Credinţă şi dovezi

R. C. Sproul


Astăzi vom continua studiul nostru despre noţiunea biblică a credinţei. În ultimul mesaj am explorat câteva din ideile fundamentale despre ce înseamnă credinţa şi am văzut în Epistola către Evrei definiţia care spune că credinţa este "o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Pentru că prin aceasta cei din vechime au căpătat o bună mărturie." Data trecută am folosit cea mai mare parte a timpului explicând acest prim verset. Înainte să privim la întreaga problemă a credinţei mântuitoare, aş vrea să continui această analiză introductivă a lucrurilor pe care ni le spune autorul cărţii Evrei despre natura credinţei. În capitolul 11 din Evrei, în versetul 3, citim aceste cuvinte: "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd." Exprimarea de aici e un pic mai complicată. Dar autorul cărţii Evrei notează că lucrarea divină a creaţiei este acceptată printr-un act de credinţă. Însă nu un act de credulitate. Mulţi oameni cred că întregul conflict din zilele noastre dintre religie şi ştiinţă este de fapt un conflict între raţional şi iraţional. Însă Biblia nu ne cheamă să credem în actul divin al creaţiei printr-o credinţă oarbă sau printr-o răstignire a intelectului, lăsându-ne creierii în parcarea bisericii şi ignorând tot ce ne poate învăţa raţiunea. Marii teologi din istoria Bisericii, oameni ca Augustin şi Sfântul Thomas Aquinas, de exemplu, deşi au făcut o distincţie între credinţă şi raţiune, totuşi ei au insistat că lucrul pe care noi îl acceptăm prin credinţă nu e niciodată iraţional. Este raţional în cel mai înalt grad. Chiar dacă credinţa şi raţiunea sunt distincte, ele nu se contrazic.
Atât Augustin cât şi Aquinas au crezut că tot adevărul este adevărul lui Dumnezeu. Şi tot adevărul se întâlneşte la vârf. Dumnezeu Îşi descoperă adevărul, nu numai prin Biblie, ci şi prin ceea ce noi numim revelaţia naturală. Citim în Geneza nu doar că Dumnezeu este Stăpânul creaţiei, ci şi că însăşi cerurile declară slava lui Dumnezeu. Întinderea cerurilor arată lucsrarea mâinilor Lui. În primul capitol al scrisorii către Romani, Pavel ne spune că lucrările nevăzute ale lui Dumnezeu, atributele Sale invizibile, sunt invizibile pentru că nu le putem vedea. Cu toate acestea, le putem percepe prin lucrurile create. Avem cunoştinţă despre Dumnezeul invizibil care ni s-a descoperit prin lucrurile care sunt vizibile. Creaţia ne arată realitatea Creatorului. Nu ar trebui să existe un conflict între felul în care înţelegem natura universului şi felul în care înţelegem originea universului, pe care nimeni nu a văzut-o.

Cu câţiva ani în urmă am purtat o corespondenţă cu Carl Sagan, pentru că o publicaţie ne-a rugat pe amândoi să răspundem la câteva întrebări legate de teologie şi cosmogonie filozofică. Discutam despre teoria Big Bang şi despre alte lucruri pe care el le afirma spunând că dispunem acum de aparatura ştiinţifică necesară pentru a ne putea întoarce până la o nanosecundă de momentul Big Bang-ului, şi aşa mai departe. Eu i-am replicat, hai atunci să ne întoarcem şi mai mult în timp, înainte de acest moment. Ce crezi că avem înainte de această explozie? Să fi existat oare o condensare completă a întregii materii şi a întregii energii, compactate în acest punct infinitezimal singular, cum îl descrii tu, care se găseşte într-o stare de organizare şi inerţie pentru eternitate. Apoi, într-o marţi după-masa la ora 5, dintr-o dată acesta se hotărăşte să explodeze. Vreau să ştiu cine l-a mişcat. Vreau să ştiu ce forţă exterioară a schimbat acest curs de inerţie. El mi-a răspuns, ei bine, nu putem merge chiar până acolo. Nu avem nevoie să mergem până acolo. Am spus, ba da, trebuie să mergi până acolo. Pentru că, dacă doar presupui în mod arbitrar că acest lucru s-a întâmplat, atunci vorbeşti de magie, nu de ştiinţă. Însă problema e că nici un om de ştiinţă nu a fost prezent să observe acel eveniment. Nimeni nu a fost martor ocular la creaţie. De aceea, fie ne apropiem de începuturile sau originea universului printr-un fel de deducere, pe baza lucrurilor pe care le vedem acum, fie privim la revelaţia supranaturală pe care ne-o dă Dumnezeu şi care spune că lucrarea Lui antedatează universul material, aşa cum îl cunoaştem noi. Desigur, eu cred că poţi ajunge la aceeaşi concluzie, indiferent dacă deduci raţional originea din realitatea ce ne înconjoară şi pe care o poţi percepe acum, pentru că ea reclamă existenţa inerentă a unei fiinţe veşnice pentru originea acestui univers, sau priveşti la revelaţia specială pe care o găseşti în Scriptură, care ne declară că Dumnezeu este Autorul universului.

Dar aici citim, "Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd." Mai citeşte o dată: "tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd." E ca şi cum am spune că lucrurile care se văd nu au provenit din lucruri care se pot vedea. Într-un anume punct al analizei tale ştiinţifice, pe măsură ce raţionalizezi în sens invers pornind de la lucrurile pe care le poţi vedea, te vei izbi de necesitatea, de necesitatea cauzală a unei cauze nevăzute, invizibile şi ne-fizice, pentru tot ceea ce vezi. Acesta e motivul pentru care, din punct de vedere istoric, în teologia creştină conceptul creaţiei este numit creaţie ex-nihilo - din nimic. Nu cu sensul că n-a fost nevoie de nimic, pentru că Dumnezeu este ceva, nu este nimic. E vorba de o fiinţă eternă şi care există prin ea însăşi, care este cauza suficientă şi eficientă pentru acest univers. El este Cel ce îl aduce în fiinţă. Dar ideea creaţiei ex-nihilo înseamnă că Dumnezeu nu a avut o materie preexistentă pe care doar a rearanjat-o şi a remodelat-o, aşa cum un olar ia o bucată de lut şi face din ea un vas frumos. Dimpotrivă, Dumnezeu a scos lumea fizică din nimic. Nu din ceva, pentru că, dacă materia folosită atunci ar fi avut nevoie de o cauză materială, în acest caz şi această materie materială ar fi avut nevoie de o cauză materială, şi aşa mai departe la infinit, ceea ce este absurd.

Oricum, lucrul despre care e vorba aici e acea credinţă care se încrede în Cuvântul lui Dumnezeu în acest punct (Noi nu am fost acolo. Dumnezeu a fost acolo.) Dumnezeu spune, Iată cum s-au desfăşurat lucrurile: Eu am poruncit universului să ia fiinţă. Eu sunt Cel ce sunt. Eu sunt Cel ce am puterea să exist prin Mine Însumi şi sunt etern. Eu sunt Autorul existenţei ne-eterne a universului finit. Acesta a luat fiinţă prin puterea mea creatoare. Cu ajutorul acestei puteri am comandat ca lumina să strălucească, şi ea a început să strălucească. Eu am spus, să fie lumină, şi a fost lumină. Noi răspundem, în regulă, ne încredem în Dumnezeu, ne încredem în Cuvântul Lui în acest punct, ca să înţelegem că lumea în care trăim a fost modelată, a fost proiectată şi a fost creată prin Cuvântul lui Dumnezeu. Lucrurile ce se văd nu sunt făcute din lucruri vizibile. Orice lucru pe care îl vezi astăzi în univers, îl poţi analiza de acum până în veacul de apoi, şi tot nu vei găsi suficientă putere în el care să-i explice existenţa. De fapt, cu cât îl analizăm mai mult, cu atât mai finit şi mai dependent se dovedeşte a fi.

Totuşi, haideţi să continuăm şi să vedem ce se mai spune despre credinţă în capitolul 11 din Evrei. În versetul 4 citim: "Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, cu toate că este mort." Aici credinţa nu este doar o simplă încredere în Dumnezeu pentru viitor sau încrederea că în Cuvântul lui Dumnezeu găsim adevărul despre lucrurile pe care ochii noştri nu le pot vedea, chiar şi despre lucrurile care s-au întâmplat în trecut, cum ar fi actul creaţiei. Credinţa înseamnă şi mijlocul prin care noi trăim ca răspuns la poruncile lui Dumnezeu. Iar primul exemplu de trăire prin credinţă, vă amintiţi că "cel neprihănit va trăi prin credinţă", este exemplul lui Abel, despre care aici ni se spune că a adus o jertfă mai bună decât Cain. În cartea Genezei citim cum atât Cain cât şi Abel au venit cu jertfele lor şi le-au adus înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel dar a respins jertfa lui Cain. Unii argumentează că motivul pentru aceasta a fost faptul că Abel a adus ca jertfă un animal iar jertfa lui Cain a fost din roadele pământului. Totuşi, nu există nimic în Biblie care să spună că singura jertfă acceptată de Dumnezeu este cea de origine animală. În Vechiul Testament există numeroase ocazii când au fost aduse jertfe din roadele pământului, din cereale şi aşa mai departe. De aceea, nu cred că e corect să presupunem că motivul pentru care jertfa lui Abel a fost acceptată iar cea a lui Cain a fost respinsă este din cauza naturii acestei jertfe. Abel este lăudat aici nu pentru că a adus un animal ca jertfă, ci pentru că şi-a adus jertfa, cum? Prin credinţă. Lucrul care îl interesa foarte mult pe Dumnezeu, aşa cum vedem în tot Vechiul Testament, era atitudinea inimii persoanei care aducea jertfa la altar. Mare parte din ce s-a întâmplat în religia Vechiului Testament era că oamenii îşi aduceau jertfele doar formal, ca un ritual exterior în care ei erau ipocriţi. Dumnezeu le spune: "Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de sărbătoare!" Dumnezeu a ajuns să fie dezgustat de lipsa de credinţă a practicilor religioase pe care le îndeplineau oamenii.
Iar asta se întâmplă în fiecare generaţie. Oamenii merg la biserică în fiecare duminică în această ţară şi în întreaga lume, înfăptuiesc ritualuri religioase în timp ce inimile lor sunt departe de Dumnezeu. Sunt ca nişte actori care îşi interpretează rolurile fără credinţă, fără vreo dedicare personală pentru Dumnezeu. În schimb, atunci când Abel îşi aduce jertfa, o aduce împreună cu o jertfă de laudă. El vrea cu adevărat să-L cinstească pe Dumnezeu. El încearcă într-adevăr să fie ascultător şi să-şi exprime dragostea pentru Dumnezeu, încrederea în Dumnezeu, şi toate celelalte. A fost un act autentic de închinare.
Evident, Cain şi-a adus jertfa într-un mod ipocrit. Vedem caracterul lui Cain imediat după aceea, când devine gelos pentru că Dumnezeu a primit jertfa fratelui său. Cain se ridică cu supărare, mânie şi gelozie şi îl omoară pe Abel. A fost un om necredincios, aşa cum s-a şi demonstrat de altfel. De aceea, viaţa lui Abel şi jertfa sa sunt prezentate ca un act al credinţei.

În versetul 5, "Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu." Avem aici o continuare a discuţiei anterioare despre Cain şi Abel. Motivul pentru care Enoh a fost mutat de pe pământ, el n-a trecut prin moartea fizică, este acela că I-a fost plăcut lui Dumnezeu. Apoi autorul cărţii Evrei pune împreună acest verset cu ce a spus mai înainte. "Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută." Nu poţi veni la Dumnezeu dacă nu crezi că există un Dumnezeu. E simplu, nu-i aşa? Nu poţi căuta să-I fii plăcut lui Dumnezeu dacă nu crezi că îi poţi fi plăcut lui Dumnezeu şi că El răsplăteşte pe cei ce-L caută. Enoh demonstrează că a avut credinţă deoarece el a căutat să-I fie plăcut lui Dumnezeu. Aşa fac oamenii credincioşi.
Credinţa este definită aici nu ca un substitut pentru raţiune sau altceva de felul acesta, ci în acest text ni se demonstrează că ea este elementul central care motivează inima umană să trăiască într-un aşa fel încât să-L onoreze pe Dumnezeu. Vedem din nou acest lucru în Noul Testament, atunci când Isus se întâlneşte cu oameni care se străduiesc din răsputeri să-L onoreze. El îi laudă pentru credinţa lor. Pentru că nu te mai oboseşti să onorezi o fiinţă despre care nu crezi că există sau nu crezi că e vrednică de onoarea pe care i-o acorzi.

Sondajele arată că un procent de peste 95% din populaţia Statelor Unite crede în existenţa lui Dumnezeu. Dar sunt nişte sondaje lipsite de semnificaţie, pentru că întrebările din ele sunt puse de obicei sub forma "Credeţi într-o fiinţă supremă, sau o putere supremă, sau ceva mai presus de dumneavoastră?" Oricine poate crede în praful cosmic. Este o putere mai mare, dar nu e Dumnezeu. Dacă insistăm şi întrebăm: "Câţi dintre voi căutaţi cu adevărat să-I fiţi plăcuţi lui Dumnezeu, să trăiţi pentru Dumnezeu?", numărul devine mult, mult mai mic. Vedem astfel că suntem practic atei. Poate că suntem teişti teoretici dar vieţile noastre trădează un fel de ateism practic în care noi nu trăim ca să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu. Iar dacă nu trăim ca să-I fim plăcuţi lui Dumnezeu, e din cauză că nu credem cu adevărat că El merită atenţia noastră.
Cineva spunea odată: "Dacă vrei să vezi în ce crede o persoană cu adevărat, analizează-i carnetul de cecuri." Poţi spune că tu crezi în orice altceva, dar Isus este Cel ce a spus: "Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră", şi viceversa. Deci, dacă vrei să ştii unde este inima ta, verifică-ţi comoara. Investim în Împărăţia lui Dumnezeu sau investim în împărăţiile noastre? Unde ne căutăm plăcerea? Persoana care trăieşte prin credinţă trăieşte ca să-I fie plăcută lui Dumnezeu, nu pe placul oamenilor ci pe placul lui Dumnezeu. De aceea vedem cum Enoh este scos în evidenţă în antichitate, pentru că era consumat de această pasiune a vieţii sale, să-I fie pe plac lui Dumnezeu. Aşa face un om al credinţei.

Iar apoi, la finalul întâlnirii de astăzi, citim: "Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau..." Noe, vine ploaia. Vreau să spun, va ploua cu adevărat. Vorbim aici de 40 de zile şi 40 de nopţi, o ploaie cum n-a mai văzut pământul. Noe, vine potopul şi acesta va înghiţi întreaga lume. Vreau să construieşti o arcă, să-ţi iei toată familia şi tot ce-ţi voi mai spune, ca să supravieţuiţi acestui potop. Poate aţi văzut cu mulţi ani în urmă reprezentaţia comică a lui Bill Cosby, în care el îl prezintă pe Noe cum vorbeşte cu Dumnezeu. Îl arată pe Noe construindu-şi corabia în mijlocul deşertului şi pe prietenii lui apropiindu-se de el. "Noe, ce faci?" "Construiesc o corabie." "De ce?" "Păi, vine potopul?" Şi toţi spun, "Da, sigur, sigur." E ridicol, când te gândeşti. Prin ce trebuie să fi trecut Noe... Toţi cei din jurul lui credeau că e nebun. Dar el L-a crezut pe Dumnezeu. A fost gata să fie ceea ce Noul Testament numeşte "un nebun pentru Hristos". Şi-a pus încrederea nu în înţelepciunea acestei lumi, ci în înţelepciunea lui Dumnezeu. Noe a construit arca prin care a supravieţuit rasa umană, pentru că el a trăit prin credinţă, a fost motivat de o teamă evlavioasă, de o reverenţă pentru Dumnezeu. "Plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea...." Credinţa lui a demonstrat necredinţa întregii lumi. Prin această credinţă el "a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă". Această neprihănire este neprihănirea lui Hristos.

Comentarii la final
În ce măsură sunt definite vieţile noastre de credinţă? Pentru că, din nou, credinţa nu este doar o problemă epistemologică, într-o analiză finală ea se bazează pe modul în care trăim. E o calitate prin care demonstrăm relaţia noastră cu Dumnezeu. Cel neprihănit va trăi prin credinţă.

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice