Marea Cumpănă

(Ephesians 4:20-24)

James Montgomery Boice


Mă întreb dacă v-aţi gândit vreodată la cât semnificaţia faptului că în lumea apuseană, noi nu socotim timpul începând cu un eveniment anume, fixat în trecut, la care adăugăm apoi anii. Mai degrabă, noi socotim timpul raportându-l la un moment fixat în preajma naşterii lui Isus Hristos, socotind atât anii care s-au scurs până la acel moment, cât şi anii care s-au scurs începând cu acel moment. Însă nu toate calendarele arată aşa. Calendarul evreiesc este diferit. Acesta începe cu data care fixată ca fiind momentul creaţiei iar anii sunt socotiţi începând cu acel moment. La fel arată şi calendarul chinezesc. Însă calendarul creştin este diferit. Noi începem cu momentul naşterii lui Hristos şi apoi socotim în două direcţii. Numărăm anii care s-au succedat până la această dată, ani pe care-i numim î.Hr. (ceea ce înseamnă: înainte de Hristos) şi numărăm anii care s-au succedat de la această dată, ani pe care îi numim A.D. (literal: anno Domini - anul Domnului). Acest lucru pare oarecum ciudat. Însă tocmai prin acest mod ciudat de calcul al anilor noi mărturisim convingerea că Isus Hristos este punctul de cotitură al istoriei.

Ceea ce este adevărat din punct de vedere istoric se dovedeşte a fi adevărat şi din punct de vedere personal pentru cei care au ajuns să-L cunoacă pe Isus Hristos. El este linia de demarcaţie, marea cumpănă, în viaţa creştină. Cumpăna dintre ce eram înainte să venim la El şi ce am devenit pe urmă. Despre acest lucru vorbeşte Pavel în Efeseni 4. Aceasta este minunata porţiune din carte în care el vorbeşte despre viaţa creştină şi despre modul în care trebuie să trăiască creştinii. Însă punctul de la care porneşte, după ce descrie mai întâi lumea din care am ieşit - anume lumea păgână caracterizată de deşertăciunea şi întunecimea minţii - după ce vorbeşte despre aceste lucruri, el vorbeşte acum despre ce a produs schimbarea. Cel ce a produs schimbarea este Isus Hristos. Efeseni 4:20 spune: "Voi nu aşa aţi învăţat despre Hristos!". Acest lucru este foarte interesant deoarece el spune aici că numai Isus Hristos poate să aducă o schimbare reală în viaţa cuiva. El este singurul care a adus o schimbare reală în istorie. Şi El este singurul în stare să facă o schimbare reală în viaţa ta, oricine ai fi tu.

Bineînţeles că lumea nu gândeşte în felul acesta. Noi credem că suntem în stare să aducem schimbare prin tot felul de alte căi. Unii cred că se vor auto-schimba printr-o descoperire de sine. În zilele noastre mişcarea pentru auto-descoperire personală este o adevărată afacere, popularizată de grupuri ca EST, Life Spring (Izvorul Vieţii), Mind Dynamics (Dinamica Minţii), Scientologia şi alte grupuri de acest fel. Trebuie doar să poţi ajunge în străfundurile fiinţei tale, suficient de adânc, şi să-ţi elimini inhibiţiile devenind astfel o persoană schimbată. Însă lucrul acesta nu funcţionează. Poţi să-ţi elimini inhibiţiile însă ceea ce vei descoperi dincolo de ele nu va fi o nouă persoană, ci aceeaşi care ai fost şi înainte. Alţii cred că vor aduce schimbarea prin iluminare. Prin urmare, o mulţime de oameni încearcă să descopere ceva nou prin mijlocirea religiilor misterelor din timpurile noastre - noua afluenţă a religiilor orientale mistice. Alţii se mai ţin încă strâns de acea veche şi demodată concepţie din secolul 19, conform căreia procesul istoric este inevitabil. Lucrurile se vor schimba dacă insistăm suficient de mult asupra acestui lucru. Lucrurile se vor schimba dacă doar acţionăm în direcţia aceasta.

