Conflictele creştine şi comuniunea sfinţilor

(Efeseni 4:4-6)

James Montgomery Boice


În ziua de astăzi, prea puţini oameni sunt interesaţi de numerologia biblică şi aceasta, presupun, din pricina faptului că în trecut importanţa ei a fost exagerată. Însă, oricum, în anii care au trecut, numerelor biblice li s-au acordat o mare importanţă, fiind publicate o mulţime de studii foarte importante. Aşa cum spuneam, probabil (şi eu personal cred că aşa a fost) că accentul pus pe numerologie în studiile biblice a fost exagerat. Cu toate acestea, este adevărat că numerele poartă o semnificaţie în Scriptură şi uneori ele sunt folosite într-un mod care sugerează clar semnificaţia lor. Cred că, în parte, acest lucru este adevărat şi în privinţa pasajului din Efeseni capitolul patru, pe care îl studiem acum. Pavel începe să discute, în aceste versete, despre unitatea Bisericii. El ne oferă, în primele versete din capitolul patru, care preced pasajul pe care îl studiem acum, un mic sumar al aplicării practice a doctrinei pe care a expus-o în primele trei capitole. În aceste versete vorbeşte despre unitate, deoarece doreşte să se ocupe de acest subiect în prima jumătate a capitolului. Introducând subiectul, acum îşi continuă disertaţia asupra unităţii Bisericii, făcând o prezentare în şapte puncte a subiectului unităţii Bisericii. Este o singură frază şi cred că lucrul acesta este semnificativ. Însă cu greu putem trece cu vederea faptul că repetarea termenului "un (o) singură" de şapte ori arată că Pavel ne prezintă subiectul în şapte părţi. Dacă cifra şapte este numărul care în Biblie reprezintă perfecţiunea, lucru care este adevărat, atunci înseamnă că Pavel vorbeşte aici, într-un mod stilizat, despre perfecţiunea unităţii pe care o are Biserica lui Isus Hristos.

Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre; un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez şi un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.

Este interesant şi faptul că Pavel foloseşte cuvântul "toţi" de patru ori. Iar dacă cifra 4 se referă la creaţie, atunci Pavel ar putea sugera o perfecţiune a tuturor lucrurilor în uniune cu Creatorul. În orice caz, apostolul Pavel vorbeşte aici despre unitate şi în fiecare din aceste şapte puncte el oferă un argument pe baza căruia membrii bisericii din Efes, şi de pretutindeni, ar trebui să realizeze ceea ce el tocmai afirmase în versetul trei. Adică, argumentând cu aceste puncte, el vrea să spună că toţi creştinii ar trebui să se străduiască să păstreze unitatea Duhului, prin legătura păcii.

Primul lucru despre care vorbeşte este un singur trup. El vorbeşte în felul acesta, fără nici o îndoială, cu mare înţelepciune precum şi sub călăuzirea Duhului Sfânt, deoarece tipul de unitate despre care este pe cale să vorbească este simbolizat cel mai bine prin imaginea trupului. El nu vorbeşte despre Biserică prezentând-o ca o maşină alcătuită din componente, din părţi care se pot schimba, mai mult sau mai puţin, şi care se raportează la întreg într-un mod mecanic. Nu aceasta este imaginea pe care o prezintă. Un trup este ceva care se dezvoltă. Se dezvoltă dintr-o celulă mică şi toate părţile trupului au o relaţie cu celelalte părţi. Şi din pricina aceasta trebuie să păstraţi această unitate vizibilă înaintea voastră şi înaintea lumii.

În al doilea rând, vorbeşte despre un singur Duh. Acest cuvânt este scris cu majusculă în majoritatea versiunilor Bibliei, şi pe bună dreptate. Uneori când este folosit acest cuvânt "Duh", el se referă la ceea ce am numi duhul omului sau al lucrurilor. Această uzanţă este una validă însă nu în cazul pasajului pe care îl studiem. Pavel nu spune că sunteţi cu toţii una în duh în sensul că sunteţi una în entuziasmul vostru, în scopurile pe care le aveţi sau în acele lucruri care formează ceea ce numim camaraderie. El spune că voi sunteţi una din pricina lucrării unui singur Duh Sfânt.
Atunci când începe să discute despre acest lucru el ne atrage atenţia, în cazul în care nu mai reflectăm la aceasta, asupra a ceea ce Însuşi Duhul Sfânt a făcut la convertirea noastră. Uneori când auzim mărturii ale modului în care oamenii au venit la credinţă, aceştia se concentrează asupra a ceea ce este deosebit în experienţa lor spirituală. Iar noi, auzindu-i, suntem tentaţi să credem (lucru care este adevărat) că există o largă şi foarte emoţionantă varietate în trupul poporului lui Dumnezeu. Însă atunci când Pavel spune aici că nu este numai un singur trup, ci şi un singur Duh, lucrul asupra căruia ne atrage, fără îndoială, atenţia este la modul în care Duhul Sfânt lucrează, spiritual, în vieţile tuturor celor care au venit la credinţa în Isus Hristos. Putem vorbi despre deosebiri în ceea ce priveşte particularităţile convertirii noastre însă atunci când începem să vorbim despre ce a făcut Duhul Sfânt, despre ce a făcut Dumnezeu Duhul Sfânt în inimile noastre, aducându-ne la credinţa în Hristos, atunci toate experienţele noastre sunt identice.
Există, în această experienţă, o deşteptare vizavi de păcat prin care suntem conştienţi că nimic nu este în regulă între noi şi Dumnezeu, că Îi călcăm Legea şi suntem ostili caracterului Său sfânt şi că ne aflăm sub mânia Sa. Există apoi lucrarea regenerării prin care Dumnezeu, printr-un mod supranatural, aşează viaţa nouă a lui Hristos în inimile noastre astfel încât lucrurile se schimbă iar noi nu mai suntem cei care am fost înainte. Apoi mai există lucrarea credinţei, care urmează celor pe care le-am prezentat mai înainte, fiind o roadă a Duhului. Aceasta deoarece, după ce am fost aduşi la viaţă în Hristos, după ce am înţeles ce a făcut El pe cruce pentru mântuirea noastră, suntem conduşi de acelaşi Duh Sfânt să ne punem încrederea în El. Spunem: "Da! El este Mântuitorul! El este Cel în care doresc să-mi pun încrederea!" Apoi urmează lucrarea Duhului Sfânt de sfinţire. Iar sfinţirea este aceeaşi în sensul că ce face Duhul Sfânt într-unul, face şi în celălalt. Ni se vorbeşte în Epistola către Galateni despre roada Duhului care este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Aceste lucruri le realizează Duhul Sfânt în noi toţi.
Observaţi prin urmare, că atunci când începem să gândim (aşa cum şi trebuie) aşa cum Pavel ar dori, vizavi de ceea ce ne scrie aici despre unitatea Bisericii, ne mirăm că indiferent de mediul din care provenim, indiferent de modul în care l-am cunoscut pe Dumnezeu, Duhul Sfânt, singurul Duh Sfânt al lui Dumnezeu, a realizat în fiecare din vieţile noastre ceea ce ne uneşte în credinţa noastră creştină.

Al treilea lucru despre care vorbeşte Pavel este speranţa noastră. O singură speranţă la care am fost chemaţi. Speranţa este un cuvânt care a suferit schimbări în limba engleză, astfel că astăzi el nu mai înseamnă chiar acelaşi lucru care a însemnat în vechime, atunci când a fost folosit pentru a transmite ideea din Noul Testament. Astăzi, speranţă înseamnă de obicei ceva nesigur, ceva după care sperăm, probabil plini de dorinţă, probabil neaşteptându-ne cu adevărat să-l primim. Cu siguranţă sugerează ceva care nu este stabil sau sigur. Nu sensul acesta este însă implicat în ideea biblică. Dacă ai fost vreodată la un serviciu de înmormântare ştii că există un moment în acest serviciu în care se discută despre siguranţa şi speranţa noastră sigură în învierea morţilor. Siguranţă şi speranţă sigură - aceasta este ideea biblică. Este ceva de viitor, este adevărat, însă nu este ceva nesigur doar pentru că la acel moment nu este în mâinile noastre.
Probabil te întrebi, la acest punct, de ce vorbeşte Pavel despre speranţă ca despre ceva ce uneşte Biserica lui Isus Hristos? De fapt, atunci când începem să ne gândim la viitor şi la modul în care vor avea loc evenimentele viitoare, nu-i aşa că cel mai adesea ideile cu privire la viitor sunt cele care divizează Biserica mai degrabă decât să o unească? Sunt oameni care cred că va fi un mileniu şi alţii care cred că nu va fi nici un mileniu; sunt oameni care cred că Hristos va veni înainte de mileniu şi alţii care cred că Hristos va veni după mileniu. Iar când vine vorba despre tribulaţie (suferinţă) lucrurile devin chiar mai dificile. Avem pre-tribulaţionişti, post-tribulaţionişti şi cei care se situează cu ideile undeva la mijloc. Lucrurile sunt foarte, foarte complicate. Ai putea împărţi întreaga Biserică a lui Isus Hristos pe baza acestor concepţii escatologice şi mulţi oameni fac lucrul acesta. Aceşti oameni au făcut din aceste concepţii escatologice chiar un test pentru cei care vor să intre în comuniune cu ei. Cum ar putea Pavel, în acest context, să vorbească despre speranţa creştină?
Pavel nu vorbeşte, desigur, despre aceste detalii ale escatologiei (doctrina despre lucrurile de pe urmă) care, pe parcursul istoriei Bisericii, au ajuns să dividă mari grupări ale Bisericii Creştine. Mai degrabă Pavel vorbeşte despre acele lucruri cu care suntem cu toţii de acord, despre care el ne învaţă şi pe care trebuie să le păstrăm în minte trăindu-ne viaţa creştină. Pavel spune nu numai că este un singur trup şi un singur Duh, ci şi că este o singură speranţă. Adică, el vrea să spună că Isus Hristos va veni din nou, că va fi o înviere a trupului, că Isus ne pregăteşte un loc în ceruri tuturor acelora care-L cunosc şi că ne vom petrece eternitatea împreună cu El. Acesta este lucrul în care sperăm. Iar dacă sperăm în acest lucru, atunci toţi care suntem membri ai trupului lui Hristos, toţi care am experimentat lucrarea Duhului Sfânt, lucrarea regenerării, a credinţei şi a sfinţirii, toţi vom fi într-o zi acolo în jurul tronului harului. Acest lucru ar trebui să fie un generator puternic care să producă unitate acum. Dacă într-o bună zi vom sta în prezenţa Dumnezeului Atotputernic, privind Faţa lui Isus Hristos, Domnul Bisericii; dacă într-o bună zi vom sta acolo umăr la umăr cu oameni din alte denominaţiuni, din alte naţiuni, din alte rase şi care au avut parte de alte experienţe; dacă în acea zi toate acele lucruri care ne-au divizat vor păli, acest fapt ar trebui, cu siguranţă, să influenţeze modul în care ne raportăm acum la divizările care sunt între noi. Şi, în timp ce nu vom renunţa la lucrurile pe care noi le credem importante şi nu ne vom abandona înţelegerea corectă a doctrinei, pe care credem că Dumnezeu ne-a dat-o, vom fi totuşi liberi să trecem dincolo de bariera denominaţională sau alte bariere pentru a da mâna cu cei care sunt ca noi - practicanţi ai credinţei în Hristos şi dornici de a-L sluji pe El. Cred că sunt două tipuri de oameni în lume: oameni care fac deosebiri, împărţind lumea în două tipuri de oameni, şi oameni care nu fac aceste deosebiri. Cei care împart lumea în felul acesta spun că noi trebuie să conservăm credinţa iar acest lucru înseamnă că trebuie să ridicăm barierele cât putem de sus. Alţii, printre care mă aflu şi eu, spun ceva în felul următor: "Aceasta este ceea ce cred însă acolo unde se află alţi oameni care se încred în Hristos noi trebuie să lăsăm barierele cât putem mai jos şi să demonstrăm că suntem într-adevăr una în Duhul şi Domnul nostru." În felul acesta ajungem şi la următorul punct.

Pavel a spus în versetul patru: "Este un singur trup, un singur Duh şi o singură speranţă ..." Aceste trei concepte parcă merg împreună, nu-i aşa? Altoirea noastră în trup şi darul speranţei este o lucrare realizată de Duhul Sfânt. Versetul cinci introduce un alt set de trei concepte: "Un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez ..." Aceste concepte sunt adunate toate în jurul Domnului, nu-i aşa? La fel cum celelalte sunt adunate în jurul Duhului Sfânt.
"Un singur Domn". Auzindu-i pe oameni vorbind despre Biserica lui Isus Hristos ai putea crede că există mai mulţi Domni. Cineva spune: "Eu îl urmez pe un Isus care mă determină să fac anumite lucruri pe care tu nu le faci." Altcineva ar spune: "Ei bine, eu nu-l urmez pe acel Isus. Eu îl urmez pe un Isus care mă determină să fac nişte lucruri deosebite de cele pe care le faci tu." În felul acesta procedează oamenii. Însă nu există mai mulţi Domni. Există un singur Domn şi Acesta este Domnul Isus Hristos. Iar dacă Îl urmăm cu adevărat, dacă acceptăm cu adevărat ceea ce El face, atunci trebuie să existe în noi o putere care să ne atragă la a fi împreună.

Unul dintre pastorii din trecut ai acestei biserici (biserica în care a fost ţinută această prelegere, n.tr.), John D. McNeil (un mare predicator şi evanghelist scoţian), pastor al acestei biserici timp de numai doi ani de zile, prin anii '20, se folosea uneori de o conversaţie imaginară care ar fi avut loc între un om care s-a născut orb şi a cărui poveste ne este relatată în Ioan 9 şi un alt orb care a fost vindecat de Isus şi a cărui poveste ne este relatată în Marcu 8. Deosebirea dintre cele două relatări este aceea că în Ioan 9 Isus îl vindecă pe orb scuipând pe pământ, făcând noroi şi ungând cu acesta ochii omului, după care îi spune: "Du-te de te spală în bazinul Siloamului!". Nu la fel s-a întâmplat în cazul orbului din Evanghelia după Marcu. Iar McNeil şi-i imagina pe aceşti doi orbi întâlnindu-se şi discutând despre cum i-a vindecat Isus. Omul care a fost vindecat fără ca Isus să fi folosit salivă îşi spune povestea şi apoi urmează să-şi spună povestea cel care a fost vindecat cu salivă. Acesta îi spune însă celuilalt: "Ai omis partea în care Isus scuipă pe pământ, face noroi şi îl pune pe ochii tăi." Celălalt însă îi răspunde: "Nu ştiu nimic despre scuipat, praf şi noroi." Omul din Ioan 9 îi spune: "Trebuie să se fi întâmplat cum ţi-am spus deoarece acesta este modul în care Isus le dă oamenilor vederea. Tu trebuie să ştii lucrul acesta. Probabil ai uitat doar că Isus a scuipat pe pământ, a făcut noroi, l-a pus pe ochii tăi şi apoi te-a trimis să te speli în bazinul Siloamului." "O, nu", spune celălalt, "El nu a procedat în felul acesta cu mine. El doar a vorbit iar eu mi-am primit vederea." Însă omul din Ioan, ferm în părerea sa, îi spune: "Nu este adevărat. Isus vindecă numai cu noroi. Iar dacă nu ai avut acea experienţă, fratele meu, atunci eu încep să am îndoieli asupra vederii tale." Şi aşa a luat fiinţă, în primii ani ai Bisericii, mişcarea Noroioşilor şi cea a Anti-noroioşilor (este bineînţeles o glumă).
Două diviziuni. Ceea ce se întâmplă, observaţi, este că ne fixăm ochii mai mult asupra modului în care lucrează Dumnezeu decât asupra Dumnezeului care lucrează. Cred că există justificări pentru multe diviziuni. Cu siguranţă deosebirile în ceea ce priveşte înţelegerea lucrurilor sunt cauzate de faptul că suntem păcătoşi şi vedem neclar şi niciodată nu vom ajunge să vedem în acelaşi fel toate lucrurile. Însă când aceste diviziuni ajung să îi împartă pe creştini în mod radical, atunci adevărul nu este că noi înţelegem prea bine doctrinele creştine, ci că nu le înţelegem prea bine. Adevărul este că exagerăm importanţa a ceea ce credem noi. Adevărul este că eşuăm în a recunoaşte că aşa cum este un singur trup, un singur Duh şi o singură speranţă, tot aşa este un singur Domn, iar noi suntem slujitorii Săi, dacă într-adevăr am fost aduşi la viaţă prin Duhul Său şi aduşi în Biserică, care este trupul Lui.

Pavel merge mai departe. Nu numai un singur Domn, ci şi o singură credinţă. Termenul "credinţă", aşa cum apare în scrierile lui Pavel, poate fi folosit în sens obiectiv sau subiectiv. În sens subiectiv el se referă la experienţa noastră. Cu toţii experimentăm credinţa. Nu există mântuire fără credinţă. Acest lucru este adevărat, desigur, însă cred că nu la acest sens se referă cuvântul aici. Cuvântul "credinţă" mai este folosit şi în sens obiectiv. Acest sens se referă la conţinutul a ceea ce credem sau în care ne punem încrederea. Adică, Evanghelia. Cred că despre asta vorbeşte Pavel aici. El susţine acest lucru deoarece, aşa cum avem un singur Domn, tot aşa trebuie să avem şi o singură credinţă. Adică noi nu înţelegem în mod diferit doctrinele care alcătuiesc esenţa Evangheliei. Noi credem că Dumnezeul Atotputernic Şi-a trimis Fiul, pe Domnul Isus Hristos, să devină ca noi, un om, pentru a muri pe cruce pentru mântuirea noastră. Iar mântuirea noastră este prin credinţa în lucrarea Sa, nu prin ceva ce putem noi face, ci prin credinţa în moartea Lui pentru noi. Astfel, păcatele noastre Îi sunt imputate Lui şi pedepsite în Hristos prin moartea Sa, iar dreptatea Lui ne este imputată nou, putând astfel să stăm înaintea lui Dumnezeu îmbrăcaţi cu ceea ce este Isus Hristos şi nu cu ceea ce suntem noi. Această singură evanghelie este lucrul care uneşte poporul creştin dincolo de orice barieră de timp, de naţionalitate, rasă, sex şi de orice alt fel ne-am putea imagina. Aş merge chiar mai departe. Uneori accentuăm atât de mult deosebirile particulare dintre noi încât trecem cu vederea faptul că, chiar şi între creştinii care sunt cei mai bătăioşi în atitudinea lor faţă de ceilalţi creştini, există un puternic consens în ceea ce priveşte doctrinele esenţiale. O, presupun că pot exista diviziuni bazate pe diferitele forme de botez şi pe modul în care este înţeleasă organizarea bisericii deoarece, dacă vrei să organizezi o biserică, nu poţi avea doar două moduri de a o organiza. Cred că aceste lucruri sunt inevitabile însă ele sunt de o importanţă minoră comparativ cu marile doctrine pe care le practicăm cu toţii. Dacă avem o singură credinţă, atunci datoria noastră este de a ne ridica şi a depune, umăr la umăr, împreună, o mărturie unitară a lucrării lui Dumnezeu realizată în Hristos.

Un singur botez. Botezul a divizat bisericile. Prin urmare este interesant că Pavel îl include aici. Evident că Pavel nu discută despre modul în care se realizează botezul, fie că este prin stropire, modul preferat de presbiterieni, fie că este prin scufundare, singurul mod acceptat de baptişti. Observaţi, nu modul în care se realizează botezul este în mintea lui Pavel, ci semnificaţia botezului, care este identificarea publică cu Isus Hristos. Aceasta este ideea unificatoare. Fratele meu, ai fost botezat? Sora mea, ai fost botezată? Nu mă interesează cum ai fost botezat. Nu mă interesează dacă ai fost botezat în clădirea unei biserici sau într-un râu, dacă s-a folosit mai puţină sau mai multă apă. Te-ai identificat public cu Isus Hristos? Dacă aşa stau lucrurile, atunci înaintea lumii noi suntem identificaţi cu Isus Hristos. Cum de am ajuns să exagerăm atât de mult lucrurile încât să ne luptăm pentru aceste neînsemnate diferenţe?

Ajungem la versetul 6 şi aici avem al şaptelea punct, ultimul. Primele trei au fost centrate în jurul Duhului Sfânt. Următoarele trei au fost centrate în jurul lui Isus Hristos, Fiul. A treia categorie se referă la Tatăl, prima Persoană din Trinitate. "Dumnezeu şi Tată al tuturor. Un singur Dumnezeu care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în voi toţi."
Când Pavel spune: "este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în voi toţi", el vrea să spună că orice părere ai avea despre Biserică, ea este Biserica lui Dumnezeu. Este poporul lui Dumnezeu. Este lucrarea lui Dumnezeu şi fiinţează pentru gloria lui Dumnezeu. Prin urmare, ţineţi minte lucrul acesta. Aceasta să fie viziunea voastră. Iar dacă aceasta este viziunea voastră, nu va fi dificil pentru voi să păstraţi şi să arătaţi unitatea pe care Dumnezeu Însuşi a realizat-o deja prin experienţa noastră comună ca trup al lui Hristos. Să ne rugăm:

O, Tatăl nostru, citim versete ca acestea şi suntem, în acelaşi timp, învioraţi şi mâhniţi. Vedem gloria Bisericii în faptul că Tu ai întemeiat-o şi suntem, de asemenea, mâhniţi. Nu doar pentru diviziunile care există, şi care sunt o pricină de mâhnire, ci pentru rolul pe care-l avem noi înşine în producerea şi menţinerea acestor diviziuni, prin faptul că acordăm o importanţă şi o semnificaţie exagerată propriilor noastre convingeri, dispreţuindu-i pe ceilalţi care sunt în mod egal cu noi membri ai Bisericii sfinte şi apostolice. Tată, iartă-ne pentru aceasta. Nu putem, în vremea noastră şi prin propria noastră putere, să dăm la o parte diviziunile care nu sunt bune şi care se văd în lume însă putem cu siguranţă, prin harul Tău, să nu mai producem alte diviziuni. Şi poate, tot prin harul Tău, să începem să surpăm unele dintre zidurile care nu au nici un sens. Dă-ne, te rugăm, harul de a face acest lucru, nu pentru meritele noastre, ci pentru meritele lui Isus, Domnul nostru. Amin.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice