O alegorie biblică

(Galateni 4:21-31)

Phil Johnson


Privim acum la o secţiune care are unsprezece versete – Galateni 4:21 până la sfârşitul capitolului. Doresc să încep prin a vă oferi un rezumat a tot ce am discutat până-n acest moment. Galateni este probabil prima dintre toate epistolele pe care le-a scris Pavel în Noul Testament. El scrie unui grup de biserici dintr-o regiune numită Galatia. Nu era o cetate din Galatia şi nu era o singură biserică. Erau câteva biserici dispersate într-o regiune din Asia Mică. Acestea erau biserici pe care le fondase însuşi Pavel. Sau, chiar dacă nu a plantat direct toate aceste biserici, el era părintele lor spiritual în sensul că începuturile creştinismului în această întreagă regiune din Asia Mică îşi aveau originea în lucrarea apostolului Pavel. Ele erau rezultatul direct al eforturilor misionare ale lui Pavel printre neamuri. Prin urmare acestea erau biserici alcătuite aproape în totalitate din neamuri. Pavel le-a început şi le-a plantat. El le-a lăsat în condiţie bună, aşa cum poate fi o biserică începătoare. Iar el a mers mai departe să-şi împlinească lucrarea misionară în alt loc. Şi la ceva timp după plecarea lui Pavel din acea regiune au venit alţi învăţători, aparent din Ierusalim, evrei, care au venit probabil chiar în calitate de trimişi oficiali ai bisericii din Ierusalim. Aceştia au început să-i înveţe pe creştinii dintre neamurile Galatiei că, pentru a fi creştini desăvârşiţi, ei trebuiau să fie iudei. Îi învăţau că, de fapt, creştinismul este o extensiune a iudaismului, aşa că trebuiau să fie iudei pentru a fi în cadrul lui. Iar ei doreau ca toţi galatenii să devină prozeliţi evrei, să se supună ritualului circumciziei şi să ia asupra lor jugul tuturor legilor ceremoniale ale Vechiului Testament.

Şi aceasta-i ceea ce învăţau ei. Iar când a auzit Pavel despre acest fapt le-a scris neamurilor din Galatia să nu accepte acest fel de învăţătură. Se pare că iniţial el a dezbătut în contradictoriu cu galatenii care fuseseră seduşi de această eroare şi apoi a scris această epistolă, care seamănă cu sfârşitul unei dezbateri pe care o avusese Pavel cu ei. El le-a spus că este o evanghelie falsă, nu doar o diferenţă minoră de opinie, nu doar o perspectivă diferită asupra lucrurilor. El le-a spus că este o evanghelie falsă. De fapt, el îşi începe practic întreaga epistolă prin blestemarea învăţătorilor falşi. Noi facem referire la aceşti învăţători ca iudaizatori fiindcă agenda lor principală era să facă bisericile dintre neamuri evreieşti. Însă Pavel îşi începe epistola prin pronunţarea unui blestem foarte aspru împotriva lor şi-i îndeamnă stăruitor pe galateni să respingă doctrina iudaizatorilor. „Nici măcar să nu le daţi atenţie”, spune el. Apoi le arată în detaliu de ce învăţătura lor este contradictorie Evangheliei adevărate. Printre altele, doresc să spun că această doctrină iudaizatoare a constituit o mare problemă de-a lungul întregii biserici primare. Acest gen de învăţătură era nesănătos şi dăunător, nu doar pentru bisericile dintre neamuri, ci şi pentru bisericile evreieşti, fiindcă atrăgea evreii care arătau interes faţă de Evanghelie înapoi la robie faţă de legea ceremonială a Vechiului Testament. Determina pe mulţi din biserică să se lepede de credinţă, să se îndepărteze total de Cristos. Şi, de asemenea, abătea neamurile de la simplitatea Evangheliei.

Sunt în special două cărţi în Scriptură care au fost scrise specific pentru a combate această eroare. Epistola către Evrei este răspunsul Duhului Sfânt pentru creştinii evrei (de aceea este numită Evrei) a căror credinţă era zdruncinată de doctrina iudaizatorilor, iar ei se întorceau la iudaismul Vechiului Testament; şi Galateni – această carte slujeşte ca un răspuns asemănător din partea Duhului Sfânt pentru neamurile din biserica primară. Argumentul lui Pavel pentru galateni urmează această schiţă cuprinzătoare. El începe prin declararea faptului că Evanghelia pe care le-o propovăduise este Evanghelia completă şi autentică, pe care a primit-o de la Însuşi Cristos prin descoperire divină. Pavel spune că, atunci când a predicat Evanghelia galatenilor, el nu a omis nimic, aşa că oricine încearcă să adauge la mesajul pe care l-a auzit de la Pavel corupe de fapt Evanghelia. Acesta este punctul său de început; şi el continuă să declare în primele cinci versete ale epistolei că Evanghelia adevărată (acesta este aspectul principal al întregii epistole) nu este un mesaj despre ceea ce trebuie să facă păcătoşii pentru a obţine justificare şi a se răscumpăra, este un mesaj despre ceea ce a făcut deja Cristos ca să ne răscumpere. Iar la sfîrşitul capitolului întâi Pavel îşi apără apostolia fiindcă aceşti falşi învăţători, iudaizatori, susţinuseră că el nu era un apostol adevărat. Prin urmare el îşi apără apostolia. Apoi capitolul doi reprezintă o înţelegere captivantă a modului în care apostolii s-au tratat unii pe alţii şi cum au apărut chiar diferenţe teologice în biserica primară. Iar el relatează cum a apărat Evanghelia în trecut împotriva acestor influenţe iudaizatoare, inclusiv la Ierusalim în prezenţa celorlalţi apostoli. Şi el arată că toţi ceilalţi apostoli afirmaseră deja public Evanghelia pe care o învăţa Pavel. Prin urmare îşi argumentează punctul de vedere spunând: „Evanghelia pe care o învăţ a fost deja confirmată de toţi apostolii.” De la sfârşitul capitolului doi şi până în prima parte a capitolului patru el oferă o serie de argumente biblice şi doctrinare în favoarea Evangheliei harului şi împotriva mesajului legalist al faptelor pe care-l învăţau aceşti învăţători falşi. În cele din urmă atinge punctul de tranziţie, în versetul opt al capitolului patru, unde face un apel către galateni, în mod personal, plin de pasiune, care se încheie cu acest cuvânt de mustrare direct însă părintesc – versetul 20: „Căci nu ştiu ce să mai cred” (despre voi).

Acesta este locul unde am rămas data trecută. Acesta este realmente punctul culminant al întregii epistole. De fapt, dacă Epistola către Galateni ar urma tiparul obişnuit al scrierilor lui Pavel, ar schimba direcţia chiar aici şi ar începe secţiunea epistolei cu aplicaţii practice ale fiecărui adevăr expus în prima jumătate. Acesta este tiparul pe care l-a urmat mereu Pavel când a scris bisericilor. De fapt aceasta-i exact ce va face începând din capitolul cinci. Din acel capitol şi până la finalul epistolei se va ocupa de aplicaţiile practice ale mesajului său. Acesta este tiparul lui Pavel. Însă el îl modifică întru câtva aici. Aici tiparul este foarte diferit. Aceasta este o epistolă unică. La sfârşitul capitolului patru el face un lucru pe care nu-l mai întâlnim în nicio altă epistolă de-a sa: inserează o ultimă secţiune didactică în care prezintă toate argumentele pe care le-a oferit iudaizatorilor. Iar el subliniază toate aceste argumente cu o ilustraţie genială provenită din Vechiul Testament. El spune: „Vreţi iudaismul Vechiului Testament? Vi-l voi da.” Iată ce spune Scriptura: „N-aţi auzit ce spune Legea?” Acesta este un stil de argument ce nu-i este caracteristic lui Pavel. Şi, de fapt, ce ne dă el aici este un pasaj scurt din Scriptură care nu are nicio comparaţie în vreun alt loc din Noul Testament. Argumentul pe care îl prezintă Pavel aici este un argument biblic; însă el foloseşte mai degrabă o hermeneutică neconvenţională. El împrumută istoria Sarei şi a lui Agar din Geneza, începând cu capitolul 16 până la capitolul 21. Rezumă această istorisire şi foloseşte elementele acestei relatări într-un sens figurativ şi simbolic pentru a sublinia aspectele esenţiale pe care le prezintă. Dacă înţelegeţi ce face Pavel aici, este ingenios. El răspunde de fapt iudaizatorilor cu propriul lor stil de hermeneutică. Însă, dacă-l înţelegeţi greşit şi dacă vă imaginaţi că Pavel ne oferă un exemplu, o lecţie despre modul în care ar trebui să practicăm hermeneutica Vechiului Testamet, consecinţele negative pe termen lung ale acestei abordări ar putea fi dezastruoase. Prin urmare acesta este un pasaj periculos şi este un pasaj greu de interpretat şi explicat.

La momentul de faţă doresc să mă ocup de dificultăţile hermeneutice şi interpretative ale pasajului. Vom privi la modul în care trebuie să interpretăm acest pasaj şi la ce face Pavel aici cu această alegorie pe care o împrumută din Vechiul Testament. În locul unei expuneri complete a fiecărui verset din pasaj vom privi la marile probleme hermeneutice. Să începem prin citirea pasajului – Galateni 4:21-31.

Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea? Căci este scris că Avraam a avut doi fii: unul din roabă şi unul din femeia slobodă. Dar cel din roabă s-a născut în chip firesc, iar cel din femeia slobodă s-a născut prin făgăduinţă. Lucrurile acestea trebuie luate în alt înţeles: acestea sunt două legăminte: unul, de pe muntele Sinai, naşte pentru robie şi este Agar – căci Agar este muntele Sinai din Arabia – şi răspunde Ierusalimului de acum, care este în robie împreună cu copiii săi. Dar Ierusalimul cel de sus este slobod, şi el este mama noastră. Fiindcă este scris: „Bucură-te, stearpo, care nu naşti deloc! Izbucneşte de bucurie şi strigă, tu, care nu eşti în durerile naşterii! Căci copiii celei părăsite vor fi în număr mai mare decât copiii celei cu bărbat.” Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei. Şi cum s-a întâmplat atunci, că cel ce se născuse în chip firesc prigonea pe cel ce se născuse prin Duhul, tot aşa se întâmplă şi acum. Dar ce zice Scriptura? „Izgoneşte pe roabă şi pe fiul ei; căci fiul roabei nu va moşteni împreună cu fiul femeii slobode.” De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode. Cristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi.

Este un pasaj extraordinar şi un argument excepţional din partea lui Pavel. Şi vestea bună în privinţa lui este că nu ne prezintă nicio idee nouă pe care Pavel să n-o fi tratat deja în materialul pe care l-am studiat din primele trei capitole. El nu prezintă niciun argument nou sau nicio idee nouă aici. Nu ne oferă nicio dovadă nouă sau suplimentară în ceea ce priveşte poziţia pe care o ia împotriva iudaizatorilor. El foloseşte un pasaj familiar din Vechiul Testament pentru a ilustra dovezile pe care le-a prezentat deja, argumentele biblice şi doctrinare, pe care le-a explicat deja în capitolele precedente. Prin urmare, nu este niciun concept doctrinar nou pe care trebuie să încercăm să-l înţelegem aici. Ar trebui să fim deja foarte familiarizaţi cu aspectele pe care le prezintă Pavel aici. El a stabilit deja toate argumentele majore ale doctrinei lui. Aici doar le ilustrează într-un mod nou şi diferit. Care sunt elementele principale? Trăsăturile distinctive şi principale ale mesajului Evangheliei lui Pavel, care-l separă de mesajul iudaizatorilor, sunt acestea: suntem mântuiţi prin har şi nu prin fapte, suntem datori Evangheliei şi nu Legii; iar noi suntem justificaţi datorită a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, nu datorită a ceea ce facem noi pentru El. Acestea sunt ideile principale. Şi ele sunt toate interdependente. Toate spun în esenţă acelaşi lucru. Înainte să ajungem la acest punct din epistolă, Pavel a dovedit sistematic toate aceste lucruri cu argumente teologice şi biblice de natură istorică. El şi-a dovedit deja cazul; şi pentru a rezuma toate aceste elemente cheie el le adună pe toate la un loc. Ia întregul argument şi-l prezintă în acest singur adevăr central: moştenitorii adevăraţi ai lui Avraam, cei care moştenesc binecuvântarea lui Avraam, sunt descendenţii spirituali ai lui Avraam, nu sămânţa lui fizică. Prin urmare, dacă eşti sau nu moştenitor al promisiunii lui Avraam nu depinde de faptul că eşti israelit sau chiar prozelit, ci dacă ai sau nu credinţă. Mântuirea, spune el, nu se transmite prin descendenţii cuiva, nu e proprietatea exclusivă a unui grup etnic. Însă, spune el, moştenitorii adevăraţi ai tuturor promisiunilor spirituale în legământul avraamic sunt cei care împărtăşesc credinţa lui Avraam. Credincioşii, nu descendenţii etnici ai lui Avraam, ci credincioşii sunt adevăraţii lui urmaşi spirituali. Acesta este un aspect foarte simplu, nu-i aşa? Dar se rezumă realmente la diferenţa dintre Evanghelia adevărată, pe care a vestit-o Pavel, şi evanghelia falsă, a iudaizatorilor. Aceştia spuneau că pentru a intra în împărăţie trebuie în mod fundamental să fii evreu. Prin urmare, dacă nu te năşteai evreu, trebuia să devii iudeu. Dar Pavel spune că aceasta nu are nimic de-a face cu grupul etnic sau religios din care faci parte, ci are de-a face cu faptul că tu crezi sau nu. Aceasta-i marea diferenţă. Ţineţi minte această idee fiindcă ne vom întoarce la ea în final. Aceasta este cheia pentru înţelegerea întregului pasaj de faţă. Acesta-i întregul argument ce face diferenţă între Pavel şi iudaizatori. La aceasta se reduce în esenţă. Cine sunt moştenitorii adevăraţi ai binecuvântării pe care a primit-o Avraam în legământul pe care l-a făcut Dumnezeu cu el? Aceasta-i marea întrebare. Aceasta-i singura întrebare asupra căreia Pavel nu a fost de acord cu iudaizatorii. Însă totul depinde de ea. Şi dacă ne amintim capitolul trei, Pavel a scris tot acel capitolul răspunzând chiar la această întrebare în detaliu: cine sunt moştenitorii adevăraţi ai lui Avraam? Acum revine la ea. El nu răspunde la ea în niciun fel diferit. Nu adaugă realmente niciun argument nou. Ci lămureşte acest adevăr cu o istorisire plină de putere din Vechiul Testament care ilustrează orice argument pe care l-a prezentat deja.

Înainte de a încerca să dezvăluim înţelesul acestui pasaj, lucru pe care-l vom face data viitoare, trebuie să ne oprim aici şi să recunoaştem că întreaga ilustraţie pe care o foloseşte Pavel prezintă o mare dificultate hermeneutică pentru noi. La suprafaţă, întrebarea care se ridică este aceasta: cum ajunge Pavel la acest înţeles pe care-l atribuie relatării vechi-testamentare despre Sara şi Agar? Este acest sens realmente în text? Sau îl impune el asupra textului? Şi, este legitimă metoda pe care o foloseşte Pavel aici? Este ceea ce ar trebui să ne slujească drept model în interpretarea noastră? Istoria bisericii este plină de oameni care au încercat să interpreteze toată Scriptura ca această serie lungă de alegorii. Şi făcând astfel ei sacrifică frecvent semnificaţia istorică şi literară a textului. De exemplu, am vorbit despre aceasta când am studiat cartea Iona. Iar întrebarea se ridică mereu: este istorisirea lui Iona şi a peştelui doar o poveste morală privind pericolele încercării de a fugi departe de Dumnezeu? Este o fabulă? Este o alegorie? Sau este cu adevărat istorie? Dacă este doar alegorie, atunci istoria propriu-zisă n-ar conta dacă este adevărată sau nu. Dar este clar în cazul lui Iona că, într-adevăr, contează dacă este istorie sau nu, fiindcă Isus Însuşi a citat repetat cartea Iona ca istorie propriu-zisă. El a tratat-o ca istorie reală în Luca 11:32 şi în Matei 12:40, 41. Iar El chiar a comparat ieşirea lui Iona din burta peştelui cu propria Sa înviere. Dacă naraţiunea învierii este o fabulă sau alegorie – este absolut vital pentru creştinism. Iar Pavel spune atât de clar în 1Corinteni 15:17: „Dacă Cristos nu a înviat [într-un sens real şi istoric] credinţa voastră este zadarnică şi voi sunteţi încă în păcatele voastre.” Prin urmare trebuie să fie istorică. Iar Scriptura susţine că este istorică. Şi aceasta se aplică atunci în mod implicit şi lui Iona. Totuşi, au fost comentatori de-a lungul istoriei bisericii care au insistat asupra interpretării acestor lucruri şi a altora asemănătoare ca alegorii, ca simple simboluri, nu în mod necesar adevărate. Şi orice persoană sau grup din istoria bisericii care a adoptat vreodată metoda alegorică de interpretare ca hermeneutica lor principală s-au lepădat în ultimă instanţă de credinţă.

Şi, prin urmare, întrebarea dacă Scriptura este plină de alegorii sau nu este una crucială. Ceea ce doresc să fac la momentul de faţă sunt câteva remarci şi observaţii despre întrebuinţarea de către Pavel, în acest pasaj, a limbajului simbolic. El o numeşte de fapt alegorie, depinde la care versiune a Bibliei priveşti. Iată aici câteva lucruri de ţinut minte când luaţi în considerare ceea ce spune Pavel în Galateni capitolul patru. Doresc să observaţi două lucruri specifice în pasaj. Primul este cuvântul „alegorie”. Pavel spune explicit că foloseşte aici alegoria. Întrebuinţează termenul grecesc „allegoreo”. În esenţă este acelaşi cuvânt ca termenul englezesc „allegory”, respectiv cel românesc „alegorie”. În traducerile englezeşti timpurii, precum cea a lui Wycliff, se foloseşte „lucrurile care ar fi spuse într-un alt înţeles” în locul cuvântului „alegorie”. Şi într-un anumit fel, aceasta face de fapt o treabă bună în captarea sensului adevărat a ceea ce spune Pavel. Parafrazarea mea proprie ar fi că istorisirea despre Sara şi Agar ilustrează însăşi lecţia pe care trebuie s-o înveţe galatenii. Acesta este aspectul esenţial pe care îl prezintă el şi este cât se poate de simplu. El nu face niciun fel de afirmaţie tehnică despre interpretarea alegorică. În mod sigur nu foloseşte alegoria ca modalitate de a ne spune cum ar trebui să ajungem la înţelegerea Scripturii. Însă el spune simplu că această istorisire despre Sara şi Agar ilustrează însăşi lecţia pe care trebuie s-o înveţe galatenii. În cele mai multe versiuni din limba engleză cuvântul pe care îl foloseşte Pavel se traduce ad litteram prin termeni ca „alegorie” sau „alegoric”. Ţineţi minte că, în sensul strict al cuvântului „alegorie”, această istorisire nu este realmente un simbol alegoric. Iată de ce aceasta nu este ceea ce noi am considera în mod normal ca alegorie. În uzanţa limbii engleze, când vorbim despre alegorie, ne referim la o metaforă extinsă. Iar alegoria este o poveste, cu alte cuvinte, al cărei întreg înţeles este metaforic, nu literal. Cu alte cuvinte, povestea în sine nu este reală, este fictivă. Nu este intenţionată a fi tratată literalmente sau istoric. Într-o alegorie adevărată povestea este în totalitate fictivă, spusă doar pentru a prezenta un aspect esenţial sau pentru a învăţa o lecţie. Şi care este cea mai bună alegorie cunoscută în limba engleză? Călătoria creştinului. Este o poveste fictivă al cărei înţeles este complet simbolic. Cu alte cuvinte Călătoria creştinului nu trebuie să fie citită ca o poveste ce literalmente şi realmente s-a petrecut cândva în timp. Este o pildă. Este o parabolă dezvoltată. Este în mod tehnic o alegorie. Este o lecţie întemeiată pe o poveste imaginară a cărei interpretare adevărată elimină de fapt orice sens literal sau istoric din poveste. Aceasta este o alegorie pură. Aceasta-i ceea ce înseamnă în mod normal expresia în engleză. Însă nu aşa ceva avem aici în Galateni 4. Aşadar, să nu fiţi duşi în eroare de cuvântul „alegorie” dacă nu se află în traducerea voastră. Pavel nu sugerează că relatarea vechi-testamentară despre Sara şi Agar nu s-a întâmplat cu adevărat. El nu sugerează deloc acest lucru. Pur şi simplu el foloseşte această consemnare istorică în scop ilustrativ. De aceea, strict vorbind, ar trebui să numim aceasta o „ilustraţie” în loc de „alegorie”.

Dar în acelaşi timp, ţineţi minte că este mai mult decât o simplă ilustraţie. Este un adevăr ce a fost întruchipat în istorie. Este ceea ce cunosc mulţi comentatori biblici ca „tipar” sau „arhetip” (prototip). Un „tipar” sau model este o imagine vie a unui mare adevăr sau a unei persoane care nu s-a revelat încă. Vechiul Testament foloseşte multe simboluri de genul acesta. Ele sunt prefigurări ale marilor realităţi spirituale cu referire la noul legământ. Vechiul Testament este plin de tipare. Cele mai multe prototipuri erau imagini ale lui Cristos. De-a lungul capitolelor cinci şi şapte cartea Evrei vorbeşte despre Melhisedec, preotul pe care l-a întâlnit Avraam când se întorcea de la lupta împăraţilor (în Geneza). Melhisedec apare de nicăieri pe paginile Scripturilor. Este prezent acolo doar în două versete şi apoi dispare. Dar este preotul căruia Avraam i-a dat zeciuiala. Iar scriitorul Epistolei către Evrei vorbeşte mai mult despre Melhisedec decât o face cartea Geneza. Şi el spune că Melhisedec era un prototip, cu alte cuvinte, un personaj real care a trăit şi l-a simbolizat pe Cristos. Înţelegeţi acest fapt cu atenţie. Nu înseamnă că Melhisedec a fost literalmente Cristos, că el a fost o apariţie a lui Cristos înainte de întrupare. Unii oameni interpretează în acest mod, dar nu ni se spune deloc aşa ceva. De fapt, Evrei 7:15 este foarte clar în privinţa aceasta. Spune că Isus Cristos a fost „după asemănarea lui Melhisedec”. Cu alte cuvinte, erau multe asemănări între Melhisedec şi Cristos, în mod specific funcţiile pe care le-au îndeplinit ca preoţi şi ordinul sau rânduiala preoţiei căreia i-a aparţinut Melhisedec. Acesta a trăit cu mulţi ani înainte de preoţia aaronică. N-au fost deloc preoţi rânduiţi în relatarea Scripturii înainte de timpul lui Moise. Dar noi vorbim de vremea lui Avraam şi aici apare Melhisedec, un preot al Dumnezeului Cel Prea Înalt. Cine l-a rânduit? Cărei rânduieli de preoţi aparţinea el? Scriptura nu spune până la Evrei, iar scriitorul cărţii Evrei spune că acesta este genul de ordin preoţesc căruia îi aparţine Cristos. El prezintă acest argument fiindcă evidenţiază faptul că Isus Cristos poate fi Marele nostru Preot deşi El provenea din seminţia lui Iuda şi nu din seminţia lui Levi. El se califică totuşi să fie Preotul nostru fiindcă este preot după rânduiala lui Melhisedec. Iar scriitorul cărţii Evrei trasează această serie de comparaţii între cei doi. Faptul că Melhisedec apare pe paginile Scripturii fără o linie genealogică şi fără vreo istorie, şi apoi dispare, este de asemenea un aspect, spune el, ce-l aseamănă cu Cristos. El este fără început şi fără sfârşit. Prin urmare, el prezintă aceste asemănări între cei doi şi spune că funcţiile pe care le-au îndeplinit în preoţiilor lor au fost paralele. Aşadar, Melhisedec este o imagine vie a lui Cristos. Acesta e un exemplu de tipar sau protoptip. Sunt o mulţime de acest gen. Un altul important îl găsim în Romani 5:14 unde ni se spune că Adam este o „icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină”. Cu alte cuvinte, Adam, în roul său de cap şi fondator al rasei umane, a fost de fapt arhetipul sau prototipul care L-a prefigurat pe Cristos în rolul Său de Cap şi întâi născut al rasei răscumpărate. Şi există un paralelism aici. Este deliberat. Acesta este un tipar. Este o imagine vie a unei realităţi mai măreţe care va veni.

Însă aici, în istorisirea despre Sara şi Agar, Pavel identifică pentru noi un simbol mai degrabă obscur. Şi el spune că naraţiunea conţine imagini care ilustrează relaţiile dintre vechiul şi noul legământ. Pavel nu neagă sensul istoric al consemnării Genezei. El nu schimbă interpretarea acestui text. Nu inserează ceva ce nu este acolo. El doar afirmă că acest text şi istorisirea pe care o relatează reprezintă însăşi lecţia pe care doreşte el să-i înveţe pe galateni. Continui să accentuez acest fapt. De ce continui să subliniez acest aspect? Pavel nu neagă aici istoria. Însă continui să accentuez acest lucru pentru că de-a lungul istoriei bisericii au fost oameni care au citat acest pasaj ca justificare pentru o înţelegere alegorică a Scripturii. Ei încearcă să găsească un înţeles în Scriptură care umbreşte sensul literal, istoric, logic şi evident al textului. Ei inventează propriile lor alegorii care introduc un înţeles în text care nu este realmente acolo. Şi în cazurile cele mai rele ei folosesc această metodologie pentru a elimina sau denatura înţelesul clar, efectiv, istoric, literal şi adevărat al textului. Prin urmare, alegoria poate fi şi a fost folosită ca să submineze adevărul Scripturii în acest mod. Este o modalitate periculoasă de abordare a Scripturii.

Am crescut într-o biserică liberală în care interpretarea alegorică a Scripturii era trăsătura de bază. Am auzit-o tot timpul. V-am spus despre pastorul bisericii pe care am frecventat-o în primii mei ani de liceu. El nega că vreuna din minunile lui Isus s-au întâmplat vreodată. El susţinea că ele nu erau evenimente adevărate şi istorice. Mi-a spus personal că erau alegorii elaborate. Susţinea, spre exemplu, că omul cu mâna uscată pe care l-a vindecat Isus era cineva care L-a auzit pe Isus predicând mesajul consemnat în Matei 18:8 – „Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le şi leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viaţă şchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare şi să fii aruncat în focul veşnic.” Şi conform acestui pastor, persoana respectivă L-a auzit pe Isus spunând aceasta. El a păcătuit cumva cu mâna lui. Era probabil un hoţ care îşi folosise mâna dreaptă ca să fure din buzunarul cuiva din mulţime în timp ce Isus transmitea această predică; iar când Isus a spus acest lucru, el a fost convins de păcat. Şi pastorul spunea că acest hoţ era suficient de subtil ca să înţeleagă că nimeni n-ar trebui să trateze Scriptura literalmente, aşa că, în loc de a-şi tăia mâna, el şi-a legat-o şi a jurat că n-o va mai folosi. M-am gândit, în timp ce pastorul respectiv îmi spunea această istorisire, că înţelesul Scripturii este atât de profund şi m-am întrebat cum voi putea vreodată să-L înţeleg. Prin urmare, a spus el, când l-a văzut Isus, i-a spus: „Întinde-ţi mâna!” El a întins-o, şi mâna s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă.” (Matei 12:13) Acest pastor mi-a spus că ceea ce s-a întâmplat realmente acolo a fost faptul că Isus l-a iertat pentru hoţia lui şi i-a dat pur şi simplu permisiunea să-şi folosească iarăşi mâna. Aşadar, aceasta este o alegorie despre iertare. Apropo, acesta era modul în care aborda el toată Scriptura. În timp ce stăteam acolo, încercam să urmăresc acest argument. I-am arătat faptul că Matei 12, unde Isus l-a vindecat pe om, apare de fapt înainte de Matei 18, unde Isus a spus să-ţi tai mâna care păcătuieşte. Prin urmare nu înţelegeam cum funcţiona argumentul lui. Iar acest pastor a spus că nu pot face atâta caz în privinţa cronologiei. El a spus că Evangheliile sunt de fapt o colecţie de felurite poveşti şi alegorii legate într-un fel, fără nicio ordine specifică. Evident, dacă doreşti să fii atât de liber în interpretarea ta (sau interpretarea ta greşită) a Scripturii, nu există realmente nimic ce nu poţi face să spună Biblia. Oamenii fac lucrul ăsta tot timpul. Există o istorie lungă în această privinţă. Un aşa-zis părinte al bisericii numit Origen a început un sistem întreg de interpretare biblică ce se baza pe abordarea alegorică a textului. Toate ideile care au apărut din această metodologie sunt chiar lucrurile care au ajutat la distrugerea bisericii medievale. Iar aceste idei au tulburat biserica de-a lungul istoriei.

Însă ceea ce oferă Pavel galatenilor nu este acest gen de alegorie. Nu este un înţeles fictiv, care înlătură înţelesul istoric, literal şi simplu al textului. Şi de fapt, aşa cum vom vedea data viitoare, aspectele fundamentale pe care le prezintă Pavel aici sunt parte a înţelesului textului original al Genezei. El doar ia aceste principii din textul respectiv şi le aplică într-un asemenea mod încât să ilustreze adevărul despre înseşi elementele cheie care erau în dezbatere în controversa cu iudaizatorii. Când îl analizezi şi vezi ce spune realmente Pavel îţi dai seama că e de fapt un argument bun. Este doar cuvântul „alegorie” cel care-i duce în confuzie pe atât de mulţi oameni. Ei cred că asta înseamnă de fapt permisiunea de a interpreta Scriptura în orice fel doresc s-o facă. Pavel nu face acest lucru aici. La o examinare mai îndeaproape, aplicaţia pe care o dă el acestui text se dovedeşte a fi cât se poate de justă. Şi aşa cum vom vedea data viitoare, este o lecţie importantă pe care o dă galatenilor în privinţa contrastelor totale care se prezintă tot timpul până la Geneza între libertate şi robie, între promisiunea divină şi efortul pământesc şi între două abordări opuse de obţinere a justificării. Şi tot acest adevăr este încapsulat şi întruchipat în această istorisire despre Ismael şi Isaac. Totul se află în textul din Geneza, iar Pavel doar îl scoate în relief. Este parte a înţelesului adevărat al acestui pasaj din Scriptură. Pavel nu foloseşte o plăsmuire menită să denatureze sau să umbrească sensul adevărat al Scripturii aşa cum vedem noi că fac oamenii în mod normal atunci când alegorizează textul.

Iar faptul că Pavel evidenţiază adevăruri care sunt realmente chiar acolo în text este subliniat de cea de-a doua trăsătură pe care doresc s-o observaţi în legătură cu acest pasaj. Prima a fost cuvântul „alegorie”. Cea de-a doua este o întrebare simplă, cu care începe el textul: „Nu ascultaţi voi...?” Observaţi, pasajul pe care-l abordăm începe şi se sfârşeşte practic cu aceeaşi întrebare. Versetul 21: „Spuneţi-mi voi, care voiţi să fiţi sub Lege, n-ascultaţi voi Legea?” Iar versetul 30: „Dar ce zice Scriptura?” Acesta-i realmente rezumatul argumentului lui Pavel de aici. Mergeţi la Scriptură şi edificaţi-vă. Iar el doreşte ca galatenii să ajungă la înţelesul adevărat şi deplin din textul Vechiului Testament. El nu neagă sensul literar şi istoric al naraţiunii despre Ismael din Vechiul Testament. El doar evidenţiază câteva adevăruri esenţiale din acea istorisire pentru a-şi ilustra punctul său de vedere faţă de galateni. Aţi putea întreba, de ce o face el în acest mod? De ce recurge el la alegorie, simboluri, tipare şi lucruri de genul acesta? Cred că există câteva motive. Iar unul şi cel mai proeminent este acesta: că este probabil asemănător metodologiei folosite de iudaizatori pentru a-şi propaga eroarea. Sunt sigur că ei îşi sprijineau toate pretenţiile lor pe alegorii, şi probabil chiar din această relatare care-i privea pe Isaac şi Ismael. Fiindcă la prima observaţie aţi crede că această istorisire despre Isaac şi Ismael ilustrează punctul de vedere al iudaizatorilor – acela că trebuie să fii un descendent al liniei genealogice a lui Isaac, nu a lui Ismael, ca să fii moştenitorul lui Avraam. Aceasta-i ceea ce credeau ei că însemna istoria respectivă. Pavel spune: ”Exploraţi puţin mai adânc.” Această alegorie era obişnuită pe vremea lui Pavel. Sistemul predominant de interpretare în vremea lui Pavel reliefa înţelesuri ascunse şi o simbolistică criptată pentru a încerca să prezinte orice punct de vedere pe care dorea rabinul să-l prezinte. Puteţi citi aproape orice comentariu din acea vreme, comentarii ale Vechiului Testament, şi veţi găsi această abordare a Scripturii, în care rabinul folosea simboluri ascunse şi le transforma în argumente stricte sau riguroase pentru a încerca să demonstreze un punct de vedere improbabil sau exagerat.

Aţi auzit probabil de numele Philo. Acesta a fost un filozof evreu renumit. Daţi-mi voie să vă spun puţin despre el. Philo era un filozof evreu elenist, ceea ce înseamnă că el era de descendenţă etnică evreiască, dar adoptase limba greacă ca limba lui primară şi filozofia greacă ca principala sa perspectivă asupra lumii. Prin urmare, el este un evreu elenist şi un filozof ilustru care a trăit de fapt în Alexandria, Egipt, în acelaşi timp când a trăit şi a slujit apostolul Pavel. Ei au fost contemporani. Iar Philo era binecunoscut pentru acest fel de alegorizare. El o folosea pentru a combina Scriptura cu filozofia grecească clasică. De exemplu, Philo a susţinut că tabernaculul din Vechiul Testament era o metaforă pentru cosmologia lui Platon. Şi el a spus lucruri de genul: cele şapte sfeşnice ale Menorah-ului reprezintă cele şapte planete vizibile (ei ştiau doar de şapte planete în acele zile). Iar el a afirmat că aceasta era semnificaţia celor şapte sfeşnice ale Menorah-ului. Iar cele patru culori ale ţesăturii din perdelele cortului întâlnirii reprezintă cele patru elemente: pământ, aer, vânt şi foc. Aceasta-i ceea ce credea Platon că erau elementele. Şi aşa mai departe. El a făcut acest lucru cu tot echipamentul din tabernacul. Şi a arătat cum tabernaculul este doar un tablou al viziunii asupra lumii a lui Platon. Prin urmare, noi ar trebui să-l adoptăm pe Platon. Şi acesta-i modul în care argumenta el. Şi prin această metodă, dacă doriţi să faceţi acest lucru, puteţi dovedi aproape orice. Puteţi face, în mod literal, ca Biblia să însemne orice vreţi voi. Şi asta-i ce a făcut Philo. Iar el a fost foarte dibaci în privinţa aceasta şi nu a fost singurul. Chiar unii dintre cei mai buni rabini ai epocii respective au abordat Scriptura în acest mod. De fapt, rabinii încă fac acest lucru şi astăzi. Dacă aţi putea sta de vorbă cu cel mai învăţat evreu ortodox, rabin, aţi descoperi că el analizează Scriptura în acest fel, asemenea unui grup de alegorii şi descrieri plastice. El va percepe alegoria ca o mare dovadă.

Prin urmare când le scrie Pavel galatenilor această metodă de alegorizare era foarte populară în şcolile rabinice din Alexandria, unde se afla Philo, şi până-n Palestina şi mai departe, unde a învăţat Pavel. Fără îndoială că Pavel era pregătit în această metodă. Şi este semnificativ faptul că acesta este singurul loc din Scriptură în care îl vedem folosind-o. Iar el o foloseşte într-un mod legitim, ca să combată argumente nelegitime care fuseseră prezentate probabil prin acelaşi fel de alegorizare. Iar ideea alegoriştilor era aceasta: idealul rabinic predominant al acelor zile era că orice verset din Scriptură are cel puţin patru înţelesuri. Iar sensurile în sistemul lor erau reprezentate de patru litere din alfabetul evreiesc traduse în alfabetul englezesc ca P, R, D, S care, printre altele, reprezentau cuvântul evreiesc pentru grădină, cu referire specifică la grădina Edenului. Şi aceasta este sursa cuvântului „paradis”. Iar cele patru sensuri ale oricărui text se împart în felul acesta: P era pentru pashat – cuvântul pentru „simplu” (Sensul pashat era înţelesul clar, simplu, literal, istoric al textului, ce se spune la suprafaţa lui), R era pentru remez – un cuvânt care înseamnă „indiciu” (acesta era un înţeles implicit, ceva la care făcea aluzie textul), D stă pentru drash – un cuvânt ce însemna „căutare”(adică un nivel al înţelesului pe care-l putea doar deriva sau obţine din text prin cercetare atentă şi meditare; de fapt cuvântul în sine are de-a face cu stoarcerea strugurilor, fiindcă ceea ce descriu ei aici se compară cu punerea strugurilor într-un teasc pentru a obţine must) şi, în cele din urmă, nivelul cel mai înalt al sensului, S – sôd – un cuvânt care înseamnă „ascuns”. Iar acesta era înţelesul secret sau neexprimat al textului, care era revelat de obicei de un fel de alegorie sau simbol. Şi astfel, prin acest mod de gândire, metoda alegorică era în ultimă instanţă adevărul superior pe care-l puteai obţine din cele patru înţelesuri ale oricărui text. Kabbalah (cabala) este cultul care se bucură de o nouă popularitate astăzi. Madonna şi alte câteva celebrităţi s-au alăturat cabalei. Întreaga religie se bazează exact pe acest fel de alegorizare. Metoda PRDS de interpretare este exact abordarea pe care un cabalist ar avea-o faţă de Scriptură astăzi. Şi, prin urmare, pentru ei niciun element de adevăr sau doctrină nu poate fi stabilit vreodată printr-un apel la sensul simplu, direct şi clar al oricărui text biblic. Fiindcă acesta nu este înţelesul ultim al textului.

Nu ştiu de ce sunt oamenii atât de uşor impresionaţi de înţelesuri inventate, care se sprijină pe simbolism şi alegorii îndoielnice, însă mulţi oameni sunt puşi în încurcătură şi induşi în eroare de această abordare. Ei cred că este profundă. Dacă puteţi inventa o interpretare bizară a Scripturii, pretinzând că aţi descoperit o alegorie ce are un înţeles secret, aproape întotdeauna veţi impresiona pe cineva de undeva, care va crede că interpretarea voastră este profundă şi adâncă. Şi eu cred că aceasta-i ceea ce le-au făcut iudaizatorii galatenilor. Sunt evident de acord cu simbolistica lui Pavel şi cu cealaltă tipologie, a Vechiului Testament, care este clar identificată pentru noi de scriitorii Noului Testament, fiindcă ei scriau sub inspiraţia Duhului Sfânt. Iar simbolisticii scoasă în relief din text îi este prin urmare dată automat autoritate divină. Dar dacă veniţi la mine cu o interpretare imaginară, pe care ei au inventat-o, bazată pe un anumit înţeles secret sau un anumit simbol ascuns, pe care cred ei că l-au descoperit dar pe care nimeni altcineva nu l-a perceput vreodată în istoria interpretării biblice, dacă faceţi acest lucru, vă voi spune că sunteţi nebuni. Voi fi realmente sincer cu voi. Scriptura însăşi nu sprijină niciodată acest fel de abordare subiectivă a interpretării textului. Iar acest pasaj din Galateni 4 nu este o excepţie de la această regulă. Islamismul duce acelaşi tip de hermeneutică la nivelul următor. Dacă vorbeşti cu un învăţat musulman, descoperi că ei cred că există cel puţin şapte înţelesuri pentru orice verset din Coran. Şi dacă v-aţi întrebat vreodată de ce islamismul poate părea atât de confuz şi cu atât de multe feţe, susţinând să fie paşnic în timp ce se comportă în moduri atât de violente, acesta este tocmai motivul.

Creştinismul biblic a insistat mereu că Scriptura are doar un singur înţeles adevărat. Nu există înţelesuri multiple ale textelor biblice. O poruncă sau un adevăr din Scriptură poate avea multe aplicaţii, dar Biblia are numai o singură interpretare adevărată. Să citez din capitolul întâi, secţiunea a noua a Mărturisirii de credinţă de la Westminster, cred că o exprimă foarte bine: „Regula infailibilă de interpretare a Scripturii, este însăşi Scriptura; şi, prin urmare, când există o întrebare în legătură cu sensul deplin şi adevărat al oricărui pasaj din Scriptură (care nu este multiplu, ci unul singur), poate fi cercetat şi cunoscut din alte locuri care vorbesc mai clar.” Aceasta nu exclude tipologia, simbolul, figura retorică şi conotaţia dublă care sunt legitime. Există elemente de genul acesta în Scriptură, în care sensul adevărat al unei afirmaţii cuprinde de fapt două părţi în mod deliberat. În special acolo unde Scriptura însăşi identifică simbolul pentru noi, aşa cum face Pavel aici. Voi evidenţia faptul că, până când Pavel a identificat simbolul lui Ismael şi Isaac sub călăuzirea infailibilă a Duhului Sfânt, nu a existat nicio justificare pentru perceperea acestui tip de înţeles în text. Şi mai degrabă suspectez cu tărie că nimeni nu a văzut de fapt acest simbol în text cu privire la cele două legăminte până ce Duhul Sfânt l-a descoperit prin Pavel. Însă aici diferenţa este că Pavel nu inventează acest lucru; Duhul Sfânt îl descoperă prin el. Amintiţi-vă acest fapt: înţelesul Scripturii este unul. Nu este mereu simplu, dar nu este niciodată multiplu, adică nu semnifică mai multe lucruri diferite în acelaşi timp. Şi ştiu că acest fapt ne pune în încurcătură, deoarece cum se poate ca un lucru fie simbolic şi să nu aibă de fapt un al doilea nivel de înţeles? Şi totuşi, noi spunem că are doar un singur înţeles. Iată ce a scris renumitul prezbiterian scoţian Thomas Boston despre modelele, simbolurile şi alte forme cu conotaţie dublă din Scriptură:

„Unele dintre simbolurile şi figurile din Scriptură au un sens compus sau combinat, în care un lucru este prezentat ca tipar al celuilalt. Prin urmare constă din două părţi: primul referitor la tipar, celălalt privind împlinirea tiparului. Nu sunt două sensuri, ci două părţi ale acelui singur şi întreg sens intenţionat de Duhul Sfânt. De exemplu, Moise a înălţat şarpele în pustiu pentru ca cei care erau muşcaţi de şerpii înfocaţi să poată privi la el şi să fie vindecaţi. Sensul deplin al acestuia ne este dat în Ioan 3:12 – Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului.

Thomas Boston spune: „Aici este înţelesul literal şi simbolic care constituie un singur sens complet între ele.” Acesta este modul corect de a-l percepe. Vorbim aici despre un simbol deliberat, o conotaţie dublă, aspecte de genul acesta, pe care le folosim mereu în vorbirea curentă. Nu vorbim despre niveluri multiple ale înţelesului în niciun text din Scriptură. Iar acest înţeles literal şi simbolic, care constituie un singur sens deplin (aşa cum spune Thomas Boston), este exact cazul acestei secţiuni din Galateni 4. Pavel nu neagă înţelesul literal şi istoric al Genezei atunci când face referire la acesta ca o alegorie. Şi, printre altele, cei mai buni comentatori au subliniat mereu faptul că Pavel nu foloseşte alegoria în sensul clasic al alegorizării. Pavel nu folosea filozofia lui Philo sau a sectei gnostice care a adaptat aceeaşi metodă şi a distrus credinţa creştină. Există această diferenţă distinctă între metodologia lui Pavel şi genul de hermeneutică pe care-l denumim în mod normal alegorizare. Şi este acesta: Pavel afirma, nu nega, înţelesul literal şi istoric al textului; şi aplica acest înţeles argumentului său cu iudaizatorii. Aşa cum am spus, cei mai buni comentatori au recunoscut mereu acest fapt. Ceea ce vă spun nu este deloc o idee nouă sau modernă. Ascultaţi-l pe Hrisostom (Ioan Gură de Aur), unul dintre marii predicatori timpurii din istoria bisericii (sfârşitul secolului al patrulea). Prin urmare acesta este material vechi. El a spus: „Contrar obiceiului, apostolul Pavel numeşte un tipar drept alegorie.” El spune că Pavel foloseşte realmente un tipar aici, nu o alegorie. „Înţelesul lui este după cum urmează: această istorie consemnată în Geneza, nu doar declară ceea ce apare la suprafaţa ei, ci anunţă ceva nou.” Aşadar suntem clari în această privinţă? Aceasta nu este o alegorie în sensul obişnuit în care folosim acest cuvânt. Pavel doar foloseşte consemnarea efectivă, istorică, a Genezei pentru a ilustra mai degrabă un subiect complex despre legământul mozaic şi noul legământ. Iar el face acest lucru, sunt convins, nu pentru a ne oferi un model de urmat în propria noastră interpretare biblică, ci fiindcă acesta era asemănător metodei hermeneutice folosită de iudaizatori ca să-şi susţină învăţătura lor falsă. Pavel luptă aici cu foc contra foc. El foloseşte împotriva lor chiar metoda lor. În mod fundamental el spune: „Bine, galatenilor, dacă sunteţi atât de impresionaţi de simbolurile şi înţelesurile ascunse din Vechiul Testament, iată aici o tipologie legitimă care dezvăluie cât de greşiţi sunteţi să vă încredeţi în iudaizatori şi cât de greşiţi sunt ei în interpretarea lor referitoare la Ismael şi Isaac.” Iar el întreabă: „Ce spune Scriptura?” Întrebarea din versetul 30 alături de întrebarea asemănătoare de la începutul pasajului, în versetul 21 – „N-ascultaţi Legea?” – aceasta este cheia pentru subiectul dezbătut de Pavel. El doreşte ca ei să înţeleagă şi să se supună faţă de ceea ce spune în adevăr Scriptura, ce spune însăşi Biblia, şi nu interpretărilor şi ideilor fanteziste şi exagerate ale iudaizatorilor.

Ca să vă dovedesc că Pavel nu foloseşte aici o ilustraţie proprie, imaginară şi exagerată, trebuie să analizăm simbolistica din relatarea despre Sara şi Agar; şi vom face acest lucru data viitoare. Permiteţi-mi să vă ofer de data aceasta o introducere scurtă. Iată imaginea de ansamblu care prilejuieşte conflictul dintre Pavel şi iudaizatori. Era o dispută în legătură cu cine erau fiii adevăraţi ai lui Avraam. Iar iudaizatorii susţineau că a fi moştenitor spiritual al lui Avraam era o problemă legată de provenienţa din linia genealogică cuvenită. Acesta era un subiect foarte important în Vechiul Testament. Toată istoria Vechiului Testament şi genealogiile vechi-testamentare aveau un singur punct central: să consemneze cum acest drept din naştere era transmis de la Avraam prin Isaac lui Iacov, naţiunii Israel, până la adevăratul lor Mesia, Cristos. Acesta este aspectul central al liniei genealogice. Însă Pavel le-a arătat de la început galatenilor că, deşi linia genealogică precisă (pe baza sângelui) era importantă pentru generarea lui Mesia, adevăraţii moştenitori spirituali ai binecuvântărilor lui Avraam sunt cei care imită credinţa lui, nu oameni care doar moştenesc genele lui. Astfel toată lupta dintre iudaizatori şi Pavel era legată de această problemă: cine sunt adevăraţii descendenţi spirituali ai lui Avraam? Iar aceasta este o întrebare profundă. Este una din întrebările centrale ale întregii istorii umane. Este întrebarea ultimă care incită toată disputa din Orientul mijlociu de astăzi, despre care citiţi în ziarul vostru. Fiindcă popoarele arabe sunt toate descendente ai lui Ismael. Arabii cred că sunt moştenitorii adevăraţi ai lui Avraam şi au dreptul la acel pământ. Este una din aceleaşi întrebări care dau naştere la războiul curent ce inspiră groază. Este cauza motivatoare din spatele jihadului islamic. Iar la nivel spiritual aceeaşi întrebare marchează linia de separare între adevăraţii creştini, autentici, născuţi din nou, şi două sute de ani de erezii şi denaturări sacramentale ale creştinismului, care au început cu învăţătura acestor iudaizatori. Înţelegeţi de ce a fost această întrebare atât de relevantă în centrul Epistolei către Galateni. Conform modului în care gândeau iudaizatorii, consemnarea despre Agar şi Ismael ar fi fost percepută ca dovada centrală a Vechiului Testament că Israelul naţional şi etnic reprezenta sămânţa spirituală şi moştenitorii adevăraţi ai lui Avraam. Aceasta este istoria la care ar fi apelat ei. Dreptul câştigat prin naştere, ar fi spus ei, provenea prin Isaac, nu prin Ismael, care era primul născut. Şi s-a întâmplat prin voia suverană a lui Dumnezeu. Iar dovada era că linia genealogică a lui Isaac era cea care L-a generat pe Mesia (21:12). „Căci numai din Isaac va ieşi o sămânţă, care va purta cu adevărat numele tău.” Şi, spuneau ei, dacă doriţi să moşteniţi binecuvântarea lui Avraam, fie trebuie să fiţi născuţi din linia sângelui, fie să deveniţi prozeliţi. Şi părea un argument foarte convingător.

Însă Pavel combate ideea aparent logică a argumentulului. „Priviţi puţin mai îndeaproape la istorie”, spune el. „Voi care voiţi să fiţi sub Lege, [voi, neamurilor, care sunteţi atât dornice să luaţi jugul unui legământ evreiesc în aşteptarea eronată că ceva ce puteţi face pentru voi înşivă vă va oferi o poziţie înaintea lui Dumnezeu, spuneţi-mi] n-ascultaţi voi Legea? Nu înţelegeţi nici măcar ce spune Legea? Fiindcă ea condamnă păcatul şi necredinţa. Dacă sunteţi de acord cu termenii Legii ca legământ pentru mântuirea voastră, vă veţi condamna pe voi înşivă”, spune el. „Şi mai mult decât atât [spune el] există simbol şi adevăr în relatarea despre Agar şi Ismael, care dovedesc argumentul meu, nu argumentul iudaizatorilor. Priviţi cu atenţie la cele două mame. Priviţi cu atenţie la cei doi fii. Priviţi la cele două sisteme de religie pe care le reprezentau ei şi veţi înţelege că acestea reprezintă două legăminte.” Şi el îşi prezintă argumentul său încă o dată (acelaşi argument pe care l-a prezentat de-a lungul întregii Epistole către Galateni) folosind aceeaşi istorie a Vechiului Testament pe care o aveau iudaizatorii şi pe care, fără îndoială, încercau s-o folosească în avantajul lor. Acesta este un mod iscusit de a răspunde acestor învăţători falşi. Data viitoare îl vom studia în detaliu.

Doresc să închei acum afirmând cu claritate absolută pentru cei care n-au înţeles probabil niciodată mai înainte adevărul principal al Evangheliei care era în joc în cadrul acestei dispute între Pavel şi iudaizatori – adevărul simplu că păcătoşii nu pot face niciodată nimic ca să-şi câştige mântuirea pentru ei înşişi, fie sub legea lui Moise, fie prin orice alt mijloc. Legea ne condamnă pentru păcatul nostru. Legea promite distrugere şi mânie divină oricărui om care încalcă poruncile ei. Şi de aceea Legea nu putea să fie de niciun folos real pentru păcătoşi. Ea doar ne obliga să ne vedem falimentul total şi să ajungem la sfârşitul absolut al puterii noastre. Însă Pavel spune că Evanghelia este un gen de mesaj total diferit faţă de Lege. Evanghelie înseamnă „veste bună”. Şi este veste bună, pentru că este mesajul că Isus Cristos a făcut deja pentru noi tot ceea ce ne poruncea Legea. El a trăit o viaţă perfectă, fără de păcat, sub Lege. El a împlinit întru totul Legea. Scriptura spune că El a fost sfânt, nevinovat, nepătat, separat de păcătoşi, mai presus decât cerurile; prin urmare El nu merita să moară, fiindcă moartea este plata păcatului. El a fost complet fără de păcat. Însă a gustat moartea în locul păcătoşilor, pentru ei, luând vina legală a păcatului lor asupra Lui Însuşi şi plătind preţul din plin. Aceasta e ceea ce semnifică 2Corinteni 5:21: „Dumnezeu L-a făcut pe Isus păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” Prin urmare este un schimb simplu: vina noastră pentru neprihănirea Lui. Şi exact cum vina tuturor credincioşilor a fost transferată lui Isus, ca El să poată plăti pentru ea, la fel neprihănirea Lui perfectă, fără nicio pată, le este transferată lor. Iar ei sunt răsplătiţi pentru ea. Aceasta-i Evanghelia. Iar partea cu adevărat bună a veştii bune este că nu este nimic ce trebuie să faceţi voi sau puteţi face pentru a câştiga această mântuire. Voi pur şi simplu o dobândiţi prin credinţă. Încredeţi-vă în Cristos ca Domnul şi Mântuitorul vostru veşnic; iar El promite în cuvintele familiare din Ioan 6:37 – „Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară.”

Să ne rugăm.
Doamne, Îţi mulţumim pentru Evanghelie şi pentru claritatea ei. Te rugăm să ne ajuţi să fim credincioşi când citim şi căutăm să înţelegem cuvintele Tale. Fie ca noi să dăm la o parte din proces propriile noastre imaginaţii şi să auzim ce ai Tu să ne spui. Pentru gloria lui Cristos în al cărui Nume ne rugăm. Amin.

Tradus de Lacrisa Novac


Cuprins | Studii Biblice