Predicatorii de pe vremuri ai Evangheliei ar spune, ceea ce de fapt ar trebui să spună creştinismul zilelor noastre, că toate aceste lucruri sunt o mare iluzie. Deoarece singurele schimbări reale care au avut loc în istorie, au venit prin Isus Hristos. Şi singurele schimbări reale care au loc în viaţa ta şi în viaţa mea apar ca rezultat a ceea ce El face în mod personal în vieţile noastre atunci când credem în El şi I ne supunem.
Despre acest lucru vorbeşte Pavel aici. Este interesant modul în care o face. El foloseşte aici trei verbe însă într-un mod neobişnuit. Marcus Bart, fiul marelui teolog Carl Bart, a scris un amplu comentariu asupra Epistolei către Efeseni, în care vorbeşte despre extraordinarul mod în care Pavel foloseşte aceste verbe, numind modul de folosire al verbelor derutant. Probabil că a exagerat puţin, însă nu există nici o îndoială că aceste verbe sunt folosite într-un mod extraordinar, Bart intenţionând să spună, lucru care este adevărat, că Pavel foloseşte aici într-un mod neobişnuit limbajul.

Daţi-mi voie să vă explic ce face Pavel. Primul cuvânt este "manthano". Este corespondentul cuvântului "a cunoaşte" şi apare în propoziţia pe care Bibliile noastre o traduce: "nu aşa aţi învăţat despre Hristos." Versetul vorbeşte despre cunoaşterea lui Hristos. Înseamnă, de fapt, "a-L învăţa pe (cu sensul de "despre", n.tr.) Hristos". Motivul pentru care folosirea acestui cuvânt este extraordinară este acela că în Biblie, cel puţin în greaca biblică, nu mai există nici un alt exemplu în care cineva să fie încurajat să cunoască o altă persoană şi să fie folosit termenul acesta. Mai mult, această uzanţă specifică a cuvântului nu mai apare în nici un alt document grecesc pre-biblic, cunoscut de noi. Prin urmare, ne întrebăm ce are Pavel în minte când foloseşte acest cuvânt. Probabil a intenţionat să spună mai mult decât că noi trebuie doar să cunoaştem despre Isus. Sau că noi trebuie să ne familiarizăm cu doctrina Sa aşa încât s-o putem cunoaşte pe de rost. Trebuie să fi intenţionat să vorbească despre o cunoaştere a lui Isus într-un sens mult mai profund decât acesta. Iar când reflectăm la acest lucru în termenii altor versete biblice, mintea ne este purtată spre acel lucru despre care Isus Însuşi vorbeşte în minunata rugăciune din Ioan 17, unde spune, definind mântuirea, că: "Viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis."

Al doilea verb apare în versetul 21 şi este corespondentul verbului "a auzi". Este verbul "akouo", verbul grecesc folosit în mod obişnuit pentru "a auzi". Lucrul neobişnuit în modul în care Pavel foloseşte acest verb nu este verbul în sine, ci faptul că le spune acelor efeseni că L-au auzit pe Isus. În limba greacă nu spune că "voi aţi auzit despre Isus". Spune, mai degrabă, că "voi L-aţi auzit pe Isus". Lucrul acesta ne face să ne oprim şi să ne întrebăm despre ce vorbeşte Pavel - L-au auzit ei pe Isus? Isus a murit cu mult înainte ca Evanghelia să ajungă în Efes. Ei au auzit despre El, însă cum poate să spună Pavel că ei L-au auzit pe Isus? Cred că ceea ce are Pavel în minte aici este faptul că atunci când Evanghelia le-a fost predicată, Isus Însuşi, prin persoana Duhului Său cel Sfânt, a vorbit de fapt inimii lor. Prin urmare, este potrivit a spune că, prin predicarea Cuvântului, ei L-au auzit pe Hristos. Acest lucru este ceva ce lumea nu poate să înţeleagă. Nici măcar nu poate să întrevadă, deoarece nu are o percepţie spirituală.

Mai este un al treilea verb, "învăţaţi în El". Verbul grecesc pentru "a învăţa" este "didasko". Lucrul neobişnuit în legătură cu această expresie este că ea spune: "învăţaţi în El". Nu ne-ar fi surprins dacă Pavel ar fi spus, la acest punct, "cu siguranţă aţi fost învăţaţi despre El". Sau şi dacă ar fi spus: "aţi fost învăţaţi de către El", deoarece s-ar fi presupus că Isus i-ar învăţa prin mesagerii Săi. Însă nu spune acest lucru. El spune: "cu siguranţă aţi fost învăţaţi în El". Această exprimare pare a vorbi despre mediu. Despre sfera în care învăţau aceşti creştini. Imaginea pe care o avem aici este imaginea şcolii lui Isus Hristos. E ca şi cum apostolul Pavel ar spune că Isus Însuşi este şcoala, El este profesorul şi tot El este şi materia de studiu. Suntem cu toţii familiarizaţi cu afirmaţia pe care Marshall McLuhan a lansat-o, făcând-o populară, atunci când a vorbit despre mijloacele fierbinţi de comunicare, în contrast cu mijloacele reci de comunicare şi atunci când a vorbit despre televiziune spunând, cu referire la aceasta, că: "Mijlocul este mesajul". Acest lucru poate fi adevărat într-o oarecare măsură, referitor la televiziune însă, aici, apostolul Pavel spune că, în creştinism, Isus Hristos este mijlocul, Isus Hristos este mesajul şi Isus Hristos este şi mediul.
Iată şi modul în care John Stott prezintă acest lucru în comentariul său pe acest pasaj. El spune: "Atunci când Isus Hristos este în acelaşi timp subiectul, obiectul, precum şi mediul instruirii morale care este dată, putem avea încredere că această instruire este cu adevărat creştină." Aşa cum este spus: "adevărul este în Isus". Şi aşa şi este. Acest lucru îl am în minte atunci când Îl numesc pe El marea cumpănă. Dorim să fim mai specifici la acest punct. Ceea ce dorim să întrebăm în termeni concreţi este: ce schimbare aduce această învăţătură şi cunoaştere personală pe care Domnul Isus Hristos o mediază? Vreau să sugerez faptul că există câteva alternative.

Prima alternativă este aceea dintre Dumnezeu şi ateism. Ştiu că, prezentând această alternativă în felul acesta, unii vor spune că respingerea creştinismului nu conduce în mod necesar la ateism. "În cele din urmă, există multe religii în lume. Creştinismul este doar una dintre ele. Pare exagerat să afirmăm că alegerea este între Dumnezeu şi ateism; alegerea este, de fapt, între o mulţime de religii." Ştiu că acest lucru este adevărat şi chiar aş argumenta că existenţa acestor religii se datorează existenţei Dumnezeului creştinismului. Ceea ce învaţă creştinismul, şi ceea ce chiar Pavel a învăţat în paragraful imediat precedent, este că oamenii, în rebeliunea lor, au reprimat cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. Prin reprimarea acestei cunoaşteri ei au creat un gol spiritual în vieţile lor, gol care trebuie umplut cu ceva. Ceea ce umple acest gol este religia. Este un lucru fără valoare, o deşertăciune, deoarece nu se focalizează pe adevăratul Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu. Prin urmare, dacă se focalizează asupra altui dumnezeu, se focalizează asupra a ceva ce nu este Dumnezeu, prin urmare, asupra unui lucru inexistent. Acest lucru este inevitabil frustrant. Însă celelalte religii există datorită existenţei adevăratului Dumnezeu al creştinismului. Pot argumenta acest lucru. Însă ceea ce doresc să susţin aici este că celelalte religii, focalizându-se asupra unui dumnezeu, altul decât Dumnezeul creştinismului, conduc, prin natura lor, la inutilitate şi, în cele din urmă, la ateism.
Acest lucru era adevărat în vremea apostolului Pavel. Cineva ar putea spune: "Da, lumea antică era foarte religioasă." Şi într-adevăr era. Existau tot felul de religii. Însă această situaţie a condus la o mare deziluzie şi, în cele din urmă, la ateism. Dacă analizăm vremurile noastre ne dăm seama că acest lucru se întâmplă şi astăzi. Cei mai mulţi dintre oamenii din ziua de azi nu vor susţine că sunt atei, deşi unii o vor face. Însă ei sunt atei în practică. Ei trăiesc ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, suferind drept consecinţă o viaţă lipsită de sens şi valoare. Deosebirea pe care a făcut-o Isus a fost deosebirea dintre Dumnezeu, pe de-o parte, şi un ateism practic sau chiar filozofic, pe de altă parte.

A doua alternativă este între ideea existenţei unui plan la originea vieţii umane şi ideea că toate lucrurile nu sunt altceva decât rezultatul unei întâmplări. Evoluţioniştii zilelor noastre, evoluţionismul fiind orientarea filozofică dominantă a zilelor noastre, ar spune că totul există din întâmplare. Ei nu au nici un Dumnezeu la originea lucrurilor, prin urmare privesc la viaţa pe care o cunoaştem şi spun: "A apărut de undeva însă dacă Dumnezeu nu există, atunci nu a fost nimeni care să determine existenţa lucrurilor. Deoarece n-a existat nici un arhitect la origini, atunci n-a existat nici plan. Trebuie să se fi petrecut pur şi simplu datorită şansei." Acest lucru este complet absurd. Iar culmea absurdităţii este aceea că cei care vorbesc despre ea nici măcar nu-şi dau seama că este o absurditate. Ceea ce s-a petrecut a fost şansa. Vorbim despre şansă ca şi cum aceasta ar fi fost creatorul sau planul după care a apărut viaţa. Şansa este egală cu nimic. Prin însăşi definiţia ei, şansa arată inexistenţa vreunui plan. Este doar ceea ce s-a întâmplat să se întâmple, totul fără a exista vreun plan. Şi, credeţi-mă, dacă alegerea este între un plan şi şansă, aceasta nu este deloc o alegere, deoarece şansa este egală cu nimic. Prin urmare, trebuie să existe un plan. Şi ca să existe un plan trebuie să existe un arhitect. Şi pentru a exista un plan cu un asemenea scop trebuie să existe un arhitect care este Dumnezeu, pe care Isus Hristos L-a descoperit.
Astfel, susţin faptul că, pe lângă acea alternativă între Dumnezeu şi ateism, alternativă care stă la originea tuturor lucrurilor, Domnul Isus Hristos este linia de separare şi la acest al doilea nivel practic. Există oare un scop al vieţii? Sau totul este pură întâmplare? Unora le place ideea întâmplării deoarece, desigur, dacă totul este o întâmplare, atunci poţi să faci tot ceea ce doreşti. Dacă aşa stau lucrurile, aceasta înseamnă că viaţa ta nu are nici un sens. Poţi să faci tot ce doreşti, din moment ce nu dai socoteală nimănui. Dacă nu este un Dumnezeu care te-a pus într-un loc oarecare pentru a face un lucru oarecare, atunci nu există standard pentru viaţă şi ceea ce faci, în cele din urmă, nu înseamnă nimic. Viaţă sau moarte, realizări sau lipsa acestora - în cele din urmă nu mai contează nimic. Vei putea lua aceeaşi atitudine pe care au luat-o anticii chiar din vremea apostolului Pavel, atunci când au spus: "Să mâncăm, să bem şi să ne veselim pentru că mâine vom muri. Nu contează ceea ce este dincolo de mormânt."
Oamenii vorbesc despre şansă. Însă în momentul în care ajungi la implicaţiile acestui fapt şi spui: "atunci acest lucru înseamnă că viaţa este fără sens", oamenii nu vor accepta acest lucru. Iar motivul pentru care nu vor accepta acest lucru este, desigur, acela că, chiar aflaţi într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, Cel Care le oferă semnificaţie, în ciuda a ceea ce pretind a fi şi a filozofiei lor, ei sunt făcuţi după chipul acestui Dumnezeu. Prin urmare, viaţa lor are sens, indiferent dacă ştiu lucrul acesta, dacă-l recunosc sau dacă-l doresc. Ceea ce trebuie să facem însă este să găsim acest sens în relaţie cu Isus Hristos.

Există şi o a treia alternativă. Alternativa între adevăr, pe de-o parte, care vine prin revelaţie, şi ignoranţa sau scepticismul, pe de altă parte. Trebuie să fi fost surprinzător pentru antici să le fie spus, aşa cum face apostolul Pavel - nu atât de mult în această epistolă, cât în special în 1 Corinteni - că înţelepciunea lumii antice era o nebunie, neavând nici un rezultat. Deoarece înţelepciunea era unul dintre lucrurile cu care lumea antică, în special grecii, se mândrea. Cu toate acestea, chiar filozofii, cei mai mari dintre ei, au cunoscut limitele cunoaşterii lor. Ei au observat. Au raţionat. Au tras concluzii pline de înţelepciune. Dar la sfârşitul întregului proces erau conştienţi că nu aveau o certitudine în legătură cu aceste lucruri. Astfel, despre Platon ni se spune că, într-o anumită situaţie, s-a întors către discipolii săi şi le-a spus, mai mult în şoaptă: "Poate că într-o bună zi va veni un cuvânt de la Dumnezeu care va descoperi toate tainele şi va face clare toate lucrurile." El nu a ştiut cine era acel Cuvânt. N-a auzit despre El. El spera în acea revelaţie. Şi nici unul dintre greci, din timpul lui Platon sau care au trăit cu secole după el, nu a avut vreo idee despre acel Cuvânt. Până în momentul în care au venit primii predicatori ai Evangheliei şi au predicat Logosul, pe Isus Hristos, Cuvântul întrupat pentru ei. Astfel, revelaţia lui Dumnezeu în Hristos şi în Scripturi a început să ofere lumii, prin harul lui Dumnezeu, o platformă, o bază, o temelie pe care putem clădi o cunoaştere reală, deşi nu exhaustivă - nu cunoaştem toate lucrurile, însă ceea ce cunoaştem, pe baza revelaţiei lui Dumnezeu, cunoaştem în mod adevărat, deoarece Dumnezeu este Dumnezeul adevărului, El nu minte. Iar dacă El ni s-a descoperit pe Sine, în adevăr, în această Carte, atunci putem lua acest adevăr şi să zidim pe el, fără a mai ţine cont de preferinţele noastre sau de ceea ce ar putea să ne pară nouă drept.

A patra alternativă care a fost făcută posibilă prin venirea lui Isus Hristos este alegerea dintre viaţă şi neant. Adică, dintre viaţa care va veni şi acel neant de care se tem oamenii atunci când privesc spre moarte. Care este oare marea teamă a lumii moderne? Marea teamă a lumii moderne este teama de moarte. Şi aceasta din două motive. Primul motiv este ignoranţa. Oamenii nu ştiu ce-i aşteaptă dincolo de pragul morţii. Acest lucru îl avea Francis Bacon în minte când a scris cu o anumită ocazie: "Oamenii se tem de moarte aşa cum se tem copiii de întuneric." Acesta este unul din motivele acestei temeri. Celălalt motiv al fricii este sentimentul unei judecăţi iminente. S-ar putea să nu credem în Dumnezeu sau să nu acceptăm realitatea existenţei Lui, însă adânc în fiinţele noastre, fie că recunoaştem faţă de noi sau nu, ne temem că într-o bună zi va trebui să stăm înaintea Lui iar când vom sta în faţa Lui va trebui să dăm socoteală. Cred că acest lucru l-a intuit doctorul Johnson atunci când a scris, după ce a asistat la moartea unui prieten, că acesta a fost copleşit de o teamă îngrozitoare şi de nedescris. Dacă, în momentul în care murim, ceea ce experimentăm este prăbuşirea în neant, atunci aceasta este cea mai bună dintre toate posibilităţile pe care le avem, separaţi de revelaţia lui Dumnezeu în Hristos. Iar cea mai îngrozitoare posibilitate este judecata, faptul că trebuie să fim confruntaţi cu Dumnezeu.
Însă, vedeţi, în schimb, Isus a venit cu moartea Sa pentru noi, cu învierea Sa şi cu descoperirea prezenţei şi puterii lui Dumnezeu, spunând: "Nu trebuie să tremuraţi de frică în pragul morţii." El a spus că trecerea acestui prag este făcută nu în neant, ci, într-un anume sens, este o trecere de la moarte la viaţă. În loc să fie neant, este o existenţă eternă într-o părtăşie veşnică cu Dumnezeu. O, ce mare schimbare a adus Domnul Isus Hristos la acest punct! Mă bucur că am ajuns să-L cunoaştem pe acest Isus Hristos.

Apoi mai este şi a cincia alternativă, ultima dintre ele. Este diferenţa dintre binecuvântare şi blestem. Nu mă refer la binecuvântare şi blestem în viaţa viitoare, deşi aceasta este o realitate, este o alternativă adevărată, ci mă refer mai degrabă la binecuvântare peste vieţile noastre sau judecată peste vieţile noastre, aici şi acum. Cunoaşteţi acea măreaţă scenă din cartea lui Iosua unde, după ce poporul a intrat în Ţara Promisă şi, printr-o serie de bătălii câştigate, a început să intre în posesia ei, s-au adunat în acea regiune din centrul ţării, în care erau doi munţi, Ebal şi Garizim. Între cei doi munţi exista un fel de amfiteatru natural. Cu mult înainte să intre în ţară, pe când erau încă în pustie, Moise, care era în viaţă atunci, conducând poporul, le-a poruncit ca atunci când vor intra în Ţara Promisă şi vor ajunge la Muntele Ebal şi Garizim să oficieze un anume ceremonial acolo. Poporul avea să stea pe cei doi munţi, în acel amfiteatru natural. În acel loc trebuia să-i fie citită poporului Legea de către leviţi. Mai întâi leviţii aveau să citească câte o binecuvântare pentru momentele în care poporul asculta de Lege. De fiecare dată când citeau o binecuvântare, poporul trebuia să spună: "Amin!". Apoi leviţii aveau să citească câte un blestem pentru momentele în care poporul nu asculta de Lege. După fiecare blestem, poporul răspundea: "Amin!". Era o puternică demonstraţie a principiului fundamental al cărţii Deuteronom, acela că acolo unde este ascultare este şi binecuvântare şi unde este neascultare, judecata vine imediat în viaţa celor neascultători.

Deşi cunoşti adevărul, te uiţi la acea scenă şi spui (mai ales cunoscând istoria poporului de la acel moment încolo): "Ce se întâmplă dacă nu ascultă?" Pentru că, într-adevăr, nu au ascultat. Apoi spui: "Ce se întâmplă dacă noi nu ascultăm?" Pentru că nu ascultăm. Spui: "Ce se întâmplă dacă dorim să ascultăm dar nu găsim în noi înşine puterea pentru aceasta?" Pentru că nu o găsim în noi înşine. Ce este de făcut atunci? Ei bine, chiar jos, la baza acelui amfiteatru, între cei doi munţi, era un altar. Iar pe acest altar, care era tencuit, era scrisă Legea. Iar acestă lege i-a condamnat. Aceasta a adus asupra lor blestemele. Dar lucrul minunat este că pe altar a fost scrisă Legea. Acel altar vorbea despre jertfă şi privea în viitor înspre moartea lui Isus Hristos care aici, precum pretutindeni, poate să aducă singura schimbare adevărată pentru lume. Păcătuim. Însă Isus Hristos este ispăşirea pentru acel păcat. Unde am fi fără El? Suntem slabi. Însă Isus Hristos este puterea şi El poate să aducă schimbarea de care are nevoie lumea. Aleluia pentru un asemenea Mântuitor!

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice