Am îndoieli cu privire la voi
(Galateni 4:8-20)
Phil Johnson
Doresc să încep exact de unde am rămas data trecută. Ne aflăm cu studiul la Galateni 4. Ultima dată v-am spus că ne apropiem de o parte tranzitorie a Epistolei lui Pavel către Galateni. Pavel este aici pe punctul de a trece de la doctrină la aplicaţie practică. Apostolul Pavel urmează un tipar asemănător în majoritatea epistolelor sale – mai întâi explică doctrina şi apoi oferă aplicaţia. Acesta este modul în care se prezintă Galateni. Capitolele 5 şi 6 sunt material practic care au la bază fundamentul materialului doctrinar al primelor patru capitole. Ajungem numaidecât la secţiunea practică ce începe în capitolul 5. Însă, în pasajul nostru avem de data aceasta o secţiune extinsă, care nu este nici doctrinară, nici aplicaţie practică, ci este un apel prelungit al apostolului Pavel, un apel adresat credincioşilor din bisericile Galatiei. Este un pasaj semnificativ pentru că este plin de pasiune. Aici apostolul Pavel îşi descarcă pur şi simplu inima înaintea acestor oameni. Şi o face într-un mod remarcabil. Astfel avem ocazia să aprofundăm inima şi caracterul personal al apostolului Pavel. Aceasta ne arată modul în care s-a ocupat el de oameni ca pastor. A iubit oamenii. Aici, în pasajul de faţă, părăseşte puţin stilul apostolic instructiv şi utilizează un ton pastoral şi personal, ca să facă un apel direct la aceşti oameni pe care-i iubeşte. Şi este evident că îi iubeşte, fiindcă emoţiile lui sunt peste tot reliefate în acest pasaj. Este un şir uimitor de emoţii pe care le exprimă el aici. Întregul pasaj este plin de câteva genuri diferite de sentimente personale. El îşi descarcă inima înaintea lor. Exprimă ce simte în legătură cu ei ca oameni.
Iar aici Pavel se află în acel punct din epistola sa în care îşi încheie secţiunea doctrinară. V-aţi aştepta să rezume tot ce a spus până acum. Asta e ceea ce aş face eu în mod tipic. Însă aceasta nu este o analiză lipsită de pasiune a tuturor subiectelor doctrinare luate în considerare. El îşi descarcă sufletul înaintea galatenilor. Şi observaţi că este vădit afectat. E îndurerat şi cu inima frântă privind modul în care galatenii s-au îndepărtat atât de repede de la simplitatea Evangheliei pe care le-o predicase el. Şi se împotmoliseră într-o întreagă confuzie legată de legile ceremoniale ale Vechiului Testament, circumcizia şi lucruri de genul acesta. Iar Pavel este profund îngrijorat de ei. La acest moment nu este sigur nici măcar de mântuirea lor. Prin urmare, le spune direct ce simte. Foloseşte aproape orice ton şi temperament imaginabil în apelul pe care li-l adresează. Ce este remarcabil în legătură cu acesta este că doar într-un spaţiu de câteva propoziţii el îşi exprimă liber preocuparea, exasperarea, suferinţa personală, durerea sfâşietoare privind confuzia lor. Arată bunătate părintească, asprime de tată şi orice fel de sentiment intermediar. Doar în câteva fraze el acoperă o gamă întreagă de la reproş şi mustrare la îndemnare şi instruire în neprihănire.
Să vă citesc pasajul, versetele 8-20. Vă rog să fiţi atenţi la modurilor diferite în care îşi exprimă pasiunea:
„Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei. Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou? Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani. Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi. Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi. Nu mi-aţi făcut nicio nedreptate. Dimpotrivă, ştiţi că, în neputinţa trupului, v-am propovăduit Evanghelia pentru întâia dată. Şi, n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust faţă de ceea ce era o ispită pentru voi în trupul meu; dimpotrivă, m-aţi primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, ca pe însuşi Cristos Isus. Unde este, dar, fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat. M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul? Nu cu gând bun sunt plini de râvnă ei pentru voi, ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei. Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de faţă la voi. Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi! O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi şi să-mi schimb glasul, căci nu ştiu ce să mai cred!”
Este un ton de tristeţe sfâşietoare aici. Imaginaţi-vă cum v-aţi fi simţit dac-aţi fi fost unul dintre galatenii care-au primit o epistolă ca aceasta din partea unui apostol de valoarea lui Pavel. Doresc să evidenţiez ceva important în legătură cu această secţiune privind modul lui Pavel de a se ocupa de oamenii aflaţi în grija sa pastorală. Cred că această secţiune, pe care am citit-o, este remarcabilă pentru lipsa ei completă de atitudini autoritare. Şi, deşi Pavel este vădit tulburat şi apăsat în gândurile lui şi pregătit să folosească orice resursă aflată la dispoziţia lui ca să-i convingă pe galateni să vadă lumina, singurul lucru pe care nu-l face este să-şi folosească autoritatea lui apostolică drept ameninţare. Iar acest fapt este cu adevărat remarcabil. Dacă vă amintiţi din capitolele de început ale aceleiaşi epistole, Pavel a investit timp şi efort considerabil în partea de început a Epistolei către Galateni stabilind şi apărând apostolia sa. Aceasta era una din problemele în dezbatere. Învăţătorii mincinoşi puneau la îndoială fie că el era cu adevărat un apostol bun, fie că era un apostol adevărat. El apărase deja acest fapt. Îşi stabilise deja apostolia. Reliefase un aspect esenţial spunând că toţi apostolii i-au recunoscut autoritatea. A vorbit la un moment dat chiar despre modul în care l-a înfruntat pe apostolul Petru şi l-a mustrat public. Şi noi ştim că apostolul Pavel putea fi sever şi neînduplecat atunci când trebuia, fiindcă în 2Corinteni sunt câteva locuri în care Pavel a ameninţat într-adevăr că va veni şi se va ocupa de problemele din acea biserică folosindu-şi direct autoritatea. El i-a ameninţat. Însă acesta n-a fost niciodată primul său răspuns. El nu a început nicio acţiune ca aceasta cu o confruntare apostolică. Aici, în contextul de faţă, el nu aduce în discuţie nimic de genul acesta ca posibilitate, cu toate că această secţiune nu este lipsită de expresia autorităţii apostolice a lui Pavel. O puteţi vedea peste tot în pasaj. El se ocupă de ei ca un tată care le vorbeşte copiilor săi. Îi dojeneşte. Îi mustră. Iar în versetul 19 face referire la ei numindu-i „copilaşii mei”. Prin urmare, de-a lungul întregii secţiuni de faţă ai simţământul autorităţii lui asupra lor. Dar el nu foloseşte aspru autoritatea, ca o ameninţare împotriva lor. În schimb, îi roagă stăruitor şi îi imploră fierbinte să se întoarcă pe calea cea dreaptă spiritual; şi să îmbrăţişeze adevărul tocmai pentru că este adevărul. Întreaga secţiune se dovedeşte a fi un apel, nu o ameninţare.
Mai mult decât atât, el foloseşte tonuri diferite pentru a face acest apel. Pe de o parte, e evident că este exasperat de ei. Acest aspect reiese clar. Este mâhnit în mod profund de cochetarea lor cu o evanghelie diferită şi un mesaj diferit de ceea ce auziseră iniţial de la el. Este frustrat şi profund dezamăgit. Nu cred că voi exagera spunând că era furios. Într-un anume sens el era chiar furios pe galateni. Când începe această secţiune ai impresia că este pe punctul de a-şi vărsa mânia asupra lor în toată amploarea ei. Dar apoi, la următoarea intervenţie, pare a fi doar descurajat şi dezamăgit. El spune că se teme de faptul că munca din greu pe care a investit-o în ei s-ar putea dovedi a fi în zadar. El şi-a pierdut timpul cu ei. Este clar că simte o mare durere din cauza neloialităţii lor faţă de el. Şi îşi exprimă această durere într-o manieră atât de sfâşietoare încât ai putea începe să te întrebi dacă nu cumva sentimentele lui sunt atât de rănite încât îi era greu să treacă peste ele. Dacă s-ar fi oprit la versetul 11, v-aţi fi putut întreba dacă se va mai gândi vreodată cu afecţiune la galateni. Însă apoi, el vorbeşte imediat cu tandreţe despre modul călduros în care l-au primit când a venit prima oară în regiunea lor cu mesajul Evangheliei. Şi relatează bunătatea remarcabilă pe care i-o arătaseră. Este o aşa reflectare tandră încât tot ce puteţi auzi e tristeţea lui profundă. Ceea ce la început părea furie este doar tristeţe. Pare la un moment dat mai degrabă melancolie decât furie. Versetul 16: „M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul?” Însă apoi, se gândeşte la învăţătorii mincinoşi şi la modul în care încearcă aceştia să-i înstrăineze pe galateni de credincioşia lor faţă de Pavel şi să-i determine să îmbrăţişeze punctul lor de vedere, ca să devină prozeliţi şi urmaşi ai acestui sistem legalist pe care l-au răspândit. Prin urmare, tonul de indignare reapare dintr-o dată în versetul 17: „Nu cu gând bun sunt plini de râvnă ei pentru voi...” Apoi, în cele din urmă, acest mare apostol, părintele spiritual al congregaţiilor din Galatia, se compară cu o mamă care naşte (v.19). Este o imagine vie şi perfectă a acestei situaţii, deoarece comparaţia cu durerile naşterii rezumă tot ce simţea Pavel în privinţa galatenilor - o durere intensă, de neimaginat, o dragoste profundă pentru ei, o dorinţă înflăcărată pentru ceea ce era cel mai bine pentru ei, o bunăvoinţă de a suferi şi de a se sacrifica pentru ei, un simţământ parental şi o responsabilitate personală de a se îngriji de bunăstarea lor - tot ce ar simţi o mamă. Toate acestea în timp ce ei, galatenii, uitaseră durerea şi truda pe care el le îndurase pentru beneficiul lor. Acelea dintre voi care sunteţi mame ştiţi cum este. El le spune galatenilor: „vă purtaţi ca nişte copii”. Şi erau ca nişte copii considerând ideea abandonării lui Pavel şi aderând la un grup de învăţători falşi, care nu investiseră nimic personal în ei. Iudaizatorii nu făcuseră nimic decât să provoace confuzie printre galateni. Ei contestaseră doctrina apostolului Pavel. Puseseră la îndoială credibilitatea lui apostolică, subminau autoritatea lui printre galateni şi-l denigrau în orice mod posibil. Iar galatenii se pretau la asta. Atât cât îi privea pe oamenii bisericilor din Galatia, tot ce făcuseră vreodată iudaizatorii pentru ei a fost să le pună în spate o povară grea de obligaţii legaliste. Şi totuşi, galatenii erau ademeniţi de doctrina acestori oameni. Nerecunoştinţa lor şi lipsa ingrată de loialitate faţă de apostolul Pavel sunt realmente uimitoare aici. Şi nu-i de mirare că el se prezintă descurajat şi adânc îndurerat când scrie acest pasaj. Dar trebuie să admiraţi talentul remarcabil de scriitor al apostolului Pavel. Observ economia de cuvinte folosite de el aici. Să nu mai menţionez încrederea lui ca pastor, marele său curaj ca apărător al credinţei, compasiunea sa pentru ei ca părinte spiritual. Toate aceste aspecte ies în relief. Această secţiune întreagă este doar treisprezece versete, nu e lungă, dar, totuşi, străbate toată gama emoţiilor umane. Iar în acest spaţiu restrâns Pavel poate să-şi exprime toate sentimentele lui cu deplină sinceritate, cu o putere incredibilă şi o economisire de cuvinte uimitoare fără a părea măcar o dată aspru sau neîndurător. Nu cred că aş putea face acest lucru. Ştiu că nu sunt bun la asta.
Privesc la pasajul de faţă şi observ cinci stadii distincte în apelul său către galateni. Fiecare stadiu are doar două versete lungime, cu excepţia unuia dintre ele, care are cinci. Unul este lung de cinci versete. Şi toate cele cinci stadii ne arată şirul întreg de emoţii trăite de Pavel. Ele făceau apel cu putere la orice urmă de conştiinţă şi convingere pe care ar fi putut să le simtă galatenii. Şi expuneau în principal natura inumană şi răul ce se aflau în spatele strategiei iudaizatorilor; aceşti învăţători falşi încercau cu viclenie şi necinste să se interpună între apostolul Pavel şi câteva biserici pline de oameni care veniseră la Cristos în primul rând datorită lucrării lui Pavel. Iar Pavel prezintă foarte clar acest fapt doar în aceste câteva versete. Să privim la cele cinci stadii ale apelului lui Pavel către galateni. Şi vom încerca să învăţăm ceva despre modul în care s-a ocupat el de oameni şi de ce a fost atât de neliniştit în privinţa acestei ameninţări a Evangheliei.
Stadiul numărul unu - versetele 8 şi 9. El îşi începe acest întreg apel personal foarte lung cu o singură întrebare menită să-i provoace să înfrunte implicaţiile spirituale distructive dacă decid să abandoneze conducerea lui apostolică şi să urmeze doctrina iudaizatorilor. În primele şapte versete din Galateni 4 Pavel arată că, de fapt, creştinismul este ca nivelul universitar de instruire spirituală comparativ cu lecţiile spirituale la nivel de gradiniţă pe care le învăţa legea ceremonială a Vechiului Testament. Şi el prezintă această dihotomie între gradul inferior al copilăriei şi privilegiile maturităţii. El spune că, de fapt, creştinismul este varianta avansată, nu iudaismul. Iudaizatorii afirmau contrariul. Însă Pavel arată de ce nu era aşa. Iudaizatorii veniseră la bisericile din Galatia şi sugeraseră că apostolul Pavel îi învăţase doar elementele de bază ale adevărului spiritual şi le dăduse un mesaj deformat al Evangheliei. Fiindcă Pavel nu le-a spus despre circumcizie, regulile alimentare şi sistemul elaborat al zilelor de sărbătoare şi al ceremoniilor care erau prescrise în Vechiul Testament. Iar galatenii erau oameni care fuseseră convertiţi la Cristos dintre Neamuri şi din contextul păgân; prin urmare, ei nu deţineau nicio cunoştinţă anterioară şi nicio expunere semnificativă la legile ceremoniale evreieşti. Şi astfel, iudaizatorii le-au spus că sunt o mulţime de lucruri în Biblie despre care Pavel nu le-a zis. Aici este materialul avansat. Dar Pavel spune că adevărul este chiar opusul. Cursul istoriei răscumpărării dovedeşte acest lucru. Dumnezeu a dat Legea mozaică ca îndrumător (tutore) pentru naţiunea lui Israel în starea lui de pruncie spirituală. Legea a fost un supraveghetor menit să-i conducă pe israeliţi în siguranţă printr-o lume întreagă de rău şi să-i încredinţeze în braţele lui Mesia, care este Izbăvitorul lor. Vechiul Testament era clar în privinţa aceasta. El reliefa ceea ce era evident. Legea în sine nu este un izbăvitor. Legea a fost destinată să condamne păcatul, să-i împiedice pe oameni să păcătuiască şi să arate gravitatea păcatului. Legea a fost destinată să spulbere orice speranţă de la păcătos că noi am putea, de unii singuri, să dobândim vreodată o poziţie justificată sau neprihănită înaintea lui Dumnezeu. Legea nu este un izbăvitor, dimpotrivă, ea ne condamnă. Pavel spune în alte locuri că greşeala fariseilor şi a întregului Israel necredincios a fost că ei credeau în mod denaturat că puteau atinge o neprihănire adevărată şi suficientă de unii singuri, doar prin urmarea Legii. Aceasta a fost o greşeală imensă. În Romani 10:3 Pavel spune acest lucru despre ei: „pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu.” Aşadar, aceasta a fost toată eroarea iudaismului fals – ideea că noi putem realiza propria noastră neprihănire prin Lege. Aceasta-i ceea ce ne face neprihăniţi în ochii lui Dumnezeu – noi păzim Legea cu atâta grijă. Aceasta a fost teologia întreagă a fariseilor. Iar iudaizatorii erau probabil farisei convertiţi, sau farisei care au mărturisit că au venit la Cristos, şi care încercau să introducă aceeaşi teologie în Biserică sub pretextul afirmării unei variante avansate a creştinismului. Ei îi învăţau de fapt pe galateni că puteau ajunge la un fel de neprihănire de unii singuri. Şi nu doar atât, ci insistând că trebuiau să fie circumcişi ca să fie mântuiţi. În esenţă pretindeau că trebuie să ai un fel de neprihănire a ta proprie sau altfel nu puteai fi mântuit deloc. Dacă galatenii acceptau doctrina iudaizatorilor, acest lucru nu avea să-i plaseze la un nivel superior al creştinismului avansat. Pavel spune că va fi ca o retrogradare a lor la nivelul creşei de copii.
Acum el spune că adevărul complet este chiar mai cumplit decât atât. Nu doar vă întoarceţi la nivelul creşei; vă plasaţi în afara cercului credinţei adevărate. El spune că dacă ei acceptau doctrina iudaizatorilor, aceasta arăta că se încredeau de fapt în altceva decât în Cristos pentru mântuirea lor. Fiindcă ceea ce ofereau iudaizatorii era o evanghelie diferită şi un mod total diferit de mântuire. El afirmă lucrul acesta în capitolul 1 din Galateni. Îşi începe întreaga apărare a Evangheliei spunând că iudaizatorii învăţau o evanghelie diferită. Prin urmare, religia lor nu era nici măcar creştinism adevărat, cu atât mai puţin creştinism avansat. Pavel a prezentat acest aspect esenţial de câteva ori în moduri diferite în cadrul acestei epistole începând cu versetele 8 şi 9 din capitolul 1, în care el o blestemă. Şi de-a lungul Epistolei către Galateni trasează pe cât posibil o linie clar distinctivă între Evanghelia adevărată şi religia iudaizatorilor. El spune că ele sunt două religii diferite. Iar acum prezintă încă o dată elementul esenţial spunându-le galatenilor că se întreabă dacă ei şi-au abandonat cu adevărat păgânismul lor sau nu. Priviţi la versetul 8: „Odinioară, când nu cunoşteaţi pe Dumnezeu, eraţi robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei.”
Amintiţi-vă, aceştia erau neamuri provenite din culturi total păgâne. Cei mai mulţi dintre ei erau dintr-o cultură foarte romanizată. Prin urmare, religia lor era în esenţă superstiţie bazată pe mitologie. Romanii adoptau în esenţă mitologia grecească stăveche. Aceasta era în mod fundamental religia predominantă de-a lungul imperiului roman. Zeul principal al grecilor era Zeus. Romanii îl numeau Jupiter. Dar era acelaşi zeu. Dionisos sau zeul vinului în panteonul grecesc era numit Bachus în sistemul roman, însă, din nou, acelaşi zeu. Apolo avea acelaşi nume în ambele limbi. Şi erau zeiţe ca Diana, zeiţa vânătorii, căreia i se aducea închinare la Efes. Numele ei grecesc era Artemis. Aceeaşi zeiţă, aceeaşi superstiţie. Iar aici era acest sistem întreg de mitologie amestecată cu superstiţie, care fusese adus din Grecia antică şi era profund înrădăcinat în acea cultură. Dar nu era realmente tratat prea serios de oricine. Probabil că nu erau mulţi oameni care credeau realmente fabulaţiile sau miturile care erau spuse despre zei. Însă toate superstiţiile erau oricum urmate cu grijă. Se recunoştea în general că zeii din panteon nu erau cu adevărat reali.
Cam pe vremea naşterii lui Cristos, August Cezar, care era împăratul la putere, s-a declarat preot şi a încercat să reformeze religia romană. El a văzut că exista această superstiţie superficială şi a dorit să spulbere abordarea superstiţioasă. El voia să accentueze în schimb disciplinele personale ca rugăciunea, valorile etice şi pietatea contemplativă. Dorea ca sistemul religios roman să fie tratat cu mai multă seriozitate. Problema stătea în faptul că religia era mai întâi de toate falsă şi toţi ştiau asta. Era coruptă până-n profunzime. Ei ştiau că aceşti zei despre care vorbeau nu erau adevăraţi. Şi pe la sfârşitul secolului I, pe vremea când Pavel scrie această epistolă, cezarii erau deificaţi şi trataţi ca zei. Iar oamenii trebuiau să-i trateze pe cezari ca şi cum erau zei. Toţi ştiau că ei erau doar oameni. Ştiau că nu erau zei. Prin urmare, atunci când Pavel spune în versetul 8: „...eraţi robiţi celor ce din firea lor nu sunt dumnezei” aceasta nu era doar literalmente adevărat, ci galatenii înşişi ştiau mai mult ca sigur că fiinţele la care se închinau nu erau zei cu adevărat, chiar pe vremea când erau încă în robia păgânismului şi a superstiţiei. Înainte chiar să audă Evanghelia, ei ştiau că nu erau zei cu adevărat.
Observaţi ce spune Pavel în versetul 9: „Dar acum, după ce aţi cunoscut pe Dumnezeu sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu, cum vă mai întoarceţi iarăşi la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase, cărora vreţi să vă supuneţi din nou?” El le sugerează acestor galateni care fuseseră păgâni mai înainte că acceptarea sistemului iudaizatorilor nu va fi deloc mai bine pentru ei decât întoarcerea la superstiţia lor păgână şi cinică. El spune că este acelaşi sistem. Atât iudizatorii cât şi păgânii învăţau sistemele neprihănirii prin fapte. Amândouă făceau mântuirea dependentă în ultimă instanţă de ceea ce face păcătosul pentru el însuşi şi, prin urmare, atât păgânismul cât şi religia iudaizatorilor erau doar moduri diferite de respingere a lui Cristos. Ambele învăţau că lucrarea pe care a făcut-o Cristos pentru păcătoşi nu este realmente suficientă. De aceea, el o echivalează cu păgânismul. El spune: „...voi aţi cunoscut pe Dumnezeu...” Iar apoi spune imediat: „... sau, mai bine zis, după ce aţi fost cunoscuţi de Dumnezeu...” Face deliberat acest lucru, deoarece subliniază faptul că mântuirea lor este lucrarea lui Dumnezeu; că Dumnezeu este Cel care este suveran. Aceasta nu este ceva ce au făcut de unii singuri prin libera lor alegere. Acesta este întregul aspect de esenţă. Mântuirea lor, ca şi creştini, dacă sunt creştini cu adevărat, este lucrarea lui Dumnezeu şi nu a lor. Aceasta este o altă expresie emfatică a convingerii apostolului Pavel că Dumnezeu este suveran în mântuire.
Observaţi expresia pe care o foloseşte ca să descrie religia bazată pe fapte în versetul 9: „învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase”. „Învăţături începătoare”, abecedar, materiale pentru copii. Aceasta-i ideea avută în vedere. Nu cred că el sugerează că există un fel de echivalenţă morală între păgânism şi iudaismul Vechiului Testament, ca şi cum ele sunt tocmai la fel în privinţa nivelului moral. Iudaismul autentic al Vechiului Testament, înţeles corect, nu învăţa mântuirea prin fapte. Acesta nu era mesajul Vechiului Testament. Pavel nu atacă aici iudaismul autentic al Vechiului Testament. El atacă înţelegerea greşită a acestuia. Prezentase deja faptul că şi Vechiul Testament învăţa justificarea numai prin credinţă. El a evidenţiat acest aspect esenţial în capitolul 3 în care a arătat că Avraam a fost justificat prin credinţă. Şi el spune că acesta este singurul mod prin care putea fi mântuit cineva. Iar credinţa lui Avraam, nu faptele prescrise de Legea lui Moise este ceea ce definea soteriologia Vechiului Testament. Acesta era principiul soteriologic din Vechiul Testament. Doctrina mântuirii depindea de acest concept – că Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i-a fost socotit ca neprihănire. Calea mântuirii în Vechiul Testament nu era descrisă de Lege. Era zugrăvită de credinţa lui Avraam. Însă aici Pavel nu spune că ambele sisteme sunt elementare. Amândouă reprezintă spiritualitate la nivel de grădiniţă. El spune, dacă doriţi un sistem al faptelor, în ultimă instanţă legalismul bazat pe Legea lui Moise nu este mai bun decât păgânismul cras. Dacă vă întoarceţi de la Evanghelie la fapte, sunteţi la fel de pierduţi sub un sistem precum sunteţi sub celălalt. De fapt, în unele privinţe, religia întemeiată pe fapte care trece sub numele de „creştinism” este în realitate mai rea decât păgânismul flagrant, fiindcă oamenii sunt mai predispuşi să fie înşelaţi de ea. Însă Pavel spune aici, dacă veţi renunţa la universitate pentru a vă întoarce la creşă, vă puteţi alege partea – păgânism sau iudaism legalist. Nu prezintă o diferenţă prea mare în ultimă instanţă. Dacă acceptaţi sistemul iudaizatorilor, vă puteţi întoarce la păgânism la fel de bine. Vă întoarceţi sub acelaşi fel de robie. Şi astfel el scoate în relief aspectul esenţial sub forma unei întrebări. „Cum este posibil ca voi să vă întoarceţi la un sistem bazat pe fapte care este echivalent cu acelaşi lucru pe care-l făceaţi ca păgâni? Vreţi să vă întoarceţi la pruncie spirituală? Vreţi realmente să fiţi iarăşi sub robie?” Şi cred că este un ton de dezgust şi poate un pic de dispreţ în întrebarea lui. El spune, „Cum aţi putea face asta? Ce vă trece prin minte? Chiar vreţi să acţionaţi ca un grup de copii smiorcăiţi care nu pot trece de abecedarul spiritual? El este vădit tulburat şi îngrijorat în privinţa lor. Şi, prin urmare, le pune aceste întrebări. Când sunteţi supuşi acestui gen de interogare vă face să vă simţiţi stupizi şi puerili. Iar acesta este tocmai aspectul esenţial al lui Pavel.
Observaţi cum întrebarea din versetul 9 este doar retorică. „Cum este posibil să vă întoarceţi la abecedarul spiritual?” Nu numai atât, ci el foloseşte câteva adjective foarte categorice: „învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase”. Aceasta este o întrebare retorică. El nu aşteaptă un răspuns fiindcă nu există niciun răspuns raţional. Pavel ştie că le prezentase Evanghelia perfect clar. Nu aveau nicio scuză validă să se îndepărteze de simplitatea Evangheliei spre un sistem complex de fapte care era constituit prin luarea abecedarului ritualurilor din Vechiul Testament şi combinarea acestuia cu aparenţa creştinismului. Haideţi să nu fim prea aspri cu galatenii. Fiindcă noi toţi avem o tendinţă de a face ceea ce au făcut ei. Cu toţii avem o tendinţă de a căuta o cale secretă să obţinem sfinţire şi binecuvântare, alta decât credinţa simplă în Cristos. Inima umană este nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea. Harul ne forţează să recunoaştem cât de coruptă şi înşelătoare e realmente inima noastră. Inimii umane nu-i place pur şi simplu aceasta. De aceea, inima noastră va găsi modalităţi să ne convingă că nu suntem chiar atât de răi la urma urmei. Inima umană va căuta modalităţi de a câştiga aprobare. Şi înainte să vă daţi seama, suntem toţi susceptibili la acelaşi fel de atitudini religioase orientate înspre fapte care îi absorbiseră pe galateni în vârtejul doctrinei false a iudaizatorilor. Tendinţele lor nu sunt deloc diferite de ale noastre. Haideţi să fim sinceri în privinţa aceasta. În realitate, aceasta-i ceea ce caracterizează întreg sistemul romano-catolic: fapte, ceremonii şi aparenţă exterioară de neprihănire - toate decurgând din dorinţa inimii umane de a părea neprihănită. Este refuzul inimii de a-şi recunoaşte propria sărăcie spirituală. Iar noi toţi avem aceeaşi tendinţă. Şi este ceva împotriva căruia trebuie să luptăm mereu, indiferent cât de bine credem că înţelegem Evanghelia.
Galatenii erau atraşi de doctrina iudaizatorilor fiindcă arăta cu mult mai complicată şi, prin urmare, cu mult mai avansată şi sofisticată decât mesajul simplu pe care-l auziseră de la apostolul Pavel. Şi făcea apel la dorinţele secrete ale inimii lor de a se justifica şi de a arăta mai neprihănite. Iudaizatorii puteau arăta la Scripturile vechi-testamentare care păreau să justifice şi să impună circumcizia şi restricţiile alimentare şi toate sărbătorile, ceremoniile şi zilele sfinte. La urma urmei, Dumnezeu Însuşi instituise acele lucruri pentru Israel. Şi aceasta-i tocmai ceea ce îi derutase întru totul pe galateni. Ei priveau la acest sistem elaborat din Vechiul Testament şi spuneau: „N-ar trebui să împlinim aceasta?” Iar Pavel spune în versetul 10: „Voi păziţi zile, luni, vremi şi ani.” El vorbeşte despre toate ritualurile şi zilele de sărbători care aveau însemnătate în Vechiul Testament şi care erau prescrise pentru Israelul Vechiului Testament. Toate acestea erau fie simboluri care priveau retrospectiv, precum Paştele ce comemora Exodul, sau erau tipare şi imagini care arătau sau anticipau pe Cristos. De asemenea, acest lucru este adevărat în legătură cu Sărbătoarea Paştelui, fiindcă eliberarea de la Paşte simboliza o eliberare mai mare pe care o va aduce Mesia în cele din urmă. Aşadar, toate ceremoniile din Vechiul Testament aveau semnificaţie, dar era o însemnătate care a dispărut în cele din urmă când Cristos a venit în fapt. Toate acele simboluri şi toate acele tipare au ajuns să nu mai fie deloc necesare după ce a venit Cristos, fiindcă realitatea este mai bună decât umbra; iar acelea erau umbre, tipare şi imagini sau prefigurări. Realitatea este întotdeauna superioară imaginii. Iar doctrina clară este mereu mai bună decât tipare şi imagini. În cuvintele din Evrei capitolul 10 versetul 1: „Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor...” Iar în Coloseni capitolul 2 versetul 16 şi 17 Pavel a scris: „Nimeni, dar, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat, care sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Cristos.” Noi avem lucrul real. De ce v-aţi întoarce la imagini şi tipare? Să vă întoarceţi de la Cristos, să reveniţi la un simbol obscur al Lui care doar arăta spre El, aceasta este o expresie a necredinţei. Şi acesta este subiectul esenţial tratat de Epistola către Evrei. Este ceea ce spune Pavel în Coloseni. Este ceea ce spune el aici în Galateni. Aceasta este o temă predominantă în Noul Testament pentru că oamenii erau mereu tentaţi să se întoarcă la aceste simboluri vechi-testamentare. Iar Pavel spune că îndepărtarea de Cristos în favoarea simbolului este doar necredinţă. Ei ar fi trebuit să înţeleagă, să fi ştiut mai bine. Este de neconceput faptul că apostolul Pavel a omis să-i înveţe aceste lucruri. Însă ei au fost înşelaţi oricum de minciuni şi, prin urmare, mustrarea lui Pavel este fermă şi foarte promptă.
În versetele 10 şi 11 el trece la stadiul doi al apelului său. Îi mustră şi tonul său pare să devină mai aspru. Iar în versetul 11 le dă această mustrare severă: „Mă tem să nu mă fi ostenit degeaba pentru voi.” El spune, „Mă tem că mi-am pierdut vremea slujindu-vă. Dacă vă veţi îndepărta de Evanghelie şi vă veţi întoarce la un sistem care nu este deloc mai bun decât păgânismul cras, nimic din ce v-am învăţat nu vă va face bine.” Este foarte drastic. Iar implicaţia vădită este de fapt înfiorătoare. El se teme pentru ei că o vor sfârşi în iad fiindcă au respins Evanghelia şi s-au îndepărtat de ea. Problema este atât de gravă. Iar el nu se sfieşte să le spună şi o face cât se poate de clar. Trebuie să-i acordaţi încredere pentru claritatea mustrării lui.
Dar imaginaţi-vă că sunteţi destinatarii şi veţi realiza că aceasta ar fi o scrisoare înfiorătoare de la un apostol, în special de la un apostol pe care îl iubeaţi şi a cărui lucrare de slujre era atât de vastă; şi care era chiar apostolul ce v-a adus iniţial Evanghelia. Această epistolă trebuie să-i fi şocat. Este practic asemenea unei lovituri verbale peste faţă. Dar, observaţi, că nu există nimic răutăcios în ea. Pavel îşi relatează pur şi simplu teama lui adevărată pentru ei. El nu exagerează aici. Nu foloseşte o hiperbolă. El este onest şi o face de dragul lor. Nu să-i rănească, ci să-i trezească în faţa pericolului real. Nu este lipsit de iubire să strigi „foc” în faţa casei vecinului, la trei dimineaţa, dacă acea casă este realmente în flăcări. Ar fi lipsit de iubire să păstrezi tăcerea. De aceea trage Pavel alarma cât mai tare şi distinct posibil fiindcă pericolul este cu adevărat real.
Iar acesta este locul unde apelul lui Pavel cred că ia cea mai interesantă întorsătură, fiindcă acesta este locul unde mă încurc de obicei atunci când consiliez sau sfătuiesc oamenii. Deoarece este tentant la un moment ca acesta, când ţi-ai prezentat realmente cu putere punctul de vedere, să măreşti presiunea şi să insişti găsind alte câteva modalităţi de a fi direct, sever şi capabil de intimidare. Fiindcă ştii că problema a fost în cele din urmă prezentată şi tu te-ai făcut auzit. De aceea doreşti să insişti cu mai multă putere. Când ajungi la finalul versetului 11 te aştepţi mai mult sau mai puţin ca Pavel să-i mustre cu severitate în următoarele câteva versete. Însă el nu face acest lucru. Face exact opusul. Diminuează presiunea şi ia deodată un ton foarte blajin. Şi trece la cea de-a treia fază a apelului său.
Acum în versetele 12-16 el stăruie pe lângă ei. Observaţi, aceasta este cea mai lungă secţiune a întregului apel. Celelalte au două versete. Şi este interesant de observat cât de ferm argumentează el în toate aceste secţiuni; şi pur şi simplu trece mai departe. Aceasta arată cât de abil era în limbaj şi retorică. Apelul său este bine meşteşugit. Cred că l-a gândit foarte bine. Şi nu insistă niciodată asupra vreunui aspect. Iar când ajunge la momentul de faţă, când îşi prezintă rugămintea blajină, o face de două ori mai lungă faţă de cât petrece asupra oricărei alte părţi a apelului său. Şi observaţi cât de abrupt se schimbă tonul între versetul 11 şi versetul 12. Chiar atunci când crezi că îi va mustra cu severitate, el reduce intensitatea mustrării şi le vorbeşte într-un mod foarte personal: „fraţilor”. Gândiţi-vă la această adresare. El tocmai a sugerat faptul că e posibil ca ei să nu fie „fraţi” deloc, ci apostaţi în devenire. Însă, mai apoi, la fel de prompt cum spune acest lucru, el prezintă numaidecât faptul că doreşte să ofere beneficiul îndoielii şi îi numeşte „fraţi”. „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine, căci şi eu sunt ca voi...”
Aceasta-i o afirmaţie cam obscură. Primele câteva dăţi când am citit-o m-am întrebat ce înseamnă asta. Este o referire la principiul din 1Corinteni 9:22: „M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.” Mai ales versetul 21 din 1Corinteni 9: „...cu cei ce sunt fără lege m-am făcut ca şi cum aş fi fost fără lege (măcar că nu sunt fără o lege a lui Dumnezeu, ci sunt sub legea lui Cristos), ca să câştig pe cei fără lege.” Iar apoi în versetul 23 el adaugă aceasta: „Fac totul pentru Evanghelie...” Aşadar, el vorbeşte aici despre strategia lui evanghelistică. Când a venit în Galatia el s-a dispensat de toate caracteristicile şi simbolurile legii şi culturii evreieşti. Şi el a făcut-o de dragul lor. Acest fapt s-a petrecut devreme în lucrarea lui Pavel. El a fost crescut în secta cea mai strictă a fariseismului. Cred că atunci când a mers în Galatia şi a început aceste biserici a fost pentru prima dată când Pavel s-a detaşat de trăsăturile caracteristice ale fariseismului său şi a trăit doar ca o persoană normală, despărţită de toate ceremoniile legii Vechiului Testament. A făcut aceasta, spune el, de dragul lor. El a devenit ca ei. Şi a făcut-o ca să se asigure că Evanghelia era clară şi neprejudiciată de confuzie în legătură cu ceremoniile Vechiului Testament. Şi, prin urmare, el spune: „Am devenit ca voi”. Acum îi roagă să devină ca el, eliberaţi de caracteristicile ceremoniei religioase. Despre aceasta vorbeşte el.
Priviţi la sfârşitul versetului 12. „Nu mi-aţi făcut nicio nedreptate...”, spune el. Şi ce vrea să spună prin aceasta este oarecum vag. Ar putea să însemne pur şi simplu că nu i-a dăunat deloc din punct de vedere spiritual să renunţe la ritualurile ceremoniale de dragul lor. Când a renunţat la acestea el n-a renunţat la nimic esenţial. Acestea erau parte a culturii sale. Se refereau la ceremoniile vechi-testamentare care fuseseră oricum desfiinţate. Prin urmare nu şi-a făcut de fapt niciun rău în vreun fel prin abandonarea sistemului său fariseic ca să-i evanghelizeze pe ei. Acest fapt nu i-a făcut rău. El nu a pierdut nimic esenţial prin abandonarea acestor lucruri. La aceasta s-ar putea referi el aici. Sau, ar putea fi că fraza de la sfârşitul versetului 12 - introduce de fapt şirul de amintiri pe care le va relata pentru ei în versetele 13-15. Prin urmare, s-ar traduce astfel: „Nu mi-aţi făcut niciun rău. Dimpotrivă, aţi fost mai ales buni cu mine mereu.” Iar apoi el relatează cum l-au primit ei atunci când a venit prima dată în regiunea lor.
Observaţi în versetul 13 - spune că, atunci când a venit la ei, suferea de un fel de infirmitate fizică. Ce anume era? El nu precizează şi nu ştim. Unii cred că era malarie fiindcă Pavel ar fi călătorit printr-o regiune infestată cu malarie ca să ajungă acolo. Iar istoria consemnează că aceasta era o mare problemă în acele zile. Aşadar, putea să fi fost malarie. Pe baza indiciilor care ne sunt oferite chiar aici, în acest context şi în alte locuri, sunt mai înclinat să cred că Pavel avea un fel de problemă cu ochii lui. Este posibil să fi afectat modul în care el privea fiindcă în versetul 14 pare să indice că implica ceva ce ar fi determinat oamenii să se îndepărteze de el sau să fie dezgustaţi de el. Iar el spune: „n-aţi arătat nici dispreţ, nici dezgust.” Şi, de fapt, el spune în versetul 15: „Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat.” Sunt alte locuri în Scriptură de unde putem deduce că Pavel a avut probabil o problemă cu ochii. Amintiţi-vă de Fapte 23 unde marele preot l-a lovit pe Pavel peste faţă, iar Pavel l-a insultat. El spune: „N-am ştiut că el era mare preot.” Dar dacă era mare preot, el ar fi fost îmbrăcat ca atare. Prin urmare, un motiv posibil pentru cazul acesta ar fi că Pavel avea realmente o vedere slabă. Aici în Galateni chiar la sfârşitul Epistolei, când el îşi semnează numele, spune acest lucru: „Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea.” (Gal. 6:11) - dorind să spună că a trebuit să facă literele cu adevărat mari fiindcă pur şi simplu nu putea să vadă. De aceea, cred că el avea o problemă cu vederea. Şi se prea poate că problema a început iniţial să-l afecteze şi să se manifeste sever pe vremea când a mers prima dată în regiunea Galatiei. Şi, drept urmare, el spune: „M-aţi tolerat în toată această neputinţă. M-aţi iubit în pofida ei. M-aţi suportat şi chiar mi-aţi fi dat proprii voştri ochi, dacă v-ar fi fost cu putinţă.”
El nu spune clar despre ce vorbeşte. Galatenii ştiau şi ăsta era cel mai important lucru. Ei îşi întipăriseră în memorie evenimentele care însoţeau prima venire a lui Pavel, fiindcă atunci el le-a prezentat Evanghelia. Şi atunci ei s-au întors de la păgânismul lor şi au fost mântuiţi. Şi, drept urmare, i-au arătat bunătatea cea mai mare la rândul lor. Pavel spune că le cunoaşte dragostea pentru el. Ştia că îl iubesc şi îi roagă cu stăruinţă pe acest temei. Iar apoi în versetul 16 îi întreabă cu multă durere: „M-am făcut oare vrăjmaşul vostru pentru că v-am spus adevărul?” Prezentarea adevărului era singurul lucru pe care-l făcuse el. Aceasta-i ceea ce le-a plăcut iniţial la el. Avea să fie acesta acum un motiv pentru ca ei să se întoarcă împotriva lui, se întreabă el. Este un argument eficient şi dinamic imediat după mustrarea lui, fiindcă accentuează adevărul că, singurul motiv posibil pe care îl avea în a le scrie o mustrare ca aceea, era dragostea sa pentru ei şi iubirea sa pentru adevăr. Şi, prin urmare, blândeţea din această secţiune nu diminuează deloc forţa mustrării de mai înainte. De fapt, intensifică mai mult tăria mustrării decât ar fi făcut-o dacă pur şi simplu ar fi ridicat tonul şi ar fi fost mai sever, modul în care sunt tentat să fac eu câteodată.
Aşadar, urmăriţi tiparul de aici. El îi întreabă. Îi mustră. Apoi îi roagă cu stăruinţă. Acum, în versetele 17 şi 18 el îi avertizează. Avertizarea lui este legată de motivele dubioase ale iudaizatorilor. Ei erau exact ca fariseii pe care i-a mustrat Isus în Matei 23:15. Isus le-a spus: „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi, după ce a ajuns tovarăş de credinţă, faceţi din el un fiu al gheenei, de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă.” Aceasta-i exact ceea ce iudaizatorii încercau să facă cu galatenii. Aveau motive secrete de înălţare de sine. Versetul 17, „Nu cu gând bun sunt plini de râvnă ei pentru voi, ci vor să vă dezlipească de noi, ca să fiţi plini de râvnă faţă de ei.” Cu alte cuvinte: „Să nu fiţi flataţi de faptul că aceşti indivizi sunt atât de interesaţi de voi. Ei nu au motive bune. De fapt, doctrina lor vă exclude din Împărăţie, iar motivaţia lor în învăţarea acestor lucruri este doar ca să vă facă discipolii lor. Doresc să fiţi zeloşi pentru ei. Eu doresc ca voi să fiţi plini de râvnă pentru Cristos.” Şi el spune că doctrina lor vizează preamărirea de sine. „Nu este pentru binele vostru. Este pentru propriul lor eu.”
Versetul 18: „ Este bine să fii plin de râvnă totdeauna pentru bine, nu numai când sunt de faţă la voi.” Ca să parafrazez aceasta, el spune: „Fiţi plini de râvnă pentru adevărul Evangheliei. Asta-i bine. Şi n-aveţi nevoie de mine acolo cu voi ca să vă spun acest lucru. Dacă într-adevăr credeţi Evanghelia, râvna pentru adevărul Evangheliei trebuie să se reverse din inimile voastre.” Faptul că galatenii nu păreau să fie îndeosebi zeloşi pentru Evanghelie fără Pavel acolo în persoană pare să readucă în atenţia sa preocuparea sa iniţială, având în vedere uşurinţa cu care iudaizatorii îi amăgiseră pe aceşti oameni să se îndepărteze de la adevărul simplu şi fundamental al Evangheliei. Era oare posibil ca galatenii să nu fi fost deloc credincioşi adevăraţi?
Deci el a parcurs întreg cercul acum. Şi îl aduce înapoi la faza finală a apelului său lung. El îi dojeneşte. Aceasta este o mustrare blajină. De fapt, acesta este locul unde el trece de la maniera paternă, vorbindu-le ca un tată, la maniera maternă, în care le vorbeşte în modul în care ar face-o o mamă. Şi foloseşte o exprimare cu adevărat caldă şi familiară. Nu le spune doar „copiii mei”, ci „copilaşii mei”. El foloseşte imaginea naşterii pentru a explica de ce este atât de apăsat şi îndurerat. „Copilaşii mei, pentru care iarăşi simt durerile naşterii, până ce va lua Cristos chip în voi! O, cum aş vrea să fiu acum de faţă la voi şi să-mi schimb glasul...” Şi apoi el spune iarăşi, dar de data aceasta mai ferm şi tăios: „...căci nu ştiu ce să mai cred.” El zugrăveşte sfinţirea lor ca durerile naşterii. Şi foloseşte imaginea într-un mod care subliniază cât de mult a investit el personal în ei. Durerea naşterii în asemănarea cu Cristos este suferinţa lui. Dorinţa arzătoare de a-i vedea devenind ceea ce ei trebuie să fie este pasiunea lui personală. Şi toate acestea adresate lor foarte deliberat, intens personal şi cu căldură. Nu este o mustrare aspră, ci o rugăminte stăruitoare a cuiva care-i iubeşte ca o mamă.
Observaţi ce spune el în versetul 20: „...o, cum aş vrea să fiu acolo de faţă la voi şi să-mi schimb glasul...” Din nou această afirmaţie sună puţin ambiguu. Este clar că el este dornic să le transmită un ton specific. Şi aceasta-l face special, căci până acum, în aceste câteva versete, el a trecut prin orice ton de la severitate aspră la compasiune blajină. Care este tonul pe care a dorit să-l transmită? Este cel cu care îi lasă. Ştim din 2Corinteni 10:10 că reputaţia lui Pavel era că epistolele lui erau severe şi întotdeauna sunau mai aspru decât era el cu adevărat în persoană. „De fapt”, zic ei, „epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar când este de faţă el însuşi, este moale şi cuvântul lui n-are nicio greutate.” Aici, el pare să dorească cu ardoare să fie cu galatenii în aşa fel încât ei să poată auzi compasiunea din vocea lui şi să ştie că este adevărată, iar preocuparea sa este un fel de preocupare parentală. Astfel încât ei să nu creadă că el încerca doar să fie insultător sau prea aspru prin punerea la îndoială a faptului că ei îmbrăţişaseră cu adevărat Evanghelia. Şi, prin urmare, trebuie să citiţi fraza de încheiere a acestui text în lumina aceasta. Este o exprimare plină de compasiune şi disperare a unei mari preocupări personale adevărate. Sfârşitul versetului 20: „...căci nu ştiu ce să mai cred!” Îl puteţi auzi aproape plângând atunci când o spune.
Acesta este un indiciu care ne aminteşte că noi toţi trebuie să ne examinăm ca să vedem dacă suntem cu adevărat în credinţă. Inima noastră e înşelătoare. Şi trecem uşor de la principiul harului la o religie a neprihănirii de sine. Iar acest fapt este o problemă gravă. Evanghelia este clară, nu este ceva ce poate fi tratat cu uşurinţă. Iar diferenţele fine ale adevărului nu trebuie să fie respinse cu un semn al mâinii. Acesta este un aspect important. Iar Evanghelia produce diferenţa în ultimă instanţă între cer şi iad. Şi fiecare dintre noi trebuie să se întrebe: „Mă încred cu adevărat şi total în lucrarea lui Cristos ca să fiu mântuit, sau sunt înclinat să privesc la mine însumi şi să gândesc că sunt ok fiindcă nu sunt realmente atât de rău.” Răspunsul la această întrebare, conform lui Pavel, produce diferenţa în privinţa faptului dacă eşti cu adevărat în Cristos sau doar cineva care se numeşte creştin, dar urmează de fapt o religie total falsă care este o pierdere completă de timp.
Să ne rugăm. „Doamne, Evanghelia este iarăşi atât de clară. Şi noi mărturisim că inima noastră reprezintă singurul lucru care ne înşeală şi ne îndepărtează. Mesajul Tău este clar. Adevărul harului este atât de clar. Adevărul păcătoşeniei noastre şi al neputinţei noastre absolute este la fel limpede. Izbăveşte-ne, Doamne, de ispita de a crede că putem întrucâtva să ne îmbunătăţim propria noastră neprihănire; şi să realizăm că aceasta este o minciună ce se află în esenţa oricărei religii false. Izbăveşte-ne de aceasta, ca să putem trăi pentru gloria lui Cristos, în Numele Căruia ne rugăm. Amin.”
Tradus de Lacrisa Novac