Alienarea

(Efeseni 2:14-18)

James Montgomery Boice


Fiecare generaţie are, ceea ce numim noi astăzi, cuvintele sau expresiile ei tipice. Unul dintre cuvintele tipice vremii noastre este "alienarea". Vorbim despre alienare în toate felurile posibile. Vorbim despre alienare politică atunci când descriem modul în care un individ sau un anume grup de persoane este exclus de la procesul democratic. Sau vorbim despre alienare în cadrul mariajului, în măsura în care un mariaj începe să se destrame - vorbind aici despre ostilitatea care poate exista între un bărbat şi o femeie, într-un mariaj. Sau vorbim despre alienarea părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi.
Alienarea există în lume încă de când Eva a luat fructul din copacul oprit, sfidând poruncile lui Dumnezeu, şi apoi l-a dat şi soţului ei, care a mâncat şi el. Alienarea a început acolo. Oricum, ceea ce este important pentru noi aici este să vedem modul în care apostolul Pavel foloseşte această idee şi soluţiile pe care el le propune problemei în acele versete care alcătuiesc textul nostru din al doilea capitol din Efeseni.

Pavel avea în minte o imagine foarte concretă a ceea ce era alienarea atunci când se gândea la zidul care înconjura curţile interioare ale Templului evreiesc din Ierusalim, zid care separa acele curţi de curtea exterioară, numită Curtea Neamurilor. Acest Templu din Ierusalim, care era încă în picioare atunci când Pavel scria această epistolă, era ceva impresionant. A fost construit de către Irod cel Mare, care a înlocuit structura zidită de către exilaţii întorşi în ţară în timpul lui Neemia şi Ezra, structură care nu mai era potrivită. Porţiuni din el, în special cele de sus, erau acoperite cu aur, astfel că acesta strălucea şi scânteia asupra întregului oraş. În acele zile era gloria Ierusalimului. Era zidit pe o platformă ridicată, o porţiune de teren care există şi astăzi în oraş şi care este numită Muntele Templului. Acest Templu, în întreaga sa măreţie, era înconjurat de nişte curţi, despre care am menţionat mai devreme. Curtea cea mai interioară era numită Curtea Preoţilor. Era numită aşa deoarece numai membrii de sex bărbătesc ai tribului lui Levi aveau acces în ea. Ei intrau acolo pentru a aduce jertfele şi pentru a-şi îndeplini celelalte responsabilităţi asociate cu Templul. Apoi, dincolo de această curte era o a doua curte, numită Curtea lui Israel. În această curte aveau acces toţi bărbaţii israeliţi, femeile neavând voie să intre acolo. Dincolo de această curte se afla Curtea Femeilor, numită astfel, evident, pentru că era locul în care oricare israelit putea să intre, inclusiv femeile, însă era curtea până unde puteau intra femeile în această ierarhie specifică.
Aceste curţi indicau, toate, diferitele grade de separare care existau între clasele poporului ales Israel. Şi totuşi, fiecare dintre aceste curţi se afla la acelaşi nivel. Astfel, deşi existau mari diferenţe între ele, semnificative în termenii celor implicaţi, diferenţele dintre acele clase nu se puteau compara cu marea separare care exista între acele curţi interioare şi curtea exterioară pe care am descris-o deja ca fiind Curtea Neamurilor. Cineva care părăsea Templul trebuia să treacă prin diferitele curţi şi să ajungă la capătul Curţii Femeilor. Apoi trebuia să coboare câteva trepte (cinci trepte), ajungând într-o zonă plană în centrul căreia exista un zid clădit din piatră, înalt de 1,5 metri, care înconjura toate curţile interioare. Apoi mai erau încă paisprezece trepte care coborau. Când ajungeai la acel nivel, în sfârşit te aflai în zona în care le era permis neamurilor să meargă. Acest mare zid, acest zid care-l despărţea pe evreu de cel dintre neamuri, avea pe el, la intervale corespunzătoare, nişte inscripţii săpate în piatră. Acestea erau nişte inscripţii care avertizau că nici o persoană dintre neamuri nu poate să treacă de acea barieră pentru că dacă trecea bariera, acest lucru îl costa viaţa.
Observaţi, în mintea lui Pavel, şi nu numai în mintea lui Pavel, ci în realitate, acest zid care se afla în Ierusalim era marele simbol al înspăimântătoarei prăpăstii ce se afla între evreu şi cel dintre neamuri. Dintre toate zidurile, fie cele de atunci, ziduri în sens propriu, fie cele de azi, ziduri în sens figurat, tipul de ziduri psihologice pe care le ridicăm între noi şi alţii, nici un zid nu era atât de extrem sau de radical în semnificaţia lui ca acela de la Ierusalim. Şi aceasta deoarece zidul respectiv spunea că evreii erau evrei iar neamurile neamuri şi că evreii erau un popor privilegiat, că evreii aveau acces la Dumnezeu pe când neamurile nu, neamurile neputând să treacă obstacolul. Iar ceea ce spune Pavel în Efeseni 2, versetele 14-18 este că Dumnezeu a prăbuşit acel zid ca urmare a lucrării lui Isus Hristos.

Căci El Însuşi (adică Isus) este pacea noastră, care din doi a făcut unul (adică l-a făcut pe evreu şi pe cel dintre neamuri una), şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, care este Legea poruncilor, în orânduirile ei ....

Această frază specifică, sau verset, spune altceva. După ce a vorbit despre lucrarea lui Hristos de înlăturare a deosebirilor dintre evreu şi cel dintre neamuri, Pavel ne vorbeşte mai departe despre scopul lui Hristos. Vom spune: "Păi, nu acesta era scopul Lui?" Nu, iar Pavel ni-l explică mai pe îndelete.

...ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace şi să-i poată împăca pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

Ca să înţelegem aceste lucruri trebuie să înaintăm cu încă un pas în imaginea Templului care se află în mintea noastră. Spuneam ceva mai devreme, când vorbeam despre acel mare zid care îl separa pe evreu de cel dintre neamuri, că Templul era înconjurat de o serie de curţi concentrice. Curtea cea mai interioară era Curtea Preoţilor. Dincolo de aceasta se afla Curtea lui Israel. Dincolo de aceasta, Curtea Femeilor. Iar în cele din urmă, Curtea Neamurilor. Acele curţi erau importante deoarece oricine mergea la Ierusalim şi se uita în direcţia Templului vedea acele curţi. Era perfect evident pentru orice evreu care ar fi privit în acea direcţie că acele diviziuni existau pe baza formei de guvernământ şi a religiei care era practicată în Israel. Însă ceea ce nu putea să vadă cel care privea spre Templu, deoarece se afla în interiorul Templului, era cea mai mare dintre toate acele bariere.
Există un sens în care nu poţi să înţelegi barierele din afară până când nu o înţelegi pe cea dinăuntru. În interiorul Templului, separând Locul Sfânt, în care putea să intre oricare dintre preoţi în mod regulat pentru îndeplinirea funcţiilor religioase, de Locul Preasfânt, cea mai lăuntrică parte a Templului, unde numai Marele Preot putea să intre, adică un singur om şi doar o singură dată pe an, de Ziua Ispăşirii, şi numai după ce, mai întâi, a adus jertfă pentru sine şi pentru familia sa afară, în curte, şi în conformitate cu cerinţele legii, între acel Loc Sfânt de dincolo şi acel Loc Preasfânt din interior era o perdea imensă. Era ea însăşi o barieră. Era, ca să spunem aşa, un zid. Avea o grosime de 15 cm şi se întindea de sus până jos şi dintr-o parte într-alta. Era o cale prin care le era amintit continuu oamenilor, atunci când se gândeau la Templu sau când priveau înspre el, că marea barieră care există în această lume nu este bariera dintre evreu şi cel dintre neamuri sau dintre bărbat şi femeie sau dintre omul liber şi sclav sau dintre oricare alte clase sociale ar mai putea exista (deşi acestea sunt împărţiri reale), ci le amintea de bariera care există între toţi oamenii, dincolo de diferenţele dintre ei, şi Dumnezeu. Aceasta trebuie înţeleasă, desigur, în felul în care a intenţionat să înveţe, anume că marea barieră a lumii acesteia este păcatul. Pentru că, observaţi, păcatul este acela care ne desparte de Dumnezeu şi tot păcatul este problema care dă naştere tuturor celorlalte separări.

Bineînţeles că oamenii nu vor să fie confruntaţi cu lucrul acesta. Dacă sunteţi suficient de înaintaţi în vârstă ca să vă aduceţi aminte de vreun detaliu al Celui De-al Doilea Război Mondial, vă puteţi aminti că înainte de începerea războiului a fost o perioadă când persoane optimiste şi bine intenţionate din Europa, şi în special din Anglia, credeau că războiul ar putea fi evitat doar dacă i-ai putea determina pe şefii de guverne, în special pe şefii guvernelor englez şi francez, să şadă la o masă a tratativelor cu Hitler şi să rezolve problemele ca nişte domni. Argumentul era, că dincolo de orice, Hitler este şi el om. Trebuie să aibă şi el sentimente umane normale. Este un individ raţional. Să ne aşezăm aşadar şi să dezbatem problemele. Neville Chamberlain, primul ministru din acea vreme, era unul dintre cei care gândeau în felul acesta, fiind o persoană optimistă simpatică. A mers să discute cu Hitler. Când s-a întors a comunicat poporului britanic că totul a mers bine. Dincolo de orice, Hitler era un om rezonabil. Tot ceea ce aveai de făcut cu adevărat era să te aşezi la masa tratativelor şi să dezbaţi problemele. "Pace în zilele noastre" a fost mesajul pe care Chamberlain l-a adus de la acea conferinţă. Însă, desigur, răspunsul lui Hitler a fost bombardarea regiunii Danzig din Polonia, bombardamente care au marcat începutul războiului şi care au dus la destituirea lui Chamberlain şi ridicarea lui Winston Churchil la poziţia pe care a ocupat-o pe durata conflictului.
Cu siguranţă este bine să discuţi. Discuţiile sunt mai bune decât războiul. Şi dacă nu realizezi nimic altceva prin negocierile pe care le faci, probabil, cel puţin, reuşeşti să amâni războiul sau poţi chiar să-l eviţi cu desăvârşire, însă nu vei reuşi să rezolvi problema. Deoarece problema nu este eşecul negocierilor, faptul că oamenii nu vor să discute, eşecul este cauzat de păcat. Oamenii se folosesc de negocieri, nu pentru a fi rezonabili, ci pentru a-şi realiza propriile ambiţii. Toate naţiunile fac lucrul acesta. Ei vor ceea ce vor. Facem lucrul acesta în conversaţiile pe care le purtăm cu alţi oameni. Cum spuneam, dacă putem discuta, să discutăm. Este mai bine să facem lucrul acesta decât să nu discutăm. Să evităm conflictul, dacă putem. Însă haideţi să recunoaştem că soluţia, războiul, fie că este unul la o scară naţională, fie că este unul între indivizi, fie că este războiul care se duce în inimile noastre, nu este negociabil. Însă soluţia pentru acest război este o soluţie pentru problema păcatului, soluţie care, în ultimă instanţă, numai Dumnezeu poate să o ofere.

Cu siguranţă despre aceasta vorbeşte Pavel. Pavel ne aduce în atenţie acest extraordinar simbol al zidului, arătându-ne că acesta îl separă pe evreu de cel dintre neamuri, pe unii oameni de alţii şi chiar pe om de Dumnezeu, însă face lucrul acesta pentru a ne arăta ce anume a făcut Dumnezeu în Hristos pentru a da la o parte acest zid. Vă puteţi aduce aminte din Evanghelia după Matei, capitolul 27, acea relatare a evenimentelor care însoţesc crucificarea lui Hristos, că atunci când Domnul Isus Hristos a fost crucificat, aşa cum ni se spune în acel pasaj, perdeaua Templului a fost ruptă în două de sus în jos. Aceasta, observaţi, a fost o extraordinară demonstraţie vizibilă a ceea ce Dumnezeu a făcut. Era vorba despre acea barieră care dintotdeauna, de când a fost construit Templul, întorcându-ne până la Cortul Întâlnirii din pustie, care avea aceeaşi arhitectură de bază, apoi ajungând la Templul lui Neemia, la Templul lui Irod ... dintotdeauna, de la început, acea mare perdea a stat acolo ca un simbol al faptului că noi, în păcatul nostru, nu puteam să intrăm neinvitaţi în prezenţa Dumnezeului sfânt. Acest lucru era ceva complet diferit de mentalitatea păgânilor. Un roman putea să intre în orice templu roman iar un grec putea să intre în orice templu grecesc şi puteau, de asemenea, să intre unul în templul celuilalt. Nu era nici o problemă, deoarece ei nu erau conştienţi de păcatul lor iar zeii pe care ei îi venerau oricum nu erau sfinţi. Însă în iudaism nu era aşa. Dumnezeul lor era sfânt iar omul păcătos nu putea da buzna în prezenţa Sa.
Ceea ce s-a întâmplat este că, observaţi, Dumnezeu a pedepsit păcatul în Isus Hristos. Înlăturată fiind cauza vrăjmăşiei, a fost înlăturată, prin urmare, şi perdeaua, ca să ne arate că oricine vine prin credinţa în Isus Hristos are acum acces la Tatăl, aşa cum scrie Pavel în versetul 18. Termenul pe care îl foloseşte Pavel pentru a descrie lucrul acesta în aceste versete-cheie este termenul "a împăca" (a reconcilia) sau "împăcare" (reconciliere). Îl găsiţi în versetul 16.

... şi a împăcat pe cei doi (adică pe evreu şi pe cel dintre neamuri şi pe oricine altcineva) cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia.

Cuvântul "împăcare" este unul dintre cele mai mari concepte teologice din Noul Testament. Şi, într-un anume sens, cel mai mare dintre toate. Martin Lloyd Jones are o extraordinară analiză a acestui cuvânt în comentariul său. El spune că, strict vorbind, acest singur cuvânt conţine în el cinci idei importante.
Numărul unu: împăcarea implică o schimbare de la o relaţie ostilă la una prietenoasă. Este în relaţie cu vrăjmăşia, conflictul, ostilitatea. În cazul nostru îl avem pe om fiindu-i ostil lui Dumnezeu şi pe Dumnezeu fiind mânios pe oameni din pricina păcatului lor. Această situaţie este schimbată, prin împăcare, într-o relaţie în care ne numim "prieteni."
În al doilea rând: împăcarea implică o eliminare a relaţiilor reci. Acest lucru este important deoarece împăcarea nu înseamnă în mod simplu că o negociere a dat rezultate, astfel că oamenii, deşi în principiu rămân ostili, totuşi pot face ceva împreună. Uneori avem cazul acesta printre naţiuni. Ele sunt încă ostile una alteia însă, la timpul respectiv, ele lucrează împreună pentru un oarecare scop comun. Nu este aşa. Împăcarea înseamnă a înlătura cauza relaţiilor reci.
În al treilea rând: împăcarea înseamnă o îndepărtare completă a cauzei relaţiilor reci. Nu o îndepărtare parţială sau de compromis, ci una completă.
În al patrulea rând: împăcarea sugerează iniţiativă luată nu în mod mutual, de ambele părţi, ci una luată în mod decisiv de partea cea mai puternică. Acest lucru este sugestiv chiar în ceea ce priveşte cuvântul grecesc folosit în cazul acesta, anume că este vorba despre o iniţiativă luată de partea care este deasupra, cu referire la Dumnezeu. Dumnezeu a coborât şi a făcut pace cu noi în Isus Hristos, prin sângele crucii Sale.
Şi apoi, în final: împăcarea (reconcilierea) are de-a face cu restabilirea a ceea ce a fost înainte, dar care s-a pierdut între timp. Acest lucru ne trimite înapoi, desigur, în primele capitole ale Genezei unde bărbatul şi femeia erau într-o relaţie corectă cu Dumnezeu. Aceasta s-a pierdut însă din cauza păcatului. Acum, Isus Hristos împacă din nou. Avem lucrul acesta chiar în cuprinsul cuvântului, deoarece "re" înseamnă "din nou". Folosind cuvântul "a reconcilia" putem spune că odată am fost conciliaţi cu Dumnezeu, am pierdut apoi această stare iar acum suntem "re" conciliaţi. Aceasta este ceea ce implică cuvântul. Şi, desigur, aceasta este ceea ce Isus a făcut prin moartea Sa, luând păcatul nostru, murind în locul nostru. El a dat la o parte cauza vrăjmăşiei. Iar acum, accesul la Dumnezeu este disponibil pentru oricine va veni prin credinţă în El şi în jertfa Lui.

Mai este un lucru pe care îl învaţă acest cuvânt. Ne întoarcem unde eram la început iar ceea ce doresc să subliniez este că dacă cea mai mare alienare este dată la o parte, dacă perdeaua din interiorul Templului este ruptă, atunci nu mai există nici cel mai mic motiv pentru care să existe ziduri despărţitoare între aceia care vin acum, nu ca evrei sau dintre neamuri, nu ca oameni liberi sau sclavi, nu ca bărbaţi şi femei, ci ca păcătoşi, pentru a primi harul lui Dumnezeu, care vin la Isus Hristos, singurul loc în care acest har poate fi găsit. Este perfect evident, nu-i aşa, că trebuie să funcţioneze în felul acesta. Pentru că singura cale prin care venim la Dumnezeu şi găsim perdeaua dată la o parte este să fim în Hristos. Iar dacă suntem în Hristos atunci suntem în acelaşi loc. Hristos nu este împărţit. Iar dacă suntem cu adevărat în Hristos, atunci venim împreună în Hristos ca parte din trupul Lui, găsind vindecare practică a separărilor care până atunci ne-au chinuit vieţile. Acesta este modul în care trebuie citit acest pasaj. După ce am oferit toată această explicaţie, permiteţi-mi să citez, începând cu versetul 13.

Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi (adică, voi, neamurile), aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos. Căci El Însuşi (Isus) este pacea noastră, care din doi (evreul şi cel dintre neamuri) a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, care este Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să-i facă pe cei doi să fie în El Însuşi un singur om nou, făcând astfel pace, şi să-i poată împăca pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia. El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe, şi pace celor ce erau departe; căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh.

Aş vrea să subliniez numai două aspecte, în încheiere. Înainte de toate, pentru cei care sunteţi deja în Hristos. Dacă sunteţi în Hristos prin credinţa în ceea ce a făcut, dacă sunteţi născuţi din nou, atunci sunteţi una cu oricare altul care, în mod similar, este în Hristos prin credinţa în El şi care este născut din nou. Aceasta nu înseamnă că în fiecare circumstanţă a vieţii vom fi de aceeaşi părere cu alţi creştini. Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată în lumea aceasta. Acest lucru nu este, cred eu, în anumite circumstanţe, ceva ce ar trebui să dorim întotdeauna. Deoarece, dintr-un anume tip de deosebire armonioasă, rezultă adesea maturitate. Însă, observaţi, ceea ce textul ne spune este că noi nu trebuie să permitem vreodată ca aceste lucruri, aceste opinii diferite, aceste diferite metodologii, aceste diferite perspective asupra lucrurilor, să devină vreodată atât de mari încât să distrugă unitatea reală, unitatea fundamentală pe care o avem în Isus Hristos. Dacă se întâmplă lucrul acesta, dacă avem o anumită perspectivă asupra unui lucru iar un frate are o altă perspectivă asupra aceluiaşi lucru, iar noi spunem: "Nu pot avea o părtăşie corectă cu el deoarece nu vede lucrurile în felul în care eu le văd", atunci tu distrugi unitatea pe care Dumnezeu Însuşi ne-a oferit-o în Isus Hristos, cu preţul morţii propriului Său Fiu. Acest lucru este groaznic. Iar dacă ne dăm seama că facem acest lucru pe care, din nefericire, Biserica l-a făcut continuu pe parcursul secolelor, atunci singurul lucru pe care putem să-l facem este să cădem în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să ne mărturisim păcatul, deoarece acest lucru este păcat, şi să cerem iertare şi vindecare pentru ruptura pe care am cauzat-o prin modul nostru defectuos de a vedea lucrurile spirituale.

În al doilea rând, poate eşti unul care încă nu te afli în Hristos. Încă te afli în păcatul tău. Dacă este aşa, aplic aceste lucruri situaţiei tale în felul următor. Te uiţi la viaţa ta, vezi problemele pe care le ai, toată lumea are probleme, şi-ţi spui: "Pot să le rezolv. La urma urmei sunt capabil să înfrunt viaţa. Am sub control aceste lucruri. Iar dacă nu mă descurc, sunt oameni la care pot apela pentru ajutor." Nu voi spune că nu poţi găsi ajutor la oameni însă, într-o analiză finală, acest lucru nu va fi suficient deoarece problema fundamentală, aşa cum o declară Biblia, este păcatul iar de acesta trebuie să te ocupi mai întâi. Problema aceasta este rezolvată în Isus Hristos, ceea ce înseamnă că răspunsul esenţial şi fundamental, singurul suficient, la aceste probleme, trebuie găsit în ceea ce El a făcut şi într-o restabilire a unei relaţii corecte cu Dumnezeu, care L-a trimis să facă ceea ce a făcut. Ce vreau să spun este că există un aspect obiectiv a ceea ce a făcut Isus. Acesta spune că El a făcut pace prin sângele crucii Sale. Acesta este aspectul obiectiv. Însă există şi un aspect subiectiv. Deoarece adesea se repetă, în pasajul pe care-l studiem, precum în întreaga secţiune de început a Epistolei către Efeseni, pe care o studiem, faptul că suntem în El. Nu numai că El a făcut ceva pentru noi, ci că noi suntem în El sau uniţi cu El prin credinţă. De aceea, la mijlocul acestui pasaj, care vorbeşte în mod obiectiv de ceea ce Domnul Isus Hristos a făcut, se spune, în versetul 17: "El a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă, celor ce eraţi departe." Adică, El a făcut cunoscut mesajul pentru ca, prin auzirea Cuvântului, Dumnezeu să poată genera credinţă în inimile voastre şi să vă aducă într-o relaţie corectă cu Mântuitorul. Aceasta este întrebarea cu care închei: "Te afli tu în El? Eşti în Hristos? Deoarece numai în Hristos poţi avea acces la Dumnezeu, aici şi în viaţa viitoare.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice