal îi aparţine, ceea ce îi aparţine din veşnicie în veşnicie, anume puterea, împărăţia şi gloria. Iar atribuirea acestor lucruri lui Dumnezeu nu este ceva simplu, ocazional sau temporar, ci are o dimensiune eternă: "Căci a Ta este împărăţia, puterea şi gloria în vecii vecilor". Uneori când îi aud pe creştini rugându-se rugăciunea Tatăl Nostru îmi dau seama cât de puţină atenţie acordă unii sfârşitului rugăciunii, atunci când spun: "în veci de veci şi în vecii vecilor, amin".

Observaţii finale
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuie să le discernem în viaţa creştină este diferenţa dintre convingerea Duhului Sfânt şi acuzaţia lui Satan. Atunci când păcătuim, o parte din lucrarea Duhului Sfânt este aceea de a ne convinge de păcat şi de dreptate. Şi, într-un sens cum nu se poate de real, Duhul Sfânt vine la noi şi ne tulbură conştiinţa. Acelaşi lucru îl face şi Satan. Nu numai că Satan ne acuză - deşi face acest lucru, defăimându-ne şi aducând acuzaţii false împotriva noastră - dar multe dintre acuzaţiile spre care Satan este hotărât să ne atragă atenţia sunt lucruri pentru care suntem într-adevăr vinovaţi. Iar Duhul Sfânt face acelaşi lucru. Prin urmare, care este diferenţa? Cum putem discerne între convingerea Duhului Sfânt, care este spre mântuire, şi acuzaţia lui Satan, care este spre distrugere? Nu cred că este o întrebare care să aibă un răspuns simplu. Răspunsul pe care pot să-l dau din experienţă este acesta: am descoperit, în urma experienţei, că atunci când Duhul Sfânt mă convinge de păcat şi vină, oricât de dureros ar fi acest lucru, întotdeauna există acolo şi un element al bucuriei. Pentru că atunci când Duhul Sfânt vine şi ne convinge de păcatul nostru, conştientizându-ne de vina pe care o avem, El întotdeauna, în acelaşi timp, ne îndreaptă privirile şi înspre cruce, înspre locul în care putem scăpa de povara vinovăţiei. Astfel, deşi putem fi convinşi înspre a ne plânge păcatul, niciodată nu vom fi convinşi înspre a fi disperaţi cu privire la el. În acelaşi timp, Satan vine fără milă şi încearcă să ne lase fără speranţă; el încearcă să ne facă să ne concentrăm asupra propriilor noastre eforturi ca şi cum ne-am putea răscumpăra singuri. Acuzându-ne, scopul lui este acela de a ne îndepărta de Hristos şi de cruce. Nu cunosc o altă cale în afară de aceasta prin care să aflăm diferenţa. Şi tot ceea ce pot spune este că, atunci când te simţi vinovat, atunci când mă simt vinovat, ştim unde trebuie să mergem. Trebuie să mergem la cruce. Trebuie să mergem la Isus.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice