De ce este atât de importantă maturitatea spirituală

(Efeseni 4:14,16)

James Montgomery Boice


Care este scopul pentru care există Biserica? Putem vorbi despre anumite oportunităţi speciale pe care fiecare biserică locală le poate avea, însă atunci când privim dincolo de lucrarea locală şi ne întrebăm într-un mod mult mai general pentru ce se află Biserica lui Isus Hristos în lume, în mod clar trebuie să gândim mult mai departe. Pentru ce se află Biserica lui Isus Hristos în lume şi ce încearcă Dumnezeu să facă cu noi? Unii oameni abordează această problemă în termenii lucrării de evanghelizare. Aceştia vor argumenta că Biserica se află în lume pentru a o evangheliza. În mod clar acesta este unul dintre lucrurile pe care Dumnezeu ni le-a încredinţat să le îndeplinim. Cei care văd Biserica în primul rând ca un instrument evanghelistic şi-o vor imagina, cred eu, ca pe o armată. Biserica trebuie să avanseze şi să invadeze întreaga lume. Ea trebuie să cucerească lumea în numele lui Isus Hristos. Aceşti oameni vorbesc despre Biserica Militantă. Dintr-un anumit punct de vedere, această descriere este potrivită.
Alţii cred că menirea Bisericii este în primul rând aceea de a răspunde nevoilor celorlalţi. Adică, nu atât de mult să evanghelizeze, cât să-i primească cu braţele deschise pe cei care sunt singuri, să-i mângâie pe cei care sunt îndureraţi, să ofere hrană şi apă celor flămânzi şi însetaţi, ş.a.m.d. Acesta este un aspect al menirii Bisericii, unul valid, care este adoptat în special de ramurile mai liberale ale Bisericii. Însă, din fericire, bisericile evanghelice din vremea noastră au descoperit şi ele că acesta este un aspect al mandatului Bisericii.
Alţii aseamănă Biserica cu un refugiu, cu o fortăreaţă. Cei care sunt în lume şi sunt copleşiţi de ea vin în Biserică unde găsesc mângâiere, adăpost şi părtăşia cu ceilalţi creştini, fiind întăriţi pentru a se întoarce în lume şi să lupte din nou.

Oare ar trebui să alegem unul dintre aceste aspecte în detrimentul celorlalte, pentru a-l numi drept scopul primar al Bisericii? Sau ar trebui să păstrăm cele trei aspecte în echilibru? Oare nu există un alt lucru, care să încorporeze cele trei aspecte şi care să fie ţelul principal al Bisericii? Doresc să sugerez că în capitolul patru din Efeseni, capitol pe care-l studiem, şi în special în versetele care concluzionează prima mare secţiune în care Pavel vorbeşte despre unitatea Bisericii şi despre darurile date de Hristos Bisericii, în aceste versete avem afirmat scopul pe care Dumnezeu îl are cu noi. Acest scop are de-a face, lucru de care putem să ne dăm seama imediat ce ne facem timp să gândim despre el, nu cu aceste funcţii specifice ale Bisericii, pe care le-am descris, ci mai degrabă cu ceea ce este Biserica în esenţă. Biserica, aşa cum o descrie Pavel în aceste versete, este trupul lui Hristos. Astfel, Pavel prezintă scopul pe care îl are Dumnezeu pentru biserici în aceste extraordinare afirmaţii rezumative. El vorbeşte, nu atât de mult despre ce facem, ci despre ceea ce suntem. Iar accentul pe care îl pune este pe maturitatea spirituală. Maturitatea spirituală este lucrul pe care îl are în minte. În cadrul acestui scop principal sunt duse la îndeplinire toate celelalte scopuri.
Acest adevăr ne oferă un mijloc prin care să ne evaluăm bisericile, precum şi Biserica în ansamblul ei. Este oare biserica în care trăim şi lucrăm una matură, una care se dezvoltă? Sau este, aşa cum sugerează Pavel că ar fi uneori Biserica, un copil aruncat încoace şi încolo de valuri şi purtat în toate direcţiile de orice vânt de învăţătură şi înşelat prin viclenia şi şiretenia gândirii seculare? Toate acestea sunt întrebări importante deoarece până nu avem scopul în minte şi nu ne evaluăm în termenii acestui scop, nu vom progresa spre ţelul nostru final.

Atunci când Pavel începe să vorbească despre maturitate, aşa cum face aici în acest mare paragraf, el dezvoltă acest subiect sugerând mai multe aspecte prin care putem verifica dacă suntem cu adevărat adulţi spirituali. Primul dintre acestea este unitatea, care apare în versetul 13. Acest fapt nu este deloc surprinzător deoarece unitatea a fost una dintre temele tratate încă de la începutul capitolului. El vorbeşte despre unitatea pe care o avem. Este un singur trup şi un singur Duh, o singură speranţă, un singur botez şi un singur Dumnezeu. Toate acestea ne sunt date iar Pavel spune, reflectând la ele, că trebuie să depunem tot efortul pentru a le păstra. După ce a vorbit despre unitatea pe care o avem şi pe care trebuie s-o păstrăm, merge un pas mai departe şi vorbeşte despre unitatea pe care trebuie s-o dobândim. Aceasta este ceva ce încă nu avem. Fiind zidiţi împreună, spune el, trebuie să ţinem la această unitate până ce vom ajunge cu toţii la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu.
Merită să cugetăm puţin la acest aspect. La unitatea în credinţă şi în cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu. Atunci când ne gândim la credinţă, de obicei ne vine în minte experienţa subiectivă. Iar când ne gândim la cunoaştere de obicei ne vine în minte conţinutul credinţei. Însă modul în care Pavel foloseşte aici aceste două cuvinte sugerează o inversare de definiţii. El nu vorbeşte doar despre unitate în credinţă, care ar putea sugera unitate în experienţă, ci el vorbeşte despre unitatea în credinţa ( în limba engleză "the faith" nota trad.) Oriunde Pavel articulează credinţa, el are în minte conţinutul teologiei creştine. Acel set de adevăruri care caracterizează credinţa şi, drept rezultat al credinţei, acţiunile Bisericii Creştine. El spune, deci, că în acest set de adevăruri trebuie să fim uniţi. Trebuie să fim uniţi în doctrina noastră. Iar când vorbeşte despre cunoaştere el nu se gândeşte aici atât de mult la cunoaşterea conţinutului teologiei, cât la o cunoaştere experienţială a lui Isus Hristos.

Prin urmare, unitatea în credinţă implică conţinutul iar unitatea în cunoaşterea lui Isus Hristos implică experimentarea acestei credinţe în viaţa noastră. Acesta este tipul de unitate despre care spune Pavel că ar trebui să-l dobândească Biserica. Cred că acolo unde este posibil trebuie să obţinem o unitate vizibilă. Isus s-a rugat pentru o unitate pe care lumea s-o vadă şi s-o remarce. În mod clar orice manifestare vizibilă a unităţii lui Isus Hristos va sluji scopului, fiind deci importantă. Indiferent de nivelul la care se află această manifestare, ea trebuie să existe. Însă mult mai importantă decât orice manifestare vizibilă a unităţii este acea unitate internă care este rezultatul creşterii credincioşilor în cunoaşterea adevărului aşa cum îl găsim în Cuvântul lui Dumnezeu, precum şi rezultatul trăirii acestui adevăr pe care-l experimentăm în umblarea noastră zilnică cu Isus Hristos. Realitatea acestui fapt este, desigur, ceea ce transcende barierele denominaţionale. Cunoaşteţi, aşa cum cunosc şi eu, că poţi să faci parte dintr-o anume denominaţie, să te întâlneşti şi să discuţi cu un frate sau o soră din aceeaşi denominaţie şi totuşi să aveţi foarte puţine lucruri în comun. Şi, în acelaşi timp, poţi să treci dincolo de bariera denominaţională unde să întâlneşti un frate sau o soră cu care să ai foarte mult în comun pur şi simplu pentru că în umblarea voastră cu Hristos urmaţi aceeaşi cărare. Acest lucru îl spune Pavel aici. El spune: ,,Haideţi să avem o Biserică matură în felul următor: matură în experienţă şi în cunoaştere în aşa fel încât să putem recunoaşte că este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor care lucrează în noi toţi spre gloria Sa."

Mai este un aspect al maturităţii pe care Pavel ni-l prezintă. Acest aspect este ceea ce ar trebui să numim asemănarea cu Hristos. Acesta este modelul după care trebuie să ne maturizăm. Nu numai că trebuie să avem o cunoaştere experienţială a lui Isus Hristos. Adică, să ştim cum este El şi cum doreşte să ne purtă. Noi trebuie de asemenea să devenim ca El. Deoarece, aşa cum spune Pavel în versetul 13, ,,maturizându-ne trebuie să ajungem la deplina măsură a staturii plinătăţii lui Hristos." Apoi din nou, mai târziu, spune acelaşi lucru: ,,spunând adevărul în dragoste, să creştem în toate în El, care este Capul - Hristos." Adică, vom deveni în această lume asemenea lui Hristos. Acest aspect conţine o latură personală. Discutăm despre faptul că Biserica trebuie să devină asemenea lui Hristos însă în mod clar ea nu poate deveni asemenea lui Hristos până când cei care o compun, membrii Bisericii, nu devin asemenea lui Hristos. Prin urmare, atunci când ne gândim la un asemenea scop, trebuie să ne examinăm inimile şi să ne întrebăm: ,,Suntem oare maturi în sensul acesta?"
Este o ironie faptul că prima ispită, cea cu care au fost confruntaţi Adam şi Eva în grădină, este legată de această idee. Ni se spune în primul capitol din Geneza că atunci când Dumnezeu i-a făcut pe bărbat şi pe femeie, El i-a făcut după chipul Său. Adică i-a făcut asemenea Lui. Această imagine este ruinată de căderea noastră, însă Dumnezeu a intervenit, ne-a răscumpărat în Isus Hristos şi a început acea lucrare de sfinţire în inimile noastre care este posibilă prin locuirea noastră de Duhul Sfânt. Ceea ce se întâmplă este că zi după zi, săptămână după săptămână, an după an noi creştem în asemănarea Fiului Său. Suntem într-o continuă devenire în asemănarea cu Isus până în acea zi finală când vom fi aduşi în prezenţa Sa, unde ni se va desăvârşi asemănarea cu El pentru totdeauna.
Dacă vrei o metodă prin care să măsori dacă procesul devenirii se petrece în viaţa ta trebuie doar să dai înapoi câteva pagini din Biblie până la Galateni, capitolul 5, versetul 22, unde Pavel scrie despre roada Duhului. Acesta este lucrul pe care Duhul Sfânt încearcă să-l producă în vieţile noastre. Vei găsi scris că: ,,roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi autocontrolul." Aceste lucruri Îl caracterizează pe Isus Hristos. Aceste lucruri încearcă Dumnezeu să le reproducă în inima poporului Său.

Merită să reflectăm aici asupra altui lucru. Mai devreme am vorbit despre asemănarea cu Hristos, abordând-o la nivelul personal. Fiecare membru al Bisericii trebuie să devină pe zi ce trece tot mai mult asemenea lui Hristos. În felul acesta se maturizează Biserica. Cu toate că acest lucru este adevărat, în această extraordinară secţiune concluzivă din Efeseni 4, referitoare la Biserică, Pavel nu discută atât de mult despre credincioşii individuali, cât despre Biserică definită ca trupul lui Hristos, adică un întreg. El vrea să spună că aşa cum există o maturizare a indivizilor, astfel încât aceştia devin tot mai mult asemenea lui Hristos, tot aşa trebuie să existe o creştere a Bisericii ca întreg, entitatea care este Biserica devenind asemenea lui Isus Hristos. Cred că acest lucru înseamnă că în această lume, pe măsură ce Biserica îşi trăieşte viaţa, Dumnezeu dezvoltă un aspect al caracterului lui Isus Hristos într-un mod deosebit într-o parte a bisericii şi un alt aspect al caracterului lui Isus Hristos, într-un alt mod, într-altă parte a bisericii. Pe măsură ce aceste diferite părţi ale Bisericii, funcţionează într-o varietate de moduri, încep să manifeste ceva din gloria Domnului nostru, plinătatea trupului lui Hristos este văzută de lume, atunci când aceasta priveşte la Biserică. Te întreb, eşti conştient de lucrul acesta? Te rogi pentru el? Meditezi la el? Aspiri către el? Acesta este lucrul pe care Domnul Isus Hristos doreşte să-l vadă în cei care sunt trupul Său.

Al treilea mod în care Pavel vorbeşte despre maturitate face referire la adevăr. În versetul 15 el spune: ,,în loc să fiţi ca nişte copii, trebuie să spuneţi adevărul în dragoste." Biserica trebuie să fie caracterizată de adevărul lui Dumnezeu. Opusul, pe care l-am arătat deja, este comportamentul copilăresc, care ne este descris în versetul 14. Copiii sunt nişte fiinţe încântătoare pe care ne place să le avem prin preajmă însă au şi ei limitările lor. Una dintre limitările lor este instabilitatea. O a doua limitare a lor este naivitatea. Copiii sunt celebri pentru nestatornicia lor. Sunt interesaţi pentru cinci minute de un anume lucru iar apoi ceva cu totul diferit le va capta interesul pentru alte cinci minute, după care vor muri de plictiseală. În acelaşi timp, sunt foarte uşor de prostit. Uneori acest comportament copilăresc este prezent şi la adulţi. Cunoaştem oameni despre care spunem că sunt ca nişte copii. Ei sunt tot timpul instabili. Ei nu sunt niciodată statornici, mergând în orice direcţie după oricine care poate să-i convingă cu privire la un anume lucru. Pavel spune: ,,Nu vreau să fiţi ca aceştia. Şi nici Biserica nu trebuie să arate în felul acesta."
Dacă nu trebuie să fim aşa, atunci înseamnă că în viaţa noastră trebuie să existe maturizare deoarece, în mod clar, atunci când ne începem viaţa creştină, cu toţii o începem ca nişte copii. Uneori nu ne gândim la noi în felul acesta. Venim probabil la credinţa în Hristos târziu în viaţă sau la maturitate. Imediat după aceasta înţelegem cum stau lucrurile şi ne considerăm a fi foarte maturi în credinţă. Cu toate acestea nu suntem maturi; suntem doar copii. Suntem ca cei pe care apostolul Pavel îi descrie. Iar ceea ce doreşte Pavel este ca Biserica să crească şi să progreseze de la acest stadiu. Iar mijlocul prin care trebuie să se întâmple lucrul acesta este cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu. Adică, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Astfel se leagă între ele toate lucrurile despre care vorbeşte Pavel. Dacă te duci puţin în urmă în paragraf, acolo unde îl găseşti vorbind despre darurile lui Dumnezeu pentru Biserică, el vorbeşte despre pastori şi învăţători, despre apostoli, profeţi şi evanghelişti, despre toţi cei care sunt angajaţi în lucrarea de învăţare a altora. Nu înseamnă că nu mai sunt şi alte daruri. Mai sunt multe alte daruri despre care am discutat cu ceva timp în urmă. Fiecare persoană din Biserică trebuie să folosească un dar. Însă atunci când Pavel vorbeşte despre maturitatea trupului el are în minte lucrarea de învăţare a altora, deoarece prin învăţare creşte Biserica de la infantilitate spirituală la maturitate spirituală, fiind astfel, puternic înrădăcinată.
Una dintre tragediile care se întâmplă în zilele noastre este aceea că avem o Biserică atât de imatură. Biserica este atrasă de tot ceea ce apare pe piaţă. Biserica ia atitudine faţă de ceea ce se întâmplă în lume foarte târziu, când atitudinea ei nu mai interesează lumea. Oricând apare cineva cu un anume tip de teologie amăgitoare există mari grupuri de creştini care aderă la acea amăgire. Acest lucru este o măsură a slăbiciunii, nu a puterii noastre. Iar Pavel spune că lucrul de care avem nevoie este adevărul. Te gândeşti, dată fiind situaţia, că o cunoaştere a adevărului, cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, este singurul şi cel mai important factor stabilizator în Biserica lui Isus Hristos, precum şi secretul creşterii sale? Aşa este; aşa ne învaţă Biblia.
Uneori sunt uimit, în special atunci când este o duminică caniculară şi văd oameni care ascultă o expunere mai lungă din Biblie; sunt uimit de ce fac lucrul acesta când le-ar fi cu mult mai bine să fie într-un alt loc, mai răcoros, sau, am spune, mai distractiv. Cu toate acestea, duminică de duminică, chiar şi pe vreme cu intemperii, creştinii se adună, iau loc, ascultă şi învaţă. De ce oare? Deoarece Duhul Sfânt, care se află în inimile şi vieţile creştinilor, ştie că lucrul de care aceştia au nevoie este învăţătura din Biblie şi, de aceea, pune în ei o foame pentru aceasta. Şi astfel, deşi uneori este probabil plictisitor şi mai puţin captivant decât ne-am dori să fie, cu toate acestea, Duhul Sfânt ne spune că acesta este lucrul de care ai nevoie, frate şi soră. Pentru că aceasta este calea prin care creşti. Aceasta este calea prin care te întăreşti. Prin acest mijloc Biserica progresează în direcţia maturizării spirituale.

Mai este un lucru pe care îl menţionează Pavel. Sunt sigur că aţi observat în versetul 15 că Pavel are în minte nu numai a spune adevărul, ci a spune adevărul în dragoste. Dragostea este ultimul factor. De fapt, accentul cade pe dragoste şi, din modul în care apare scris, reiese că dragostea trebuie să însoţească adevărul tot aşa cum adevărul trebuie să însoţească dragostea. Cele mai multe dintre traducerile Bibliei vorbesc despre a spune adevărul în dragoste sau a sluji adevărului în dragoste, însă în limba greacă cuvintele care însoţesc adevărul şi dragostea nu există. Adevărul este doar un participiu şi cea mai bună sau cea mai corectă traducere ar fi, în mod simplu: ,,adeverind sau adeverindu-l". Nu vorbeşti despre a spune adevărul, ci despre ,,a-l adeveri în dragoste". Adică, a iubi într-un mod care întruchipează adevărul şi a trăi adevărul într-un mod care se exprimă pe sine prin dragoste.
Am fost foarte impresionat de această combinaţie cu ani în urmă, când am studiat pentru prima oară capitolul 17 din Ioan, cu acele extraordinare semne caracteristice ale Bisericii pe care Isus Hristos le dezvoltă în această rugăciune de mare preot. Sunt şase semne pe care El le menţionează. Domnul Isus vorbeşte despre bucurie, sfinţenie, adevăr, misiune, unitate şi dragoste. Reflectând, în studiul meu, la importanţa legăturii dintre aceste cuvinte, m-a frapat faptul că dragostea, care vine pe urmă, este cea pe care se pune accentul. Este lucrul cel mai important şi poate fi măsurat numai dacă însoţeşte sau nu un alt lucru. Să presupunem, de exemplu, că despărţim bucuria de dragoste. Bucuria deposedată de dragostea sfântă a lui Dumnezeu devine hedonism, urmărirea plăcerii ca scop în sine. Să separăm, de exemplu, dragostea de sfinţire sau sfinţenie; în acel moment ceea ce avem este doar o îndreptăţire personală. Este trăsătura care îi caracteriza pe farisei. Ei credeau că sunt drepţi şi mai buni decât oricine altcineva. De fapt, erau indivizi vrednici de dispreţ şi, în propria lor dreptate, se aflau mai departe de Împărăţie decât păcătoşii. Separaţi dragostea de adevăr şi veţi avea doar o dreaptă-credinţă glacială. Genul de credinţă care spune: ,,Toate doctrinele noastre sunt corecte. Nu mai avem nevoie de nimic şi de nimeni altcineva." O biserică care funcţionează astfel pur şi simplu nu creşte. Poate să păstreze doctrinele nealterate însă ea însăşi nu va creşte înăuntrul ei, în caracter şi în har. Şi cu siguranţă nu va creşte nici în aparenţă, în număr. Desparte dragostea de misiune şi ce vei avea? Vei avea un tip de colonialism al Bisericii, în care mergem să facem convertiţi, nu pentru Hristos, ci pentru propria noastră denominaţie şi pentru a ne spori poziţia şi imaginea în lume. Separă dragostea de unitate şi vei avea tiranie de natură eclesială. Este modul de a spune că trebuie să procedezi într-un anume fel pentru că Biserica trebuie să fie una şi cu toţii trebuie să fim organizaţi într-un singur şi uriaş sistem. Ori de câte ori s-a întâmplat acest lucru în lume, rezultatul a fost o amăgire iar oamenii au fugit de această mare, uriaşă şi hidoasă structură ce purta numele de Biserica lui Hristos.

Pe de altă parte am descoperit că atunci când îţi exprimi dragostea, toate aceste lucruri vor urma: dacă îţi exprimi dragostea faţă de Dumnezeu Tatăl, bucuria va veni inevitabil din abundenţă deoarece Dumnezeu este un Dumnezeu mare, un Dumnezeu iubitor, un Dumnezeu plin de har şi, cu cât ne vom gândi mai mult la Dumnezeu, cu cât vom învăţa mai mult despre El, cu cât Îl vom iubi mai mult, cu atât inimile noastre vor fi mai pline de bucurie. Este doar o consecinţă inevitabilă a creşterii aproape de Dumnezeu. Exprimă-ţi dragostea faţă de Domnul Isus Hristos şi va urma sfinţenia. Isus a spus: ,,Dacă Mă iubiţi veţi păzi poruncile Mele." Şi aşa vom face. Şi astfel vom creşte în har. Exprimă-ţi dragostea pentru Scripturi. Ceea ce va decurge de aici va fi adevărul deoarece, dacă iubeşti Biblia, o vei studia. Şi pe măsură ce o vei studia vei creşte în adevăr. Toate învăţăturile din Biblie te vor umple şi te vei întări. Exprimă-ţi dragostea pentru lume şi va urma misiunea. Vei merge în lume cu Evanghelia, în numele lui Hristos. Exprimă-ţi dragostea pentru fraţii din Biserică şi va urma unitatea. Dacă ne iubim cu adevărat unii pe alţii, multe dintre micile diferenţe care ne despart vor dispărea.

Mai am un singur comentariu final de făcut. Când Pavel vorbeşte despre acest mare scop, care este maturitatea Bisericii, el foloseşte imaginea dezvoltării trupului. Creşterea este un proces şi, prin urmare, cere timp. Biserica nu devine matură peste noapte, la fel cum nici noi nu ne maturizăm peste noapte. Iar dacă Dumnezeu lucrează pentru a realiza maturitatea în noi şi în ceilalţi, atunci este necesar pentru noi să ne încredem în lucrarea Lui şi să avem răbdare în timp ce El lucrează. Dorim ca toţi ceilalţi să fie răbdători cu noi. Haideţi să învăţăm să fim şi noi răbdători cu ceilalţi, pe măsură ce Duhul Sfânt ne zideşte împreună în trupul lui Hristos şi pe măsură ce împreună ne maturizăm în Hristos, fiecare dintre noi făcându-ne partea.

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice