7 mai 1995
Biserica Baptistă Bethlehem
Pastor John Piper

Cea mai mare dintre acestea este dragostea

"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Partea a doua)
(Matei 22:34-40)


Când au auzit Fariseii că Isus a astupat gura Saducheilor, s-au strâns la un loc. Şi unul din ei, un învăţător al Legii, ca să-L ispitească, I-a pus întrebarea următoare: "Învăţătorule, care este cea mai mare poruncă din Lege?"
Isus i-a răspuns: "'Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.' Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: 'Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.' În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi Proorocii."

O poruncă foarte radicală

"Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" este o poruncă foarte radicală. Când spun că e "radicală" mă refer la faptul că ea ajunge la rădăcina păcatului nostru, o demască şi, prin harul lui Dumnezeu, o retează. Rădăcina păcatului nostru este dorinţa să fim fericiţi separat de Dumnezeu şi separat de fericirea altora în Dumnezeu. Daţi-mi voie să o mai spun o dată: rădăcina păcatului nostru este dorinţa să fim fericiţi separat de Dumnezeu şi separat de fericirea altora în Dumnezeu. Toate păcatele vin din dorinţa de a fi fericiţi izolaţi de Dumnezeu şi izolaţi de binele altora. Porunca lui Isus ajunge la această rădăcină, o demască şi o retează.

Un alt nume pentru această rădăcină a păcatului este mândria. Mândria este presupunerea că putem fi fericiţi fără să depindem de Dumnezeu ca sursă a fericirii noastre şi fără să ne intereseze dacă alţii îşi găsesc fericirea în Dumnezeu. Mândria este pasiunea de a fi fericit contaminată şi coruptă de două lucruri: 1) refuzul de a-L vedea pe Dumnezeu ca singurul izvor de bucurie adevărată şi durabilă, şi 2) refuzul de a-i vedea pe ceilalţi oameni ca fiind meniţi de Dumnezeu să primească bucuria noastră în El. Dacă iei dorinţa de a fi fericit şi Îl înlături din ea pe Dumnezeu ca sursă a fericirii tale, şi pe ceilalţi oameni ca destinatari ai fericirii tale, rămâi doar cu motorul mândriei. Mândria este căutarea fericirii oriunde altundeva în afara slavei lui Dumnezeu şi binelui celorlalţi. Aceasta este rădăcina tuturor păcatelor.

Isus spune: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Cu această poruncă, El ajunge la rădăcina păcatului nostru. Cum se întâmplă acest lucru?

Dragostea de sine: O creaţie a lui Dumnezeu

Isus spune, de fapt: Încep cu trăsătura voastră umană definitorie, adâncă şi înnăscută în voi - dragostea pentru voi înşivă. Aceasta e un dat. Nu o cer; o presupun. Voi toţi aveţi un puternic instinct de conservare şi de împlinire. Toţi vreţi să fiţi fericiţi. Toţi vreţi să trăiţi şi să trăiţi satisfăcuţi. Vreţi hrană. Vreţi îmbrăcăminte. Vreţi un loc în care să locuiţi. Vreţi protecţie împotriva violenţei îndreptată împotriva voastră. Vreţi o activitate semnificativă sau plăcută cu care să vă umpleţi zilele. Vreţi prieteni care să vă aprecieze şi care să-şi petreacă timp cu voi. Vreţi ca viaţa voastră să conteze în vreun fel. Toate acestea caracterizează dragostea de sine. Dragostea de sine este dorinţa adâncă de a diminua durerea şi de a spori fericirea. Cu aceasta începe Isus atunci când spune: "ca pe tine însuţi."

Fiecare, fără excepţie, are această trăsătură umană. Ea ne împinge să facem fiecare lucru. Chiar şi cei ce vor să se sinucidă, o fac tot ca urmare a acestui principiu al dragostei de sine. În mijlocul sentimentelor de profundă lipsă de semnificaţie, a deznădejdii, a insensibilităţii şi a depresiei, sufletul spune: "Mai rău de-atât nu se poate. Chiar dacă nu ştiu ce voi câştiga prin moarte, ştiu că mă voi elibera." De aceea, sinuciderea este o încercare de a scăpa de ce nu mai poate fi suportat. E un act al dragostei de sine.

Isus spune: Încep cu această dragoste de sine. Ştiu că vă caracterizează. E comună tuturor oamenilor. Nu trebuie să o învăţaţi. O primiţi odată cu umanitatea voastră. Tatăl Meu a creat-o. E bună în ea însăşi. Nu e un lucru rău să doreşti să mănânci. Nu e un lucru rău să doreşti căldura în timpul iernii. Nu e un lucru rău să doreşti să fii în siguranţă în timpul unei crize. Nu e un lucru rău să doreşti să fii sănătos în mijlocul unei epidemii. Nu e un lucru rău să doreşti ca alţii să te aprecieze. Nu e un lucru rău să doreşti ca viaţa ta să conteze într-un mod semnificativ. Aceasta a fost o trăsătură umană definitorie înainte de căderea omului în păcat şi nu e un lucru rău în ea însăşi.

Să iubeşti pe aproapele tău CA pe tine însuţi

Vei descoperi dacă ea a devenit un lucru rău în viaţa ta în momentul în care vei auzi şi vei răspunde poruncii lui Isus. El porunceşte: "Aşa cum te iubeşti pe tine însuţi, la fel să-l iubeşti şi pe aproapele tău." Asta înseamnă: Aşa cum doreşti hrana atunci când eşti flămând, la fel să doreşti să-ţi hrăneşti aproapele când e flămând. Aşa cum doreşti să ai haine frumoase pentru tine, la fel să doreşti ca aproapele tău să aibă haine frumoase. Aşa cum munceşti ca să-ţi asiguri un loc confortabil în care să locuieşti, la fel să doreşti un loc confortabil în care să locuiască aproapele tău. Aşa cum îţi cauţi siguranţa şi protecţia în timpul calamităţilor şi violenţei, la fel să cauţi mângâiere şi siguranţă pentru aproapele tău. Aşa cum îţi cauţi prieteni pentru tine, la fel să fii un prieten pentru aproapele tău. Aşa cum vrei ca viaţa ta să conteze şi să aibă semnificaţie, la fel să doreşti aceeaşi semnificaţie pentru aproapele tău. Aşa cum munceşti ca să fii apreciat, la fel să munceşti ca să-ţi ajuţi aproapele să fie apreciat. Aşa cum îţi place să fii binevenit printre străini, la fel să-i urezi bun venit aproapelui tău când se află printre străini. Tot ce vrei să-ţi facă ţie oamenii, fă-le şi tu la fel.

În alte cuvinte, fă din măsura în care îţi urmăreşti propriile interese, măsura în care te dăruieşti. Când Isus spune: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi," cuvântul "ca" este foarte radical: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi." E un cuvânt MARE: "Ca!" El înseamnă: Dacă eşti energic când îţi urmăreşti propria fericire, fii energic şi când urmăreşti fericirea aproapelui tău. Dacă eşti creativ când îţi urmăreşti propria fericire, fii creativ şi când urmăreşti fericirea aproapelui tău. Dacă eşti perseverent când îţi urmăreşti propria fericire, fii perseverent şi când urmăreşti fericirea aproapelui tău. În alte cuvinte, Isus nu spune doar: caută pentru aproapele tău aceleaşi lucruri pe care le cauţi pentru tine, ci caută-le în acelaşi fel - cu acelaşi zel, energie, creativitate şi perseverenţă. Cu aceeaşi angajare pe viaţă şi pe moarte ca atunci când tu eşti în pericol. Fă din măsura în care îţi urmăreşti propriile interese, măsura în care te dăruieşti altora. Măsoară felul în care urmăreşti fericirea altora, şi cum ar trebui să fie, după felul în care îţi urmăreşti propria fericire. Cum îţi urmăreşti propria bunăstare? Urmăreşte şi bunăstarea aproapelui tău în acelaşi fel.

Aceste cuvinte sună foarte ameninţător şi sunt aproape copleşitoare. Pentru că simţim imediat că, dacă Îl luăm pe Isus în serios, va trebui nu doar să-i iubim pe ceilalţi "ca pe noi înşine", ci va trebui să-i iubim "în loc să ne iubim pe noi înşine." Asta pare să spună. Ne temem că, dacă Îl urmăm pe Isus în felul acesta şi ne devotăm cu adevărat urmărind fericirea altora, atunci propria noastră dorinţă după fericire va fi întotdeauna pe locul doi. Pretenţia aproapelui meu la timpul, energia şi creativitatea mea va avea întotdeauna prioritate. Deci, porunca să-mi iubesc aproapele cum mă iubesc pe mine însumi pare cu adevărat o ameninţare la adresa dragostei mele de sine. Cum e posibil aşa ceva? Dacă în noi există o dorinţă naturală înnăscută după propria fericire, şi dacă această dorinţă nu e rea în ea însăşi, ci e bună, atunci cum putem renunţa la ea şi să începem să căutăm fericirea altora în detrimentul fericirii noastre?

