Trecutul nostru

(Efeseni 2:1-3)

James Montgomery Boice


Cu câţiva ani în urmă a rulat un film nostalgic, intitulat "Calea pe care am fost". Era o privire sentimentală înspre trecut. Este modul în care majoritatea oamenilor încearcă să privească spre trecut, spre acele zile frumoase de demult, care s-au dus, dar de care ne face plăcere să ne amintim din când în când. Apostolul Pavel, începând această nouă idee principală în capitolul 2, priveşte de asemenea spre trecut; numai că Pavel, atunci când priveşte spre calea pe care eram, el nu este câtuşi de puţin sentimental sau nostalgic. El este un realist desăvârşit. Şi deoarece el este un realist în ceea ce are de spus cu privire la condiţia noastră pe care o aveam înainte ca Hristos să-Şi facă simţită prezenţa în vieţile noastre, el pictează ceea ce este, fără îndoială, unul dintre cele mai pesimiste portrete ale naturii umane din toată literatura omenească. Acest pasaj e unul pesimist chiar comparat cu cel din Romani care, aşa cum ştim, este destul de pesimist. Pavel doreşte să arate ce lucruri teribile existau înainte ca Hristos să intervină în viaţa fiecărui creştin. Abia după aceea Pavel continuă să vorbească, şi o face, despre gloria lui Dumnezeu în mântuire, care are o notă tot atât de optimistă pe cât de pesimist este portretul naturii umane separată de har.
Înainte de toate, el sondează adâncimile pesimismului pentru ca, după aceea, să se poată înălţa spre culmile optimismului, contemplând harul lui Dumnezeu. Astfel, el discută despre natura umană. Vrem să aflăm ce are de spus cu privire la aceasta. În întreaga istorie a rasei umane au existat cu adevărat doar trei poziţii fundamentale preocupate de o analiză a naturii umane. Dacă ar fi să folosim termeni medicali pentru a le descrie, am spune că aceste poziţii sunt: 1) Concepţia că omul este, în mod general, într-o stare bună sau sănătos; 2) Concepţia că omul este, în mod general, bolnav, nicidecum sănătos sau într-o stare bună; 3) Concepţia biblică că omul, spiritual vorbind, este mort.

Prima concepţie este destul de comună. Oamenii vor să creadă de bine despre natura umană. Nimeni nu vrea cu adevărat să spună că ceva foarte rău se întâmplă cu noi. Cei care sunt în esenţa lor optimişti la acest punct vor diferi cu privire la gradul de bine la care ne aflăm. Vor spune: "Suntem bine, da, însă poate că nu într-o stare perfectă." Ei vor sublinia faptul că în trecutul istoric al rasei umane au existat lucruri rele. Au existat războaie, boli, foamete, conflicte, sărăcie şi alte astfel de lucruri. Însă, spun ei: " Ştii, trăim într-o lume care este în evoluţie. Lucrurile se schimbă din bine în mai bine şi, sigur, se poate să nu fim perfecţi, însă suntem cu mult mai bine decât am fost; şi, ştii, într-o bună zi chiar şi aceste mici imperfecţiuni vor dispărea." Problema cu această concepţie şi răspunsul evident este acela că rasa umană există de destul de mult timp iar dacă imperfecţiunile noastre ar fi doar imperfecţiuni, cu siguranţă că ele ar fi trebuit să fi fost eliminate cu mult timp înainte. Cu toate acestea, uitându-ne în jurul nostru, vedem încă lupte, conflicte, războaie, disensiuni, sărăcie, foamete şi toate celelalte lucruri ca acestea. Bărbaţi şi femei nu par a fi în stare a avea relaţii bune unii cu alţii astăzi mai mult decât înainte. Dacă ceea ce este rău cu privire la natura umană este într-adevăr atât de minor, precum susţine concepţia optimistă, atunci aceste lucruri rele ar fi trebuit să fie eliminate cu mult înainte. Faptul că ele n-au fost eliminate arată că situaţia este, fără îndoială, mai serioasă decât susţine concepţia optimistă.

A doua concepţie, una mai realistă, este aceea că omul nu este într-o stare bună sau sănătos, ci el este, de fapt, bolnav. Ar fi însă anumite dezacorduri în ceea ce priveşte cât de grav este. Unii ar spune: "Ei bine, este grav bolnav." Alţii ar spune: "Poate chiar pe moarte. Dacă lucrurile continuă în felul acesta, vom distruge în totalitate rasa umană. Suntem pe cale să aruncăm în aer planeta." Da, poate chiar pe moarte, dar nu mort încă. Şi atâta timp cât mai există viaţă, ei bine, noi avem o vorbă: "unde există viaţă, acolo există speranţă." Deci, să nu disperăm. Haideţi să facem ce putem mai bine. Nu este încă nevoie să chemăm antreprenorul de pompe funebre.

Apoi avem a treia concepţie. Iar a treia concepţie este concepţia biblică. Este concepţia pe care Pavel o exprimă aici într-un limbaj clasic. Pavel spune, observaţi, că nu se pune problema că fiinţele umane ar fi sănătoase. Nu se pune problema că fiinţele umane ar fi doar bolnave, în termeni spirituali. Este mult, mult mai rău decât atât. În măsura în care ne referim la relaţia noastră cu Dumnezeu, separaţi de harul lui Dumnezeu, noi suntem, de fapt, morţi din punct de vedere spiritual. Acest lucru înseamnă, că nu avem mai multă capacitate să ne ajutăm pe noi înşine, să răspundem chemării lui Dumnezeu, să gândim corect despre Dumnezeu, decât are un cadavru culcat în sicriul său. Iar lucrul de care avem nevoie, dacă dorim să-L găsim pe Dumnezeu, este o înviere spirituală pe care, spune Apostolul Pavel în continuare, o realizează Dumnezeu în cazul celor ce-L găsesc pe Hristos.

Miezul discuţiei despre a fi morţi în păcatele şi fărădelegile noastre implică voinţa umană. Acest lucru a fost exprimat în diferite moduri. Martin Luther l-a exprimat într-un mod diferit. La fel şi Sfântul Augustin. John Calvin a vorbit despre acest lucru într-un mod diferit faţă de Martin Luther. Jonathan Edwards a avut, probabil, cea mai originală contribuţie. Totuşi, toţi aceşti bărbaţi au căzut de acord, spunând acelaşi lucru, anume că situaţia este disperată. Nu poţi să tratezi corect învăţătura biblică despre păcat până nu spui: "În privinţa capacităţii noastre de a-I răspunde lui Dumnezeu suntem în postura de care vorbeşte Pavel: 'Morţi în greşelile şi păcatele noastre.'" Nu răspundem deoarece, moraliceşte vorbind, nu putem. Nu este că nu putem înţelege adevărul despre Dumnezeu din punct de vedere intelectual, ci că nu ne place adevărul despre Dumnezeu pe care îl înţelegem din punct de vedere intelectual, astfel că ne folosim mintea în orice fel pentru a nega (respinge) autoritatea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Nu este că nu putem înţelege din punct de vedere moral că dacă Dumnezeu există şi dacă El este Creatorul nostru şi dacă El a murit pentru noi, în Isus Hristos, noi Îi datorăm întreaga loialitate şi ascultare. Putem înţelege asta. Are un sens perfect raţional însă avem motive să nu facem ceea ce trebuie. Vrem să facem ceea ce noi vrem să facem. Vrem să ne trăim propriile noastre vieţi şi astfel, mai degrabă decât să ne întoarcem de bună voie spre Dumnezeu, care este viaţă, voim să ne întoarcem de la Dumnezeu, care este viaţă, şi să experimentăm moartea spirituală de care vorbeşte Pavel. Şi astfel, moraliceşte vorbind, noi nu ne putem întoarce la Dumnezeu prin exercitarea voinţei noastre deoarece noi nu vrem lucrul acesta. Şi nu vom vrea până ce Dumnezeu nu va face, mai întâi, o minune a învierii.

După ce Pavel a spus că suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre, el continuă să vorbească despre felul morţii în care suntem. Şi este un fel de moarte foarte ciudat. Deoarece când Pavel vorbeşte despre faptul că suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre el nu spune că, pentru că suntem morţi, noi doar zăcem de-o parte, ca să spunem aşa, şi nu facem nimic. Aceasta ţi-ar spune imaginea pe care el o foloseşte. Mai degrabă el spune că, fiind mort din punct de vedere spiritual, tu totuşi eşti în picioare, umblând peste tot, complet activ şi practicând tot felul de lucruri rele. El foloseşte aici verbe active. Spune: "Voi urmăreaţi mersul acestei lumi şi căutaţi să vă satisfaceţi poftele naturii voastre păcătoase."
Cu câţiva ani în urmă l-am auzit pe Dr. John Gerstner vorbind, cu referire la acest pasaj, despre păcatul persoanei nenăscute din nou şi despre moartea care rezultă din acest păcat. El a spus că în urmă cu ceva vreme se afla într-un tren şi nu avea nimic de citit la el însă cineva a lăsat pe locul de lângă el o revistă. A luat-o şi a răsfoit-o. Era una dintre acele reviste horror, care publică povestiri macabre despre morţi, fantome, demoni şi alte astfel de lucruri. A început s-o răsfoiască fără prea multă curiozitate, iar una dintre povestirile din acea revistă de groază era despre un zombi. Pentru aceia dintre voi care în mod normal nu citiţi acest gen de literatură, daţi-mi voie să vă explic ce este un zombi. Un zombi este o persoană care a murit, dar care, cu toate acestea, este în picioare şi umblă. De fapt, este chiar mai rău. Acest trup animat este un cadavru iar aceasta înseamnă că este un trup care se degradează, în stare de putrefacţie. Nu pot să mă gândesc la ceva mai dezgustător decât acesta. Este mai mult dezgustător decât înfricoşător. Şi, totuşi, Gerstner se referă la acest trup pentru a spune, pe bună dreptate cred, că aceasta este o imagine a descrierii pe care o face Pavel bărbaţilor şi femeilor în starea lor naturală. Ei sunt morţi în greşelile şi păcatele lor însă, pentru a agrava situaţia, în greşelile şi în păcatele lor ei nu se mulţumesc să zacă de o parte şi să nu facă nimic. Ei umblă peste tot, trăindu-şi vieţile, oameni morţi care infectează totul în jurul lor. Gerstner spunea că implicaţia imaginii este aceea că noi suntem un miros urât în nările lui Dumnezeu. Spiritual vorbind, în greşelile şi păcatele noastre, puţim.

Tu spui: ar putea exista ceva mai grav decât aceasta? Da. Fiecare propoziţie în descrierea lui Pavel este mai gravă decât cea care-i precede. După ce Pavel explică cum, deşi morţi, noi umblăm practicând nelegiuirea, el vorbeşte despre tipul de nelegiuire pe care-l practicăm. El raportează nelegiuirea la lume, în primul rând, fiind viaţa trăită după mersul lumii; la diavol, în al doilea rând, viaţa fiind trăită după domnul puterii văzduhului; la natura firească păcătoasă (versetul 3), în al treilea rând, deoarece, spune el, noi satisfăceam poftele naturii noastre păcătoase şi urmăream dorinţele şi gândurile ei. Cunoaşteţi, sunt sigur, că în liturghia Bisericii a existat, şi există, un mod tradiţional de a vorbi despre sursele ispitirii, în care sunt folosite cele trei idei. Biserica vorbeşte despre lume, despre fire, despre diavol şi despre ispitele care vin de la aceştia. Însă, luaţi aminte, Pavel aici nu vorbeşte simplu despre lume, fire şi diavol ca o sursă a ispitelor. Pavel vorbeşte despre aceste trei categorii ca despre moduri de viaţă, moduri de viaţă de care, separat de harul lui Dumnezeu, nu putem scăpa.

Când am vorbit despre ultimele versete din capitolul întâi am menţionat lumea, firea şi diavolul şi cum, prin lucrarea lui Hristos, avem biruinţă asupra acestor trei domenii şi cum suntem eliberaţi de ele. Însă Pavel nu despre asta vorbeşte aici. Pavel spune că, fiind morţi în greşelile şi păcatele noastre, suntem înrobiţi de duhul lumii; suntem înrobiţi de către diavol; suntem prinşi de poftele noastre păcătoase carnale. Şi astfel, noi nu ne putem elibera. Perfect evident că, fără lucrarea lui Hristos, o persoană este înrobită de lume. Termenul de lume nu se referă la pământ, la globul pământesc. Nu se referă nici măcar la oameni, aşa cum sunt prezentaţi aceştia în Scriptură, pe cât se referă la sistemul lumii, valorile ei, modul ei de a vedea lucrurile, genul de lucruri cu care suntem confruntaţi oră de oră, chiar minut de minut, prin intermediul ziarelor, televiziunii, radioului şi a altor astfel de lucruri. Valorile lumii. Iar Pavel spune că în starea noastră naturală nu putem scăpa de acestea. Nu avem nici un mijloc prin care să ne eliberăm. Astfel, ceea ce gândeşte lumea gândim şi noi. O, încercăm să ne exercităm independenţa din când în când. Spunem că nu suntem de acord cu un lucru, însă chiar şi atunci când nu suntem de acord noi arătăm duhul lumii. Noi nu gândim cum gândeşte Dumnezeu. Căile lui Dumnezeu nu sunt căile noastre. Gândurile lui nu sunt gândurile noastre. Nu putem să scăpăm de aici. Astfel, fiecare lucru la care ne gândim este distorsionat de această captivitate a lumii. Şi lucrul de care avem nevoie este înnoirea minţilor noastre, despre care vorbeşte Pavel în Romani 12.

Pavel vorbeşte şi despre diavol. Aici avem o propoziţie interesantă. Pavel vorbeşte despre faptul că trăim după mersul lumii şi al (în conformitate cu căile) domnului puterii văzduhului, diavolul. Apoi el adaugă, "a duhului care lucrează acum în fiii neascultării". Ceea ce înseamnă aceasta cu adevărat este că noi urmăm căile domnului puterii văzduhului, domn care exercită control asupra duhului care lucrează acum în cei nesupuşi. Acest lucru este important deoarece explică modul în care diavolul îi influenţează pe oameni în lume. Am subliniat înainte că diavolul nu este asemenea lui Dumnezeu, în sensul de a fi omniprezent, omniscient şi atotputernic. El este o creatură. El este limitat în timp, spaţiu, putere şi altele, precum suntem şi noi. Diavolul nu-i poate ispiti pe toţi în acelaşi timp, însă el îşi exercită puterea asupra lumii, prin puterea pe care o are asupra duhului lumii. Există un anumit mod de a gândi despre lucruri care este controlat de Satan şi acesta este cel care-i capturează pe bărbaţi şi femei.

Apoi, în final, Pavel vorbeşte despre al treilea lucru. Despre poftele naturii noastre păcătoase, despre fire. El subliniază, reiese foarte clar din pasaj, că nu este vorba doar despre ceea ce numim păcate sexuale sau senzuale. Acestea, probabil, sunt implicate în termenul "dorinţe". Este însă ceva ce cuprinde şi gândurile noastre. Păcatele cărnii sunt evidente. Poftele, lenea, lăcomia şi altele asemenea lor. Însă mai puţin evidente, şi totuşi la fel de rele, sunt acele păcate ale minţii. Păcatele mândriei, falsei ambiţii, duşmăniei, invidiei faţă de alţii şi altele. Pavel spune că suntem prizonierii acestor lucruri.

Ei bine, spuneam ceva mai devreme că fiecare propoziţie care urmează este mai gravă decât cea care-i precede. Acest lucru nu este mai puţin adevărat cu privire la această ultimă idee. Pavel a vorbit despre faptul că suntem morţi în greşelile şi păcatele noastre. În al doilea rând, Pavel a vorbit despre tipul de moarte în care suntem. Este o moarte în stare activă păcătoasă, în care practicăm nelegiuirea, fiind înrobiţi de puterea lumii, a firii şi a diavolului. Acum, în al treilea rând, el vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu. El spune, observaţi, că eram din fire obiecte ale mâniei lui Dumnezeu. Cred că aud o obiecţie. Cineva spune: "Mânie? Oare chiar te-am auzit spunând: mânia lui Dumnezeu? Dacă ai spus-o, cu siguranţă, nu vorbeşti serios. Sunt conştient de faptul că sunt unele locuri în Biblie, probabil rare, dar care totuşi există, şi care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu. Însă cu siguranţă că astăzi acesta nu este un subiect despre care un slujitor al Bisericii lui Isus Hristos ar trebui să vorbească. Noi nu mai vorbim astăzi despre mânia lui Dumnezeu. Este o ideea demodată. Ceea ce vrem noi astăzi este dragostea lui Dumnezeu. Vorbeşte despre sfinţenia lui Dumnezeu, dacă doreşti. Vorbeşte chiar despre dreptatea lui Dumnezeu. Dar nu despre mânie. Aceasta este ceva de care creştinilor ar trebui, cu siguranţă, să le fie ruşine." Când aud această obiecţie, ceea ce aud este chiar acea captivitate exercitată de modul de gândire al lumii despre care vorbea Pavel. Se poate să nu ne placă ideea mâniei lui Dumnezeu. Într-adevăr, dacă o înţelegem corect, ne temem de mânia lui Dumnezeu. Însă aceasta este prezentă, cu siguranţă, în Scriptură şi nu se află doar în anumite pasaje izolate. În Vechiul Testament, în limba ebraică, există mai mult de 20 de cuvinte folosite pentru a exprima dimensiunile mâniei atotputernicului Dumnezeu. Sunt peste 600 de pasaje importante, nu doar simple locuri unde apar aceste cuvinte, ci pasaje în care mânia lui Dumnezeu este descrisă în detaliu. În Noul Testament sunt două cuvinte extraordinare pentru mânie. Thumos, care se referă la o năpustire în mânie, modul în care ar proceda un om mânios care vrea să se răzbune. Acest termen este folosit ocazional, mai ales în Apocalipsa. Al doilea cuvânt, orge, este complet diferit. Înseamnă a ridica încet, în sensul în care se ridică o clădire. Acest termen este folosit aici. Vorbeşte despre o opoziţie, care se clădeşte şi care se intensifică, a Dumnezeului sfânt faţă de păcat.
Puneţi laolaltă toate pasajele care vorbesc despre mânia lui Dumnezeu şi aceasta se va arăta a fi ceva controlat, intens şi drept. Aceasta o face atât de înspăimântătoare. Observaţi, nu este pur şi simplu faptul că Dumnezeu, cum am spune, devine mânios. Pe neaşteptate este scos din sărite de un lucru pe care îl facem, se năpusteşte, ne trage una şi după aceea uită de ceea ce am făcut. Nu acesta este modul în care Biblia vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu. Biblia vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu ca fiind opoziţia, care se intensifică şi care se clădeşte, a lui Dumnezeu faţă de orice Îi este opus Lui şi dreptăţii Sale. Mânia sfântă, dreaptă şi în creştere care într-o bună zi se va revărsa împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi a oricărei nelegiuiri a bărbaţilor şi femeilor.

Aceasta nu este ceva care se va petrece doar în viitor. Există şi un sens prezent al mâniei lui Dumnezeu. Pavel scrie despre el în Romani. El spune că, deoarece Dumnezeu arată mânie faţă de păcat, păcatul are întotdeauna consecinţe. El vorbeşte în Romani, într-o succesiune de versete, despre modul în care, atunci când ne opunem lui Dumnezeu, ne aflăm separaţi de ce este bine, degradaţi în gândirea noastră şi, în cele din urmă, corupţi în morala noastră. El înfăţişează acolo o imagine oribilă a rasei umane în păcatul ei. Acesta este doar un mod de a spune că Dumnezeu, în sfinţenia Lui, a hotărât ca păcatul să nu mai propăşească. Păcatul întotdeauna dă naştere la judecată. Dar apoi, pentru a completa tabloul, avem mânia care stă să se arate. Autorul Epistolei către Evrei scrie despre aceasta: Cine a călcat Legea lui Moise, este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori.  Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: "A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!" Şi în altă parte: "Domnul va judeca pe poporul Său." Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!

Citind aceste versete ne întrebăm: "Ei bine, dacă aceasta este calea pe care ne aflăm, unde vom găsi vreodată mântuirea?" Însă, desigur, despre aceasta este gata să vorbească Pavel acum. Avem de-a face cu o boală îngrozitor de gravă care necesită un remediu radical. Însă Dumnezeu este sursa oricărui remediu. Următoarele versete spun: Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). Morţi în greşeli? Da! Morţi în păcate? Da! Însă Dumnezeu! Dumnezeu este Dumnezeul învierii şi acesta este lucrul de care avem nevoie. Fără această intervenţie a lui Dumnezeu ceea ce am fost rămâne ceea ce suntem şi continuă ca ceea ce vom fi şi astfel vom pieri în modul nostru de a fi. Într-adevăr, eram pierduţi. Însă când Isus spune cuvântul, când Isus Îşi cheamă oile pe nume, când Isus strigă: "Lazăre, vino afară!", cei care sunt ai Lui Îi aud vocea şi vin. Vocea Lui aduce viaţă în ei. Piatra este prăvălită la o parte, ei ies, hainele mortuare sunt lepădate şi ei merg să-L slujească. Fie ca aceasta să fie experienţa ta şi fie ca aceasta să fie manifestarea învierii şi puterea ei în viaţa ta!

Tradus de Tiberiu Pop


Cuprins | Studii Biblice