Frica de Domnul

de J. Gresham Machen


Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă. (Matei 10:28)

Aceste cuvinte nu au fost rostite de Jonathan Edwards. Ele nu au fost pronunţate de Cotton Mather. Nu au fost spuse de Calvin, Augustin sau Pavel. Aceste cuvinte au fost rostite de Isus.

Atunci când sunt puse laolaltă cu multe alte cuvinte, ca acestea din Evanghelii, ele demonstrează totala falsitate a imaginii despre Isus, imagine construită cu precădere în ultimii ani. Deunăzi, într-una din cele mai populare cărţi religioase ale zilei, The Reconstruction of Religion [Reconstrucţia religiei, n. tr.] de Ellwood, am dat de uimitoarea afirmaţie că Isus se preocupa foarte puţin de ideea vieţii după moarte. Astfel de afirmaţii ar ului orice student care studiază istoria. E foarte posibil ca noi să nu luăm prea mult în considerare doctrina despre viaţa viitoare, însă întrebarea dacă Isus a făcut-o sau nu a făcut-o nu este o chestiune de preferinţă, ci o întrebare istorică, la care putem răspunde doar pe baza examinării surselor de informare istorică, pe care noi le numim Evanghelii. Şi dacă vrei să răspunzi acestei întrebări, îţi recomand să faci ceea ce am făcut şi eu, un lucru foarte simplu: să parcurgi comparativ Evangheliile şi să notezi pasajele unde Isus vorbeşte despre binecuvântările şi vai-urile vieţii viitoare. Vei fi surprins de ceea ce vei descoperi. Cred că vei fi uimit de acest fapt, dacă ai fost afectat, chiar şi în cel mai mic grad, de interpretarea greşită despre Isus, care inundă literatura religioasă din vremea noastră. Vei descoperi că nu doar gândul cu privire la rai, ci şi gândul cu privire la iad este prezent de-a lungul învăţăturii lui Isus. Aceasta apare în toate cele patru Evanghelii şi în sursele care se presupun că susţin Evangheliile şi care au fost reconstruite, mai bine sau mai rău, de criticismul modern. Acesta nu este un element care să poată fi scos prin vreun proces critic, ci pur şi simplu inundă întreaga învăţătură şi întreaga viaţă a lui Isus.

Aceasta doctrină e prezentă în cele mai cunoscute pilde ale Domnului Isus: bogatul şi Lazăr, ispravnicul nedrept, talanţii, grâul şi neghina, servitorul cel rău, nunta Fiului de Împărat, cele zece fecioare. Acest lucru este la fel de proeminent şi în restul învăţăturii lui Isus. Scena de judecată din capitolul douăzeci şi cinci a Evangheliei după Matei este doar culminarea a ceea ce se găseşte pretutindeni în Evanghelii. „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Nu există absolut nimic specific cu privire la acest pasaj în spusele lui Isus. Dacă a existat vreodată un învăţător religios despre care să nu se poată spune că a susţinut o religie a acestei lumi, dacă a existat vreodată un învăţător care să fi văzut lumea sub aspectul eternităţii, acesta este Isus din Nazaret.

Aceste pasaje şi multe altele ca ele sunt întipărite pretutindeni în tradiţia Evangheliei. Din câte cunosc eu, chiar şi cel mai radical criticism nu a încercat să înlăture acest element din învăţătura lui Isus. Însă impresionantă nu este doar cantitatea învăţăturii lui Isus despre viaţa viitoare, ci caracterul ei. Aceasta nu apare ca o excrescenţă a Evangheliilor, ca ceva ce poate fi înlăturat lăsând totuşi restul învăţăturii intacte. Dacă se înlătura acest element, oare ce mai rămânea? Cu certitudine că nu Evanghelia în sine, cu certitudine că nu Vestea bună a lucrării salvatoare a lui Isus, căci aceasta este interesată de aceste chestiuni importante ale vieţii şi morţii veşnice. Dar nici chiar învăţătura etică a lui Isus nu ar mai rămâne. Nu poate fi o greşeală mai mare decât aceea de a presupune că Isus ar fi separat vreodată teologia de etică; sau a presuspune că, dacă înlături teologia Sa – crezurile Sale despre Dumnezeu şi judecată, vai-urile viitoare pentru cei nelegiuiţi şi viitorul binecuvântat pentru cei buni – ai putea lăsa învăţătura Sa etică intactă. Din contră, uluitoarea seriozitate a eticii lui Isus este înrădăcinată în ideea constantă a scaunului de judecată a lui Dumnezeu. „Dacă deci ochiul tău cel drept te face să cazi în păcat, scoate-l şi leapădă-l de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă.” (Matei 5:29). Aceste cuvinte sunt tipice întregii învăţături a lui Isus. Caracterul uluitor de serios al poruncilor Sale este conectat în mod intim cu alternativa fericirii sau a îngrozirii eterne.

Această alternativă este folosită de Isus pentru a-i provoca pe oameni la frică. „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă.” (Matei 10:28). Luca înregistrează o afirmaţie similară a lui Isus: „Vă spun vouă, prietenii Mei: să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu mai pot face nimic. Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi.” (Luca 12:4, 5). Există persoane care ne spun că frica ar trebui înlăturată din cadrul religiei; se cuvine ca noi, spun ei, să nu mai ţinem înaintea ochilor oamenilor frica de iad. Frica, se spune, este un lucru dezonorabil. Cei care vorbesc în acest fel în mod sigur nu au niciun drept de apel la Isus, deoarece Isus a folosi în mod cert şi încă insistent motivul fricii. Dacă eviţi în întregime motivul acesta în religie, te contrazici cu Domnul Isus. Aici, precum şi în multe alte puncte, trebuie făcută o alegere între realul Isus şi o mare parte din acea falsitate care e aruncată asupra numelui Său astăzi. Care variantă e corectă? Este oare Isus drept? Sau drepţi sunt cei care scot din minţile lor frica de iad? Este frica întru totul un lucru înjositor? Este oare un om neapărat degradat pentru că se teme?

Cred, prieteni, că aceasta depinde în mare parte de ceea ce se teme cineva. Cuvintele textului nostru, cu solemna insuflare a fricii, sunt totodată şi o denunţare clară a acesteia: „Temeţi-vă de cel” este balansat de „Nu vă temeţi”. Frica de Dumnezeu este prezentată aici ca o modalitate de a învinge frica de om. Şi secolele eroice de istorie creştină au oferit o mărturie abundentă despre eficacitatea acestor lucruri. Având frica de Dumnezeu înaintea ochilor lor, eroii credinţei creştine au stat tari înaintea regilor şi guvernatorilor spunând: „Stau aici. Nu pot face altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin.”

Cu certitudine că este un lucru ruşinos să te temi de legăturile morţii când te afli pe mâna oamenilor. Este cu siguranţă un lucru detestabil să te temi de cei care folosesc puterea pentru a suprima ce este drept. Chiar şi frica de Dumnezeu ar putea fi înjositoare. Totul depinde de maniera prin care vezi Fiinţa lui Dumnezeu. Dacă Îl vezi pe Dumnezeu ca pe tine însuţi, frica ta de El va fi un lucru degradant. Dacă te gândeşti la El ca la un tiran impulsiv, invidios pe creaturile pe care le-a făcut, tu nu te vei ridica niciodată mai presus de temerile subordonate ale lui Caliban (un personaj din piesa Furtuna de Shakespeare, care se temea de pedeapsa tatălui său adoptiv). Dar este un lucru foarte diferit când stai în prezenţa Sursei întregii ordini morale a universului. E foarte diferit atunci când Dumnezeu păşeşte în grădină şi eşti fără scuză. E foarte diferit când te gândeşti la acea zi înspăimântătoare, când micile decepţii vor slăbi şi vei sta fără apărare înaintea tronului de judecată al dreptăţii. Este foarte diferit atunci când nu păcatele altor oameni, ci ale tale vor fi judecate. Oare putem, prieteni, să venim înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu şi să stăm fără teamă, bazaţi pe drepturile noastre? Am putea oare să repetăm, împreună cu Henley, bine-cunoscutele cuvinte: „Din noaptea ce mă acoperă, precum din poli opuşi e negru-abis, dau mulţumiri oricăror zei există, pentru-al meu suflet neînvins.” sau „Nu mai contează cât e de dreaptă poarta, cât de încărcat cu pedepsire este sulul, eu sunt stăpânul care-şi ţine soarta: pentru al meu suflet, eu sunt căpitanul”?

Este acesta felul de a învinge teama? Cu siguranţă că nu. Am putea repeta astfel de cuvinte doar pentru că ne ascundem lipsa de curaj ignorând faptele. De fapt, sufletul nostru nu este invincibil; noi nu suntem stăpânii propriilor destine sau căpitanii sufletelor noastre. De multe ori omul a meditat asupra anumitor fapte abominabile cu oroare, apoi a spus: „Sunt eu oare câine ca să fac acest lucru?” Apoi a venit uşoara alunecare în groapă, slăbirea gradată a fibrei morale, aşa că ceea ce părea oribil ieri astăzi pare scuzabil. Iar într-un final, la o anumită oră tristă, cu memoria ororii păcatului în mintea sa, omul se trezeşte ca să realizeze că deja se bălăceşte în noroi (referinţă la 2 Petru 2:22). Cam aşa este îngrozitoarea împietrire care vine în urma păcatului. Nici chiar în această viaţă noi nu suntem stăpânii propriilor destine. Noi, prin puterile noastre, cu siguranţă că nu suntem căpitanii trupurilor noastre; şi din noi înşine nu suntem nici măcar căpitanii sufletelor noastre.

Este o laşitate jalnică să încerci să învingi frica prin a ignora lucrurile din jur. Noi nu devenim stăpânii destinului nostru prin a spune că aceasta şi suntem. Şi o astfel de mândrie evidentă pe cât e de zadarnică, pe atât e de lipsită de nobleţe în zădărnicia ei. Ar fi un lucru nobil să fii rebel faţă de un tiran impulsiv, însă nu este deloc nobil să te răzvrăteşti împotriva legii morale a lui Dumnezeu.

Suntem noi atunci supuşii veşnici ai fricii? Oare nu există nimic pentru noi, păcătoşii, decât o privire înspăimântată la judecată şi la mânia aprinsă? Isus a venit ca să ne spună NU! El a venit să ne elibereze de frică. El nu a făcut-o prin a ascunde lucrurile. El nu a pictat nicio imagine falsă a unui Dumnezeu afabil, care să facă un legământ cu păcatul. El nu a încurajat nicio iluzie linguşitoare cu privire la puterea omului. Isus nu a părăsit domeniul dreptăţii divine, după cum a şi fost, ca să stabilească, în opoziţie faţă de acesta, un tărâm de iubire. El, aşadar, a introdus unitatea în lume, prin lucrarea Sa răscumpărătoare. El nu a murit ca să abolească, ci ca să satisfacă dreptatea divină şi să ne reconcilieze cu Dumnezeu. În zilele când se afla în trup, El a arătat spre acest fapt. El a făcut apel la confidenţa omului prin promisiunea a ceea ce avea să vină. În zilele noastre noi privim în urmă la ceea ce s-a realizat deja. Bucuria noastră constă în mântuirea deja realizată. Lauda noastră este în Cruce.

Chiar şi creştinul trebuie să se teamă de Dumnezeu. Dar este un alt fel de teamă. Aceasta este o teamă, mai degrabă, a ceea ce ar fi fost decât de ceea ce este. Este o frică de ceea ce va veni, dacă nu suntem în Cristos. Fără o astfel de frică nu poate exista dragoste adevărată. Căci dragostea Salvatorului este proporţională cu oroarea cuiva faţă de lucrul din care a fost salvat. Şi cât de puternice sunt vieţile celor care sunt acoperiţi cu o astfel de dragoste! Ele sunt vieţi brave, nu datorită realităţilor vieţii ce au fost ignorate, ci pentru că ele au fost mai întâi confruntate – vieţi care sunt găsite pe temelia puternică a harului lui Dumnezeu. Fie ca aşa să fie vieţile noastre!

Dragostea perfectă alungă frica (referinţă la 1 Ioan 4:18). Dacă dragostea noastră este cea care alungă frica, dragostea noastră este doar un răspuns la actul de iubire al lui Dumnezeu. „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” (1 Ioan 4:10). Acolo este punctul culminant şi transformarea fricii. „Oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor [spune Isus] îl voi mărturisi şi eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 10:32).


Umblarea Creştinului