Conflictul dintre Pavel şi biserica din Ierusalim
(Galateni 2:1-10)
Phil Johnson
În această dimineaţă vom începe Galateni capitolul 2. Daţi-mi voie să vă fac o scurtă trecere în revistă a contextului mai larg al întregii epistole. Pavel a scris epistola către Galateni cu scopul de a înfrunta o controversă teologică, o situaţie urgentă care se ivise în bisericile din întreaga zonă. El scrie această epistolă cu scopul de a apăra Evanghelia pe care o propovăduise atunci când se născuseră aceste biserici. El era cel care întemeiase cele mai multe dintre aceste biserici. Era misionarul care le dusese Evanghelia. Şi, de fapt, apostolului Pavel îi face plăcere să facă referire la Evanghelie ca fiind "Evanghelia mea". Veţi vedea că face această referire de câteva ori în Noul Testament. De fapt, de trei ori: prima dată în Romani capitolul 2, versetul 16 - o numeşte "Evanghelia mea" - din nou, în Romani capitolul 16 versetul 25. Deci, o dată la începutul şi o dată la sfârşitul cărţii Romani, Pavel o numeşte "Evanghelia mea". Apoi, el foloseşte aceeaşi expresie în a doua epistolă către Timotei, capitolul 2 versetul 8.
Ce vrea să spună cu acest lucru? În niciun caz, Pavel nu dorea să sugereze faptul că ar învăţa un fel de versiune unică a Evangheliei sau vreo versiune proprie a Evangheliei. De fapt, expresia "Evanghelia mea" indică un sentiment de posesiune pe care îl avea, o apărare, o custodie a mesajului evanghelic. Pavel credea că are chemarea unică de a învăţa şi a propovădui Evanghelia, şi de asemenea, de a o apăra. Astfel că este firesc ca să aibă o viziune posesivă asupra Evangheliei. După ce Pavel a plantat câteva biserici în Asia Mică, în ţinuturi ale Neamurilor, acest grup de învăţători falşi a venit în urma lui, a intrat în aceste biserici învăţând o evanghelie diferită şi susţinând că, de fapt, mesajul lui Pavel era deficitar. În esenţă, iată ce spuneau: ,Da, ce aţi auzit este Evanghelia lui Pavel. Este numai a lui. Dar nu este Evanghelia corectă. Sau nu este Evanghelia completă. Ascultaţi aici un mesaj mai bun.' Şi au adăugat cerinţe noi la Evanghelia pe care o propovăduise Pavel. Pavel numeşte mesajul lor o altă evanghelie. Nu este o evanghelie mai bună, ci o altă evanghelie. De aceea spune în capitolul 1 versetele 8 şi 9 că orice evanghelie care diferă în orice fel de Evanghelia propovăduită de el este blestemată. El rosteşte un blestem. Cu alte cuvinte, aceea nu era o evanghelie creştină, era un cu totul alt mesaj, o religie total diferită.
Cred că ceea ce găsim scris aici, în cartea Galateni, este răspunsul cel mai timpuriu pe care l-a dat Pavel, în scris, acestor iudei, vizavi de erezia lor. Aceeaşi învăţători falşi i-au luat urma lui Pavel în toată slujirea lui. Au împrăştiat aceeaşi eroare şi au semănat confuzie în toate locurile în care a propovăduit Pavel. Mergeau exact în urma lui. Astfel că relatarea completă a răspunsului lui Pavel faţă de aceşti iudei o găsim în toate epistolele sale. Se ocupă de ei în Galateni şi, din nou, în Coloseni. Şi acesta este, cred, doar începutul. Este probabil cea dintâi epistolă a lui Pavel. Prin urmare, este o introducere la ceea ce urma să fie controversa primordială a lui Pavel, controversă care i-a consumat energia în cea mai mare parte a slujirii sale.
Adevărata Evanghelie era atacată în bisericile Galatiei. Galatia nu era un oraş, ci o regiune întinsă din Asia Mică - un loc pentru multe biserici. Prin urmare, aceasta era o scrisoare adresată mai multor biserici şi menită a circula de la una la alta. Cei mai mulţi credincioşi din acea zonă erau dintre Neamuri. Aceasta le era provenienţa. Erau Neamuri convertite la creştinism. Apostolul Pavel era tatăl lor spiritual. El fusese cel dintâi care le adusese Evanghelia. El realizase lucrarea de pionierat întemeind acele biserici; el adusese Evanghelia în acea zonă. Şi mai important, chemarea lui Pavel era aceea de a fi un apostol al Neamurilor. De fapt, în pasajul pe care-l avem în faţă vom vedea cum a primit Pavel acest titlu - "apostol al Neamurilor". Evident, credincioşii evrei crescuseră sub ceremonialul legii. Aceia dintre evrei care veniseră la Cristos crescuseră cu toate aceste ceremonii, zile de sărbătoare şi instituţii evreieşti care ţineau de aspectul ceremonial al legii lui Moise. Şi mulţi dintre ei, ca şi creştini, respectau încă Sabatul - Sabatul evreiesc. Mergeau sâmbăta la sinagogă. Ţineau zilele de sărbătoare. Ţineau încă regulile alimentare. Toate acestea făceau parte din cultura lor. Astfel, mulţi dintre ei păstrau încă anumite aspecte ceremoniale ale legii. Aceşti convertiţi dintre Neamuri care veneau în biserică, dintr-un mediu de existenţă specific Neamurilor, era evident că nu acordau atenţie ceremoniilor vechi-testamentale, care erau practici evreieşti. Neamurile nu ţinuseră niciodată ritualurile evreieşti, aşa că n-au început să le practice atunci când au devenit creştini. Astfel că, aceste ceremonii vechi-testamentale au devenit subiect de dispută în biserică, între convertiţii evrei şi convertiţii dintre Neamuri. Acele ritualuri vechi-testamentale constituiau, de fapt, emblema naţionalităţii evreieşti. Ţineau numai de Legământul cel vechi. Acest Legământ fusese un legământ făcut cu Israel ca neam şi ca naţiune. Şi întrucât aceste ceremonii constituiau umbra lucrurilor viitoare, adică a lui Cristos (erau simbolice), ele nu-şi mai aveau rostul. Semnificaţia lor fusese consumată pentru că ele se împliniseră. Ceremoniile au fost abrogate la venirea lui Cristos, când Acesta a instituit un legământ nou, mai bun. Acesta este argumentul pe care îl aduce Pavel aici, în Galateni. Mai aduce un argument în Coloseni 2. Şi acesta este, de fapt, mesajul central al cărţii Evrei - că ceremoniile, ritualurile şi preoţia din legea Vechiului Testament nu ţin de creştinism. În acest sens, creştinismul nu este evreiesc.
Pavel se ocupă aici de câteva lucruri. El nu încearcă să lărgească prăpastia dintre credincioşii evrei şi cei veniţi dintre Neamuri. Din contră. Încearcă să-i aducă împreună. Pavel e preocupat de prejudiciul rasial şi cultural care ameninţa armonia Bisericii. Efeseni 2 versetul 14 spune că Isus Cristos a surpat zidul de la mijloc care îi despărţea pe evrei de Neamuri. Cristos ne-a făcut pe toţi una în El. Pavel vrea să vadă unitate şi nu dezbinare între două grupuri de credincioşi în Cristos. Acesta este unul dintre lucrurile pe care le subliniază aici. Dar abordează şi probleme legate de conducere şi autoritate în biserică. Duşmanii lui Pavel puseseră câteva întrebări vitale cu privire la autoritatea apostolică a lui Pavel. Şi prin aceste întrebări otrăveau biserica Neamurilor. Era cu adevărat mesajul lui Pavel sănătos şi plin de autoritate? întrebau ei. Era el cu adevărat apostol, sau un înşelător? Recunoşteau ceilalţi apostoli autoritatea lui Pavel? Şi mai important, predicau ei acelaşi mesaj ca şi Pavel? Acestea erau întrebările pe care duşmanii lui Pavel le sădiseră în oamenii din biserică. Şi Pavel este nerăbdător să răspundă la aceste întrebări. El îşi apără apostolia şi explică legătura pe care o are cu ceilalţi apostoli. Cam acestea sunt lucrurile despre care se vorbeşte în acest pasaj pe care-l avem în faţă.
Prin urmare, Pavel se ocupă de aceste lucruri: tipul de dizarmonie rasială şi culturală din biserică, problema statutului său de lider, dar, dincolo de toate acestea (acesta este punctul principal din cartea Galateni), Pavel apără Evanghelia. Mai exact, el apără principiul conform căruia justificarea se capătă doar prin credinţă. Acesta este mesajul lui principal. Celelalte lucruri sunt secundare. Dacă şi-ar fi apărat doar autoritatea apostolică, dacă ar fi tratat doar chestiuni legate de cultură în biserică, nu cred că Pavel ar fi fost atât de înflăcărat în a le rezolva. Dar în mintea lui, toate acestea aveau de-a face cu Evanghelia. Şi dacă vă uitaţi în capitolul 1, versetele 8 şi 9, veţi vedea cât de important este acest lucru. Din acest motiv îi blestemă pe acei oameni care au spus că mai este o evanghelie, una mai bună. Pavel spune că orice altă evanghelie este blestemată.
În zilele noastre e la modă să negi că aceasta a fost ideea principală din cartea Galateni şi că Pavel nu a fost atât de preocupat de doctrina justificării prin credinţă şi de Evanghelie Există învăţători cu influenţă în lumea academică de astăzi care încearcă să dovedească faptul că preocuparea primordială a lui Pavel, şi singura eroare pe care o atacă în această epistolă, a fost problema prejudiciului cultural şi rasial. Pentru că, vorbind deschis, acest lucru este la modă astăzi, nu-i aşa? Dar nu şi Evanghelia. Şi un autor, pe care l-am citit, chiar argumentează faptul că Pavel nu se află în postura de a apăra o formulă exactă a doctrinii justificării prin credinţă. El nu s-a luptat pentru o chestiune doctrinală, pentru că, spune autorul, acest fapt ar dărâma ideea armoniei sociale şi rasiale. Acest autor spune că, dacă eşti prea îngust în doctrina ta, atunci pierzi caracterul atotcuprinzător, atât de larg, al mesajului evanghelic. Şi tot el mai spune că Evanghelia vorbeşte doar de ruperea barierelor sociale şi culturale. Astfel că, ultimul lucru pe care l-ar face Pavel aici ar fi să formuleze nişte diferenţe doctrinare. Această interpretare e pe placul multora, azi - este extrem de bine-primită în lumea postmodernă.
Dar nu aceasta spune epistola. Şi nădăjduiesc să vă arăt acest lucru în această dimineaţă. Ţinta lui Pavel şi principalul motiv pentru care a scris această epistolă este acela de a apăra Evanghelia, a apăra un punct de teologie foarte atacat. El apără îndeosebi doctrina justificării prin credinţă, arătând că noi nu ajungem la mântuire prin vreo lucrare făcută de noi. Lucrările bune şi ritualurile religioase pe care le săvârşim, spune Pavel, nu sunt vrednice de răsplată. Aceste lucruri nu ne pot justifica şi nu pot să contribuie la îndreptăţirea noastră. Lucrările bune şi ritualurile religioase nu au nimic de-a face cu îndreptăţirea noastră. Faptele noastre bune nu ne ajută să căpătăm trecere înaintea lui Dumnezeu. De fapt, ştim din întreaga colecţie de scrieri a lui Pavel că el credea cu fermitate că singura cale de a fi drepţi înaintea lui Dumnezeu este prin neprihănirea lui Cristos în noi. Pentru că doar dreptatea lui Cristos constituie haina potrivită care se cere pentru a acoperi păcatul. Dreptatea noastră, chiar cea mai bună parte a ei, nu este îndeajuns de bună. Dreptatea noastră, indiferent cât ar părea de dreaptă, este deficitară şi imperfectă. În Vechiul Testament este comparată cu nişte haine mânjite. Din acest motiv, spune Pavel în Filipeni capitolul 3, atunci când depune mărturie despre viaţa lui, singura lui nădejde pentru mântuire este aceea de a fi "găsit în Cristos, nu având o dreptate a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, dreptatea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă." Acesta a fost miezul mesajului lui Pavel. Acesta este adevărul pe care îl apără în această epistolă, şi anume că nu este dreptatea mea şi cu siguranţă, nu sunt lucrările mele, ceea ce mă îndreptăţeşte, ci dreptatea lui Cristos, pe care am apucat-o, prin credinţă. Acesta este punctul doctrinar apărat de el.
De aceea Pavel insistă aşa de mult asupra faptului că circumcizia, legile cu privire la mâncare şi celelalte aspecte ceremoniale ale Legii lui Moise nu sunt necesare în creştinism. Şi nu a spus aceasta pentru că dorea ca evreii să-i accepte pe cei dintre Neamuri, nici nu avea legătură cu ruperea barierelor de natură culturală şi rasială. Ci, a spus aceste lucruri pe motivul că, dacă încerci să conferi unei lucrări omeneşti caracterul esenţial pentru mântuire, faci din lucrări instrumentul îndreptăţirii, şi nu din credinţă, şi rezultatul este că strici Evanghelia, în totalitate. Şi Pavel a fost foarte tranşant în această privinţă. În cele ce urmează, vom vedea cât de înflăcărat a fost cu o altă ocazie când, citim că l-a mustrat public pe Petru pentru complicitate la acţiunea acestor iudei. Petru privea lucrurile din sens opus. El nu stătea împotriva acestor falşi învăţători. Nu e vorba că se făcuse una cu ei sau că dădea învăţătură greşită. Dar el nu lua seama la tratamentul inadecvat pe care îl dădeau iudeii credincioşilor dintre Neamuri, şi în general, încerca să nu-i supere pe cei care, dorind să păstreze ceremoniile Vechiului Testament, acţionau împotriva creştinilor.
Prin urmare, aici în Galateni 2, apostolul Pavel explică în detaliu conflictul său cu iudeii. Ceea ce ne relatează este, cumva, stânjenitor pentru Petru, şi nu doar pentru Petru, ci şi pentru ceilalţi apostoli. Dar principiul aflat în joc, aici, era de natură absolut vitală. Astfel că Pavel (scriind sub inspiraţia Duhului Sfânt), ne expune istorisirea exact aşa cum a fost. În Galateni 1, vă amintiţi, Pavel începuse această secţiune istorică a epistolei sale, relatându-ne povestea convertirii sale. El descrie cum, după convertirea sa, n-a avut mai deloc contact cu ceilalţi apostoli. Reţineţi, el accentua acest lucru cu putere. Deschideţi la capitolul 1, spre sfârşitul versetului 16: "n-am întrebat pe niciun om..." El spune ,Nu am primit Evanghelia de la vreun om; nici măcar de la apostoli.' "Nici nu m-am suit la Ierusalim la cei ce au fost apostoli înainte de mine, ci m-am dus în Arabia. Apoi m-am întors din nou la Damasc." În principiu, Pavel spune că a plecat în pustie imediat după convertirea sa şi nu a stat prea mult cu ceilalţi apostoli. El încearcă să sublinieze următoarele: a primit Evanghelia direct de la Cristos, nu a primit-o de la vreun alt apostol. Vă amintiţi că Pavel a fost convertit într-o clipă pe drumul către Damasc. Domnul Însuşi l-a oprit, l-a orbit fizic, l-a mustrat. Isus în Persoană a făcut acest lucru. Pavel nu a devenit creştin răspunzând la un mesaj de evanghelizare sau prin evanghelizare personală. Nu a citit un tractat. A primit Evanghelia direct de la Cristos. Şi Cristos a fost Cel care i-a predat-o. Cristos, personal, a apărut înaintea lui şi a făcut-o într-un mod atât de real şi de personal încât Pavel vorbeşte despre sine ca fiind ultimul martor vizual la înviere, în 1Corinteni 15, versetul 8. Pavel spune că întoarcerea lui a fost unică şi neobişnuită. Nicio altă convertire nu s-a produs în acest fel, în toată istoria Bisericii. Nimeni din istorie nu a mai avut o astfel de experienţă ca apostolul Pavel. Şi în capitolul 1, Pavel a încercat să accentueze acest fapt: contactul său cu ceilalţi apostoli, înainte de a-şi începe lucrarea de evanghelizare, a fost extrem de mic. Acest lucru este important pentru că dovedeşte originea divină a mesajului lui Pavel. El nu a fost instruit de ceilalţi apostoli pentru această slujbă. Şi subliniază acest lucru. Spune ,Nu am avut contact cu aceşti oameni'.
Dar acum, în capitolul 2 (acesta este un loc bun de împărţire a capitolelor pentru că, de aici, Pavel îşi schimbă puţin direcţia mesajului său şi începe să expună în mod practic punctul opus de vedere); aici el arată că atunci când, în cele din urmă, i-a întâlnit pe ceilalţi, toţi şi-au dat acordul cu privire la mesajul său. Cu toţii i-au confirmat slujba şi cu toţii i-au validat autoritatea ca şi apostol. Prin urmare, toţi apostolii au fost de acord cu Pavel şi cu mesajul pe care-l propovăduia. El îi face cumva să mărturisească acest lucru, deoarece, cred eu, Pavel anticipează faptul că toţi ceilalţi aveau să fie refractari la răspândirea acestor veşti despre el, aşa că o face el în locul lor. Cu alte cuvinte, în capitolul 1 Pavel accentuează independenţa lui totală de ceilalţi apostoli. Aici, el accentuează unitatea deplină pe care o are cu ei. Şi aceste două aspecte merg mână în mână.
Daţi-mi voie să citesc toate cele 10 versete ale textului nostru pentru astăzi. Vom împărţi pasajul şi vom privi la cele trei grupuri de oameni implicate în conflictul privind falsa doctrină a iudeilor. Este o porţiune fascinantă a Scripturii. Încearcă să urmăreşti cronologia relatărilor lui Pavel de aici. Fixează-ţi aceasta în minte. Acest lucru se întâmplă la ani buni după convertirea sa - cel puţin 17 ani. În capitolul 1 descrie prin ce a trecut în timpul primilor trei ani după ce a fost mântuit. Versetul 17. A mers în Arabia pentru ceea ce putem numi perioada de seminar din pustie. Cred că afirmă faptul că, în timpul experienţei din pustie, Cristos a apărut înaintea ochilor lui şi l-a învăţat Evanghelia, l-a chemat să fie apostol şi l-a instruit. Aşadar, a avut parte de studii seminaristice în pustie. Apoi s-a întors în Damasc, spune el, după o perioadă de trei ani. Nici măcar nu a mers în Ierusalim în aceşti primi trei ani. Interesant. Pentru că, vă amintiţi împrejurările convertirii sale: se aflase la locul în care Ştefan a fost omorât cu pietre, şi ieşise din Ierusalim pentru a ajunge la Damasc când Domnul l-a oprit şi el a fost convertit. Nu s-a întors la Ierusalim timp de trei ani de zile. Versetul 18. În timpul primei sale vizite la Ierusalim, după aceşti trei ani, în timp ce se afla acolo, spune că l-a întâlnit doar pe Petru şi numai pentru puţin timp. Spune că l-a mai văzut şi pe Iacov, fratele Domnului, care, de fapt, nu era unul dintre apostoli. Acesta nu era apostolul Iacov, fratele lui Ioan. Era un alt Iacov, frate, pe jumătate, cu Isus. Practic, nu era unul dintre apostoli, dar aşa cum vom vedea, era un stâlp în biserica din Ierusalim. Şi apoi Pavel spune că s-a întors în regiunile din Asia Mică, care aparţineau Neamurilor, pentru a propovădui Evanghelia. Nu întâlnise niciunul dintre ceilalţi apostoli, cu excepţia unei scurte întrevederi cu Petru. Cu toate acestea, întreaga Biserică auzise despre slujba lui. Şi spune că Îl slăveau pe Dumnezeu din pricina lui. Acesta este finalul capitolului 1. Aici am rămas data trecută. Citiţi împreună cu mine. Pavel spune, versetul 1.
"1 După patrusprezece ani m-am suit din nou la Ierusalim împreună cu Barnaba; şi am luat cu mine şi pe Tit.
2 M-am suit în urma unei descoperiri şi le-am arătat Evanghelia pe care o propovăduiesc eu între Neamuri, îndeosebi celor mai cu vază, ca nu cumva să alerg sau să fi alergat în zadar.
3 Nici chiar Tit, care era cu mine, măcar că era Grec, n-a fost silit să se taie împrejur,
4 din pricina fraţilor mincinoşi, furişaţi şi strecuraţi printre noi, ca să pândească slobozenia pe care o avem în Cristos Isus, cu gând să ne aducă la robie;
5 noi nu ne-am supus şi nu ne-am potrivit lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi.
6 Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva - orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor - aceştia, zic, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic.
7 Ba dimpotrivă, când au văzut că mie îmi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei netăiaţi împrejur, după cum lui Petru îi fusese încredinţată Evanghelia pentru cei tăiaţi împrejur -
8 căci Cel ce făcuse din Petru apostolul celor tăiaţi împrejur, făcuse şi din mine apostolul Neamurilor
9 şi când au cunoscut harul care-mi fusese dat, Iacov, Chifa şi Ioan, care sunt priviţi ca stâlpi, mi-au dat mie şi lui Barnaba, mâna dreaptă de însoţire, ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur.
10 Ne-au spus numai să ne aducem aminte de cei săraci şi chiar aşa am şi căutat să fac."
Deşi limbajul textului este uşor confuz, cred că, dacă vrei să urmezi cronologia, după spusele lui Pavel, cei trei ani menţionaţi în capitolul 1 versetul 18 au început din momentul convertirii sale. Cei paisprezece ani pe care îi aminteşte aici, în capitolul 2 versetul 1, încep după prima lui vizită la Ierusalim. Deci în total sunt 17 ani. Pavel socoteşte probabil începând cu anul convertirii sale. Era creştin de 17 ani. Făcuse toată această lucrare misionară. Evenimentele pe care le descrie aici în capitolul 2 au loc în timpul vizitei pe care o întreprinde la Ierusalim, la 17 ani după convertirea sa pe drumul Damascului. Reţineţi, aceasta este prima epistolă pe care o scrie. Prin urmare, toată această slujire se află în urma lui. Fusese recunoscut ca şi apostol. El însuşi îşi recunoaşte menirea apostolică. Dar această controversă continua să fiarbă în jurul lui, oriunde s-ar fi dus.
Există o dezbatere cu privire la evenimentele din Galateni 2 - unde anume se potrivesc în cronologia lui Luca din cartea Faptele apostolilor. Luca menţionează două călătorii pe care le-a făcut Pavel la Ierusalim, după cea dintâi când l-a întâlnit pe Petru. Luca menţionează două. Pe una dintre ele doar o menţionează, nu dă detalii despre ea. Găsim aceasta în Fapte 11 versetul 30, unde spune că Pavel a mers la Ierusalim pentru a duce darurile de mâncare celor de acolo. Ar putea fi acea vizită. Ceea ce Pavel descrie aici în Galateni 2 ar putea fi acea primă vizită în care Pavel aduce provizii alimentare pentru foametea din zonă. Dar mai probabil, dacă luăm anul al 17-lea din cronologie, atunci cu siguranţă aceasta este ceea ce Pavel descrie aici în Galateni 2, prin urmare, a treia vizită de la convertire. Aici în Galateni sunt amintite doar două, pentru că doar acestea au avut de-a face cu recomandarea sa apostolică. Prin urmare, la o primă impresie, cred că face referire la a treia vizită la Ierusalim de la convertirea sa. Şi această vizită s-a ridicat la înălţimea controversei cu privire la erezia iudaică. Aşadar, se potriveşte foarte bine cu subiectul din Galateni 2. Acest lucru face din acest pasaj o paralelă exactă cu întrunirea din Ierusalim, relatată în Fapte 15. Şi dacă acest fapt este adevărat (cei mai buni comentatori par să creadă că aceasta este interpretarea corectă), atunci Fapte 15 şi Galateni 2 descriu aceleaşi evenimente; este vorba de aceeaşi călătorie la Ierusalim a lui Pavel. Se pare că ea coincide cu întrunirea de la Ierusalim. Ambele pasaje, atât Fapte 15, cât şi Galateni 2, spun că Barnaba era împreună cu Pavel. Amândouă redau controversa cu privire la circumcizie. În Fapte 15, Luca este cel care prezintă, din punct de vedere istoric, controversa şi concluziile ei, hotărârea finală. Ce găsim în Galateni este relatarea lui Pavel, punctul lui de vedere despre interacţiunea sa cu alţi apostoli, probabil în timpul aceleiaşi vizite.
Acest pasaj va fi foarte greu de interpretat dacă nu înţelegi câte ceva despre subtextul lui. L-am citit de multe ori fără a înţelege cu adevărat ce spune Pavel aici, până când, dintr-o dată, ceva din subtext mi-a atras privirea, ceva ce Pavel nu afirmă în mod clar, dar aparent, ceva se petrecea între Pavel şi ceilalţi apostoli. Voi fi extrem de sincer. Pavel pare uşor exasperat de comportamentul bisericii din Ierusalim, inclusiv de conducere. Şi nemulţumirea lui îi vizează chiar şi pe unii dintre apostoli. Remarcile lui despre cei aflaţi la conducerea bisericii din Ierusalim, despre ei toţi, aşa cum vom vedea, sunt nuanţate cu un aparent ton de mânie. Nu mă gândesc pentru nicio clipă că el nu i-ar fi respectat pe liderii bisericii din Ierusalim sau ar fi arătat vreun fel de dispreţ la adresa autorităţii celorlalţi apostoli. Cu siguranţă, nu punea la îndoială autoritatea lor apostolică. Dar el le răspundea învăţătorilor mincinoşi care veniseră în Galatia pretinzând că vorbesc cu autoritatea apostolilor care erau acolo. Uitaţi-vă la versetul 12 unde vorbeşte de iudei şi îi numeşte "unii care au venit de la Iacov". Cu alte cuvinte, ei credeau că în spatele cuvintelor lor se afla autoritatea lui Iacov. Acest Iacov era fratele lui Isus, nu apostolul Iacov. Iacov, fratele lui Isus, era unul dintre liderii de frunte ai bisericii din Ierusalim, dacă nu chiar cel dintâi dintre ei, întrucât a fost Iacov, şi nu Petru, cel care a luat cuvântul în numele bisericii, în Fapte 15, dacă citim relatarea lui Luca. Este clar că Iacov era cel mai bine văzut şi cel mai deschis dintre toţi liderii. Şi aceşti bărbaţi au venit şi au pretins că îl reprezintă pe Iacov. Aceşti falşi învăţători spuneau fraţilor din Galatia că liderii bisericii din Ierusalim credeau aşa cum credeau ei înşişi şi învăţau aşa cum o făceau şi ei, anume că circumcizia era necesară pentru mântuirea lor. Susţineau a fi purtători de cuvânt oficiali ai lui Iacov, care era, la rândul lui, purtătorul de cuvânt al bisericii din Ierusalim.
Împotriva acestor lucruri se ridicase Pavel aici. Aceasta încerca el să corecteze: impresia că iudeii şi erezia lor aveau ca suport liderii bisericii din Ierusalim. De aceea, în mod deliberat Pavel nu îi ridică în slăvi pe liderii din Ierusalim. Mai degrabă, subliniază faptul că autoritatea lui nu era cu nimic mai prejos decât autoritatea lor. Nu dădea socoteală înaintea lor. Dădea socoteală doar înaintea Domnului. Era un apostol cu drepturi depline. Avea autoritatea apostolică absolută, proprie, aşa cum aveau şi Petru şi Ioan. Astfel că nu le prea arată aici vreun gen de stimă. Însă Pavel nu era arogant. Citiţi toate scrierile lui şi veţi vedea că era un om extrem de smerit. Dar aici a trebuit să-şi apere autoritatea. Şi una din căile prin care o face, în acest context, este faptul că vorbeşte fără menajamente, onest, despre căderile celorlalţi apostoli. Acest mesaj reiese în mod clar din cele ce spune. Vă voi arăta imediat.
Însă a existat un motiv pentru care Pavel avea tot dreptul să fie supărat pe biserica din Ierusalim, inclusiv pe liderii de acolo. În mod evident, dăduseră greş în a răspunde erorii iudaice. Nu păreau să realizeze cât de periculoasă era erezia. Erau prea toleranţi. Şi în pasajul la care vom privi data viitoare, vom vedea cum descrie Pavel necesitatea ca Petru să fie mustrat în public pentru acest motiv, deoarece nu a luat în serios această greşeală. Îl vedem pe Pavel întemeind biserici peste tot în Asia Mică, în regiuni pe care biserica din Ierusalim nu şi le fixase drept ţintă, la care nu ajungea, şi faţă de care nu se angajase. Ierusalimul nu l-a susţinut financiar pe Pavel. Din contră, suportul financiar a mers în sens invers. Sfinţii dintre Neamurile din Asia au dat bani pentru a ajuta pe cei din Iudea, care treceau prin foamete. Apropo, Fapte 15:5 spune că aceşti iudei fuseseră înainte farisei, dar se întorseseră la Cristos. Acest lucru ne spune câte ceva despre mediul lor de provenienţă, despre atitudinea lor. Practic, erau încă farisei dedicaţi fariseismului şi încercau să adapteze creştinismul la sistemul lor fariseic. Aceşti oameni îl urmăreau pe Pavel oriunde se ducea. Intrau în bisericile lui şi îi contraziceau învăţătura. Semănau îndoială şi nesiguranţă, subminau adevărul Evangheliei şi dezbinau bisericile Neamurilor. Şi aparent, susţineau că reprezintă biserica din Ierusalim, biserica-mamă. Poate chiar erau membrii devotaţi în biserica din Ierusalim. În mod evident, liderii din Ierusalim nu făcuseră nimic pentru a-i disciplina. Pavel era singurul care stătea împotriva acestor bărbaţi. Nu-i de mirare că era atât de pornit împotriva lor.
Să privim la acest pasaj din punctul de vedere al celor trei grupuri implicate aici. În primul rând îl avem pe Pavel şi pe tovarăşii săi, adică Barnaba şi Tit. În versetul 4 vedem grupul al doilea: fraţii mincinoşi. Aceştia erau iudeii, ereticii. Erau legalişti. Ei erau cei care aduceau prejudicii celor dintre Neamuri. Se opuneau slujirii lui Pavel. Apoi avem al treilea grup, format din stâlpii bisericii - liderii bisericii din Ierusalim, îndeosebi bărbaţii pe care Pavel îi numeşte în versetul 9: Iacov, fratele lui Isus şi nu apostolul (care, oricum, era mort la acea vreme - din acest motiv ştim că nu este vorba de apostolul Iacov), Chifa sau Petru şi Ioan (acesta este Ioan, preaiubitul apostol). Iată deci cele trei grupuri. Pavel, iudeii şi stâlpii. Să îi luăm pe rând.
Mai întâi, Pavel şi tovarăşii săi. Versetul 1 ne spune că acest grup de misionari îi cuprindea pe Pavel, Barnaba şi Tit. Dacă mergem în Fapte 15 (dacă acesta este pasajul paralel) s-ar părea că au mai fost şi alţii care au venit cu Pavel, din Asia, deşi nu li se dau numele. Ce i-a făcut pe aceşti oameni să vină tocmai din Asia Mică în Ierusalim? Evident, căutau să răspundă la întrebările doctrinale care fuseseră ridicate de învăţătura iudeilor. Acesta a fost singurul motiv pentru care au mers acolo. Şi dacă, într-adevăr, aceasta a fost aceeaşi vizită cu cea descrisă în Fapte 15, vedem din acest capitol că ei au fost trimişi în această misiune prin încuviinţarea întregii Biserici. Întreaga biserică din Asia se adunase împreună, cu scopul de a soluţiona această problemă doctrinară. Trimiteţi oameni la Ierusalim pentru a clarifica lucrurile. Fapte 15:2 "Deci, făcându-se tulburare şi nu puţină discuţie din partea lui Pavel şi a lui Barnaba împotriva lor (a iudeilor)..." Cu alte cuvinte, toate aceste controverse pe acest subiect au avut loc în public. "au hotărât (fraţii din biserică) ca Pavel şi Barnaba şi alţi câţiva dintre ei să se suie la Ierusalim, la apostoli şi la bătrâni, pentru această întrebare." Astfel că au plecat, cu scop bine determinat, să clarifice problema. Şi eu cred că Pavel a fost determinat să aleagă între a se lupta cu liderii bisericii din Ierusalim şi a avea o întâlnire de gen "Sfat", în care ei să clarifice această chestiune. În final, potrivit cu Fapte 15, au avut această întâlnire fără a se duce lupte între ei. Şi Pavel şi-a apărat cauza.
Dar uitaţi-vă şi în Galateni 2 versetul 2. Pavel spune "m-am suit în urma unei descoperiri..." Nu s-a dus numai pentru că biserica îl trimisese, el spune ,m-am suit în urma unei descoperiri'. Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Domnul i-a spus în mod clar să meargă. A auzit glasul Duhului Sfânt într-o manifestare profetică obiectivă, de mare importanţă. Poate că a avut o viziune similară cu cea din Macedonia, relatată în Fapte 16, versetele 9 şi 10. Domnul îi vorbea des lui Pavel în acest fel. Vedem din nou în Fapte 18, versetele 9 şi 10, unde Domnul îi vorbeşte într-un vis, într-o viziune de noapte sau în Fapte 23, versetul 11 - acelaşi lucru - Domnul îi vorbeşte într-un vis, noaptea. Pavel nu dă detalii despre ce vrea să spună aici. Nu este important cum a primit această revelaţie profetică, dacă a fost într-un vis sau altcumva. Ideea este că Pavel, când a venit la Ierusalim, nu a venit pentru că a fost numit de stâlpii bisericii, ca şi cum el se afla sub autoritatea lor; nu a făcut-o nici pe motivul că ei erau foarte îngrijoraţi de această chestiune doctrinală şi l-au chemat astfel să meargă să discute problema. Pavel a mers din două motive. Primul, şi cel mai important, Domnul i-a spus să meargă. Al doilea, pentru că biserica din Asia a spus că trebuie să fie rezolvată această problemă.
Şi astfel, Pavel pleacă şi îl ia cu el pe Barnaba, cel mai apropiat tovarăş al său în slujbă. Şi Fapte 15 îl aminteşte pe Barnaba şi spune că biserica l-a numit şi pe el ca să meargă. Dar, observaţi, că el îl ia şi pe Tit. Fapte 15 nu spune acest lucru. Spune doar că a fost însoţit şi de alţi oameni. Aici spune că Tit a fost unul dintre ei. Tit era unul dintre Neamuri şi nu fusese niciodată circumcis (versetul 3). Însă era un credincios model. Avea un caracter evlavios. Cunoştea Cuvântul. Acesta este acel Tit căruia Pavel i-a adresat una din epistolele sale, pe când păstorea credincioşii din insula Creta. Pavel avea atâta încredere în el încât l-a pus supraveghetor peste toate bisericile din Creta. Astfel că era calificat ca şi bătrân. Era un om căruia nu i se putea reproşa nimic. Vorbea cu iscusinţă. Era matur în credinţă. Şi în mod deliberat, Pavel îl aduce ca pe un caz test. Pentru că, dacă apostolii din Ierusalim îl acceptau pe Tit fără circumcizie, atunci demonstraţia lui Pavel împotriva iudeilor era grăitoare şi cu referire la persoană. Prin urmare, din acest motiv, îl aduce pe Tit. Nu pentru a pune paie pe foc, ci pentru a face lumină. Acesta a fost primul grup: Pavel şi tovarăşii săi.
Al doilea grup implicat în această dispută era cel al fraţilor mincinoşi. Desigur, ne referim la iudei. Pavel îi descrie în versetul 4 astfel: oameni care "s-au strecurat printre noi ca să pândească slobozenia pe care o avem în Cristos Isus, cu gând să ne aducă la robie..." Acest lucru sugerează faptul că intraseră în bisericile Neamurilor din Asia dându-se drept supuşi ai lui Cristos, pretinzând a fi vizitatori din Ierusalim, care se bucură de părtăşia credincioşilor din Asia. Dar de fapt, ei veniseră cu un scop. Poate că, pentru început, au stat în tăcere, observând mersul lucrurilor, luând parte la părtăşia bisericii, ca, mai apoi, să înceapă să critice şi să semene îndoială şi confuzie, sugerând faptul că, dacă credincioşii dintre Neamuri n-aveau să adopte obiceiurile iudeilor - mai exact, până ce toţi bărbaţii nu erau circumcişi - ei nu arătau credincioşie faţă de Scripturi. Dacă bărbaţi asemenea lui Tit nu acceptau să fie circumcişi, atunci nici nu putea fi vorba de mântuire. Acesta era argumentul lor. Astfel că atacau, după cum spune Pavel, libertatea glorioasă a Evangheliei. Reţineţi, în inima lor ei erau încă farisei. Şi dacă s-ar fi dat curs învăţăturii lor, ei ar fi subjugat în cele din urmă pe toţi creştinii cu un întreg set de reguli şi legi pe care Isus Însuşi le-a condamnat în timpul slujirii Sale pe pământ. Pavel spune următoarele în versetul 5: "nu ne-am supus lor nicio clipă măcar, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână cu voi." Este interesantă afirmaţia pe care o face Pavel în acest context. Din limbajul folosit de Pavel în versetul 5 se pare că au existat anumite presiuni ca Tit să fie circumcis. Şi citind printre rânduri, înţelegem că aceste presiuni au luat naştere la întâlnirea privată pe care o menţionează Pavel în versetul 1. Şi eu bănuiesc (încercând să descifrez ce-ar putea însemna toate acestea) că ceea ce pare că s-a întâmplat aici este următorul lucru: la această întâlnire privată cu liderii bisericii din Ierusalim, liderii au sugerat ca, de dragul păcii şi al dragostei, şi pentru a nu izbucni o ceartă şi mai mare, Tit ar putea da curs preferinţelor acelor oameni, care se simt jigniţi de prezenţa în mijlocul lor a celor dintre Neamuri. Deşi, cu siguranţă, liderii bisericii au înţeles că circumcizia nu era necesară pentru mântuire, probabil s-au gândit că, de dragul bunei înţelegeri între fraţi, ar fi de dorit ca Tit să accepte circumcizia. Nu doreau să se confrunte cu o ceartă de mari proporţii pe motiv doctrinar. Se pare că cei mai mulţi dintre ei nu văzuseră ce ameninţare era această doctrină iudaică la adresa Evangheliei, la adresa harului fără plată al Evangheliei. Dar Pavel spune că nu s-a clintit de pe poziţie nici măcar o clipă. Ştia că, dacă se supune acelor cereri, aceasta ar fi însemnat sacrificarea Evangheliei. Pavel a văzut clar acest lucru, chiar dacă a fost singurul care a văzut. Şi se pare că, pentru destul de mult timp, nimeni altcineva n-a mai văzut acest lucru. Cred că aşa se explică frustrarea lui Pavel din acest pasaj. Pentru mult timp, el a fost singurul care a stat pe poziţie şi a spus: ,doctrina pe care aceşti oameni o învaţă este periculoasă. este fatală pentru Evanghelie.' De aceea, Pavel a mers la Ierusalim cu ideea că fie va cădea de acord cu liderii de acolo, cu uşurinţă, fie se va lupta aprig cu ei. În timpul acestei întâlniri private, s-a căzut de acord asupra faptului că nu era necesar ca Tit să fie circumcis. De fapt, problema doctrinară nu s-a pus cu adevărat niciodată. Toată lupta se ducea în jurul chestiunilor practice. Se vor sau nu dezbateri dure în biserică. Aşa că în cele din urmă au căzut de acord: este adevărat, Tit nu trebuie circumcis. Astfel, iudeii nu au avut câştig de cauză. Aceasta era important. Pavel câştigase deja biruinţa în lupta pentru Evanghelie în această întâlnire privată.
Să privim acum mai îndeaproape la cel de-al treilea grup al acestei piese dramatice. Am vorbit deja despre ei, dar să-i privim mai de aproape. Ei sunt stâlpii bisericii din Ierusalim. În versetul 2 Pavel spune despre ei că erau dintre "cei mai cu vază" - o remarcă destul de confuză. Nu pare a fi tocmai caldă, nu-i aşa? "Cei mai cu vază". Cred că este semnificativ şi bine de menţionat faptul că biserica nu dă titluri liderilor săi. Aţi observat vreodată acest lucru? Nu sunt niciodată numiţi arhiepiscopi sau cardinali. Şi Petru cu siguranţă nu este numit Papă. Aceşti oameni nu purtau astfel de nume. Erau doar recunoscuţi ca fiind lideri ai bisericii, bătrâni şi apostoli. Şi acestea erau doar slujbele lor: bătrâni, apostoli, diaconi. Acestea nu erau titluri pe care să şi le ataşeze la nume. Nu purtau robe. Nu aveau inele care să fie sărutate. Şi nimeni nu li s-a adresat vreodată cu "părinte". Pavel spune că, atunci când a venit la Ierusalim, primul lucru de rezolvat a fost această întâlnire privată cu liderii, versetul 2: "...ca nu cumva să alerg, sau să fi alergat în zadar." Este un verset greu de interpretat. Gândiţi-vă la ceea ce afirmă aici. Vă gândiţi că poate Pavel şi-a exprimat nişte temeri legate de exactitatea mesajului său? Nici vorbă! Amintiţi-vă, el primise mesajul evanghelic de la Cristos. El nu spune: ,A trebuit să mă întâlnesc cu aceşti oameni, ca să văd dacă Evanghelia pe care o predic este adevărată sau nu, ca să nu alerg în zadar.' Nu asta vrea să spună. El nu zice nici ,Am vrut să mă văd între patru ochi cu ei, ca să-mi spună dacă mesajul evanghelic pe care-l predic este adevărat sau nu.' El ştia că Evanghelia lui era exactă. Nu avea nevoie de apostoli ca să-i spună acest lucru. Avea acel mesaj prin autoritatea lui Cristos. Şi nu cred că Pavel s-a îndoit vreodată de acest lucru, nici măcar pentru o clipă. Dar iată ceea ce cred eu că vrea să spună. Cred că dorea să aibă o întrevedere privată cu toţi liderii bisericii, pentru că dorea să clarifice aceste chestiuni atât de disputate şi să se asigure că toţi liderii vedeau la fel modul în care trebuia să se răspundă iudeilor. Ştia că din punct de vedere doctrinar toţi vedeau la fel, pentru că toţi primiseră Evanghelia de la Cristos, primiseră acelaşi mesaj. Cu toţii fuseseră mandataţi de Cristos. Nu şi-a pus problema diferenţei în viziunea doctrinară. Voia să se asigure că toţi vedeau în acelaşi fel modul de a răspunde la această erezie. Şi a dorit să facă aceasta în cerc restrâns, pentru a preveni răspândirea unor neînţelegeri, datorită unor remarci publice făcute fără nicio responsabilitate sau unor rumori mincinoase despre fraţi. Astfel că a mers la această întâlnire. În versetul 3 Pavel spune că, în linii mari, rezultatul întâlnirii lor a constat în afirmarea clară din partea lui Petru, Iacov şi Ioan că l-au acceptat pe Tit ca pe un frate adevărat în Cristos, chiar dacă era dintre Neamuri, chiar dacă nu era circumcis. Practic, aceasta a fost îndeajuns pentru ca situaţia să fie clară pentru întreaga biserică. Prin acceptarea lui Tit, fără a i se cere să fie circumcis, apostolii confirmau, de fapt, învăţătura lui Pavel şi respingeau teoria iudeilor. Însă nu au făcut acest lucru în mod explicit. Este un alt lucru să denunţi în mod explicit doctrina iudeilor. Acest lucru a ajuns să fie făcut public mai târziu, după cum relatează Fapte 15 - întrunirea de la Ierusalim. Aici au condamnat în mod public doctrina iudaică.
Dar iată de ce, cred eu, textul indică faptul că Pavel a fost deranjat, într-un fel, de faptul că biserica din Ierusalim nu fusese destul de tranşantă în expunerea acestei false doctrine, care a plecat de la biserica lor împotriva lui. Observaţi limbajul pe care-l foloseşte în descrierea celorlalţi apostoli. Atât tonul cât şi cuvintele folosite arată că era supărat. Observaţi expresiile diferite şi multiple pe care le atribuie liderilor bisericii din Ierusalim. De fiecare dată, limbajul său devine şi mai drastic şi chiar, putem spune, mai sarcastic. Versetul 2 "...celor mai cu vază..." - referindu-se la lideri. Versetul 6 "Cei ce sunt socotiţi ca fiind ceva..." - ar putea la fel de bine să-i numească VIP-uri. Şi tonul de sarcasm devine şi mai clar în versetul 6: "...orice ar fi fost ei, nu-mi pasă: Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor..." Pavel vorbeşte aici despre conducătorii de frunte ai bisericii din Ierusalim. Dar Pavel spune: "...aceştia, ei cei cu vază nu mi-au adaus nimic." Cu alte cuvinte, nu depindea de ei în ceea ce priveşte autoritatea pe care o exercita. Nu trebuia să dea socoteală înaintea lor pentru învăţătura pe care o dădea şi face clar acest lucru. Apoi, în versetul 9 îşi înăspreşte încă o dată glasul - aceia "care sunt priviţi ca stâlpi...(engl.- par a fi stâlpi)" şi imediat le spune pe nume: Iacov, Chifa şi Ioan. Până atunci îi spusese Petru, dar acum se întoarce la vechiul nume, Chifa. Doi apostoli şi un frate al Domnului "priviţi ca stâlpi"?
În mod deliberat Pavel le minimalizează autoritatea despre care ştia că este egală cu a lui. Înţelegeţi ce vreau să spun, el nu vorbeşte aşa pentru a-i insulta pe ceilalţi apostoli. Nu se poartă aşa pentru a-i provoca şi a le submina autoritatea. Nu există niciun pic de duşmănie sau competiţie între Pavel şi ceilalţi apostoli, sunt convins de acest lucru. Lucrurile erau clare între ei şi erau complet uniţi. Acest lucru reiese clar din Fapte 15. Dar Pavel lămureşte lucrurile aici, pentru a răspunde provocării lansate de iudei cu privire la autoritatea sa, care nu era în niciun fel subordonată celorlalţi apostoli, titanilor. Apostolia lui nu era nicidecum mai prejos decât a lor. Şi, de fapt, în acest conflict cu iudeii, ei fuseseră prea înceţi şi prea tăcuţi, într-o chestiune care le cerea exact contrariul. Pavel a făcut bine acţionând prompt, afirmându-şi cu putere autoritatea apostolică şi provocându-i pe ceilalţi, datorită faptului că ei nu şi-au folosit autoritatea. Cred că acesta este mesajul pe care a intenţionat să îl transmită prin cuvintele "par a fi stâlpi"; "par a fi stâlpi" sugerează pur şi simplu că ei trebuiau să renunţe la pretextul dragostei şi cordialităţii faţă de acei învăţători mincinoşi şi să scoată la lumină erezia lor, căci chiar aşa era: erezie. ,Acţionaţi ca nişte apostoli adevăraţi', le spune el. Şi, de fapt, ceilalţi apostoli au şi acceptat provocarea lansată de Pavel şi au început să se ridice la înălţimea cerută. Versetul 9. Au recunoscut în mod public slujba lui Pavel, prin faptul că i-au dat lui şi lui Barnaba mâna dreaptă de însoţire. L-au însărcinat pe Pavel să ducă Evanghelia la Neamuri. Făcuseră acest lucru şi cu ceva timp în urmă. El nu avea nevoie de acest acord al lor căci, deoarece fusese însărcinat de Domnul s-o facă. Dar au făcut acest lucru ca mărturie în faţa întregii bisericii. Au fost de acord, spune Pavel, "ca să mergem să propovăduim: noi la Neamuri, iar ei la cei tăiaţi împrejur." Aşadar, misiunea unică a lui Pavel de a merge la Neamuri a fost recunoscută de întreaga Biserică. În Romani 11 versetul 13, când Pavel se numeşte "apostol al Neamurilor", el face acest lucru având confirmarea şi recunoaşterea întregii Biserici.
Dacă este adevărat că Fapte 15 este un text care prezintă aceeaşi vizită la Ierusalim, vedem că, în cele din urmă, vizita s-a încheiat cu o confirmare şi mai vizibilă a învăţăturii lui Pavel şi cu denunţarea iudeilor, greutatea întreagă căzând pe biserică şi pe sfatul bisericesc din spatele ei. Acest final ar fi trebuit să pună capăt pentru totdeauna acestei erori iudaice, nu-i aşa? Cred că acest lucru arată Pavel aici în Galateni 2, când relatează din nou evenimentele de atunci. El spune ,Am discutat şi am ajuns la o concluzie. Am rezolvat această controversă. De ce mai naşte încă probleme această doctrină în bisericile din Galatia?' Adevărul este că ea era încă o problemă. Şi vedeţi acest lucru. Citiţi epistolele lui Pavel care urmează acesteia. Şi citiţi epistola către Evrei. Reiese clar din tot Noul Testament că erezia iudaică a continuat să pricinuiască probleme întregii biserici, chiar dacă întrunirea de la Ierusalim o condamnase. Totuşi, această atitudine a fost un prim pas vital către demonstrarea autorităţii Evangheliei adevărate. Şi ea a întărit mâna lui Pavel împotriva ereticilor.
Care este semnificaţia practică a acestui pasaj pentru tine şi pentru mine? Vă voi spune în puţine cuvinte. Nu vreau să vă las cu gândul că ea a fost doar o relatare istorică. În ce fel este ea practică pentru tine şi pentru mine? Ni se transmite acest mesaj atât de important: aşa cum au făcut apostolii, niciodată nu trebuie să lăsăm scutul jos împotriva duşmanilor adevărului. Este un adevăr important mai ales pentru aceste zile în care se ridică post-modernismul, pluralismul, ecumenismul şi toleranţa militantă. Toleranţa a fost canonizată ca fiind ultima virtute care va rămâne în sfera publică. Astfel că este uşor în aceste zile să ajungi istovit de luptă. Nu sunt mulţi oamenii care luptă pentru adevăr. Şi astăzi sunt multe persoane, pretutindeni în lume, care spun pace, pace, acolo unde nu este pace. Creştini, creştini buni, chiar lideri de frunte lasă armele jos şi îmbrăţişează duşmanii Evangheliei. Aţi observat că unii lideri evanghelici, bine cunoscuţi, au avut cuvinte mai frumoase de spus despre ultimul Papă, când a murit, decât au avut unii romano-catolici; prin aceasta au făcut de cunoscut faptul că ei au fost de acord cu învăţătura lui. Este greu să fii vigilent şi deloc popular în lupta contra erorilor, mai ales când lupţi împotriva unei erori care, la suprafaţă, pare benignă. Şi oamenii spun acelaşi lucru astăzi: ,Ce-i aşa de greşit la romano-catolicism? Cred în Dumnezeul trinitar. Multe din crezurile noastre sunt şi ale lor.' Şi altele de acest gen. Este greu să rămâi vigilent. Şi mai ales atunci când erorile încep să se bucure de sprijinul popularităţii.
Aceasta a fost situaţia aici, în biserica din Ierusalim. Ei nu erau cu adevărat deranjaţi de doctrina iudaică pentru că nu dădea naştere la controverse. Oricum, toţi din biserica de acolo erau evrei. Pentru ei nu se mai punea problema circumciziei. Cu toţii crescuseră cu sărbătorile, ceremoniile şi simbolurile iudaismului; toate aceste lucruri făceau parte din viaţa lor. Prin urmare, nimeni nu venea la Ierusalim, învăţându-i că trebuie să facă anumite lucruri pentru a fi mântuiţi. Nimeni nu le punea la îndoială mântuirea, nici nu le ameninţa libertatea în Cristos, pentru că nu respectau o ceremonie sau alta. Astfel că oamenii din Ierusalim nu vedeau în ce fel erau ameninţaţi direct de învăţătura iudaică şi ajunseseră indiferenţi faţă de ea. Şi această indiferenţă i-a cuprins pe toţi, până la vârf. Pe toţi, inclusiv pe apostolul Petru, după cum vom vedea data viitoare. Şi Pavel a trebuit să stea de vorbă cu ei, pentru a-i impulsiona să lupte pentru adevăr. A trebuit chiar să-i înţepe puţin, pentru a-i face să ia lucrurile în serios. Cred că acest lucru este relatat în pasajul nostru de astăzi. Şi este o atenţionare serioasă pentru fiecare dintre noi. Dacă apostolii au trebuit să fie puşi în gardă pentru a lua în serios apărarea credinţei, atunci noi cu siguranţă trebuie să ne trezim la responsabilitatea pe care o avem în aceste zile şi în acest veac.
Voi repeta ce a spus Pavel. Nu-mi pasă cine sunteţi; nu-mi pasă dacă eşti laic, dacă eşti un nimeni sau o somitate în materie de studiu biblic. Poţi fi cel mai dezgheţat student de la seminar, sau poate că eşti o mămică ce încearcă să-şi crească copilul în temere de Domnul. Acelaşi îndemn îl am pentru fiecare: luaţi Evanghelia în serios. Studiaţi-o. Stăpâniţi-i adevărurile. Fiţi pe fază când e vorba s-o apăraţi. Învăţaţi cum să recunoaşteţi falsurile. Şi mai presus de toate acestea, învăţaţi s-o împărtăşiţi cu familia, cu vecinii, cu colegii de la lucru şi chiar cu străinii de pe stradă. Pentru că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire. Însă o evanghelie alterată sau diferită este blestemată. Este o diferenţă care merită a fi luată în seamă. Pentru fiecare creştin este vital să dobândească discernământul între puterea lui Dumnezeu, spre mântuire, şi un mesaj aflat sub blestemul lui Dumnezeu.
Să ne rugăm.
Doamne, dă-ne o voinţă tare, care să stea de partea adevărului. Dă-ne râvnă pentru a cunoaşte mai bine adevărul şi pentru a-l apăra cu sârguinţă. Mulţumim pentru libertatea şi simplitatea Evangheliei harului. Fie ca niciodată să n-o luăm ca pe-un lucru de apucat şi să nu lăsăm garda jos când e vorba de idei care ameninţă să submineze Evanghelia. În schimb, ajută-ne să o vestim cu credincioşie, să o apărăm cu sârguinţă, şi, mai presus de toate, să ne trăim vieţile cu băgare de seamă şi într-un chip vrednic de ea, ca mărturie a adevărului ei. Ne rugăm în Numele lui Isus. Amin.
Tradus de Estera Sandau