Prima poruncă e indispensabilă pentru împlinirea celei de-a doua

Cred că aceasta este exact ameninţarea pe care Isus doreşte să o simţim, până ne dăm seama că acesta - exact acesta - e motivul pentru care prima poruncă e prima poruncă. Prima poruncă e cea care face ca a doua poruncă să poată fi îndeplinită şi înlătură sentimentul de ameninţare că a doua poruncă e de fapt sinuciderea propriei fericiri. Prima poruncă este: "Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău" (versetul 37). Prima poruncă este baza pentru a doua poruncă. A doua poruncă este expresia vizibilă a primei porunci. Asta înseamnă că: Înainte să faci din măsura în care îţi urmăreşti propriile interese măsura în care te dăruieşti, fă-L pe Dumnezeu punctul central al intereselor tale. Aceasta e esenţa primei porunci.

"Să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta" înseamnă: Găseşte în Dumnezeu o satisfacţie atât de profundă încât ea să îţi umple inima. "Să iubeşti pe Dumnezeu cu tot sufletul tău" înseamnă: Găseşte în Dumnezeu o semnificaţie atât de bogată şi de adâncă încât ea să îţi umple fiecare colţişor al sufletului tău rănit. "Să iubeşti pe Dumnezeu cu tot cugetul tău" înseamnă: Găseşte în Dumnezeu bogăţiile cunoştinţei, înţelegerii şi înţelepciunii care pot călăuzi şi satisface tot ce a fost menită să fie mintea umană.

În alte cuvinte, ia toată dragostea ta de sine - toate dorinţele după bucurie, speranţă, dragoste, securitate, împlinire şi semnificaţie - ia-le pe toate, şi îndreaptă-le către Dumnezeu, până când El îţi va satisface inima, sufletul şi mintea. Vei descoperi că acest lucru nu anulează dragostea de sine. E o împlinire şi o transformare a dragostei de sine. Dragostea de sine este dorinţa după viaţă şi satisfacţie, nu după frustrare şi moarte. Dumnezeu spune: Veniţi la Mine, şi Eu vă voi da o bucurie deplină. Voi satisface inima, sufletul şi mintea voastră cu gloria Mea. Aceasta e cea dintâi şi cea mai mare poruncă.

Şi, odată cu această mare descoperire - că Dumnezeu e izvorul nesecat al bucuriei noastre - felul în care îi iubim pe alţii se schimbă pentru totdeauna. Acum, când Isus spune: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi," noi nu răspundem spunând: "O, sună ameninţător. Înseamnă că e imposibil să mă mai iubesc pe mine însumi din cauza tuturor cererilor aproapelui meu. Nu voi putea niciodată să fac asta." Vom spune în schimb: "O, da, eu mă iubesc pe mine însumi. Îmi doresc bucurie, satisfacţie, împlinire, semnificaţie şi siguranţă. Dar Dumnezeu m-a chemat - de fapt, mi-a poruncit - să apelez în primul rând la El pentru toate aceste lucruri. El îmi porunceşte ca dragostea mea pentru El să fie forma dragostei mele pentru mine, iar tot ce îmi doresc pentru mine se găseşte în El. Asta înseamnă acum dragostea de sine. Este dragostea mea pentru Dumnezeu. Cele două au devenit una singură. Căutarea mea după fericire nu e nimic altceva decât o căutare după Dumnezeu. Şi pe El L-am găsit în Isus Hristos."

Deci, ce ne porunceşte Isus în a doua poruncă - să iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine? El ne porunceşte ca dragostea noastră de sine, care şi-a descoperit de-acum împlinirea în dragostea pentru Dumnezeu, să fie măsura şi conţinutul dragostei pentru aproapele nostru. Sau, în alte cuvinte, El porunceşte ca urmărirea naturală a propriilor noastre interese, transpusă de-acum în căutarea lui Dumnezeu, să se reverse şi să se extindă asupra aproapelui nostru. De aceea, de exemplu:

Dacă doreşti să vezi mai mult din darurile şi din generozitatea lui Dumnezeu în modul în care îţi asigură hrana, chiria şi îmbrăcămintea, atunci caută să arăţi şi altora mărimea acestor daruri divine prin generozitatea pe care ai găsit-o în El. Lasă ca împlinirea dragostei tale de sine în dragostea pentru Dumnezeu să se reverse în dragostea faţă de aproapele tău. Sau, şi mai bine: urmăreşte ca Dumnezeu, care este împlinirea dragostei tale de sine, să se reverse prin dragostea ta pentru aproapele tău şi să devină împlinirea dragostei de sine a aproapelui tău.

Dacă vrei să te bucuri mai mult de îndurarea lui Dumnezeu prin mângâierile pe care ţi le dă în suferinţă, atunci caută să arăţi şi altora mai mult din îndurarea lui Dumnezeu prin mângâierile pe care tu le transmiţi mai departe celor în suferinţă.

Dacă tânjeşti să savurezi mai mult din înţelepciunea lui Dumnezeu prin sfaturile pe care El ţi le dă în relaţiile tale tensionate, atunci caută să transmiţi şi altora mai mult din înţelepciunea lui Dumnezeu în relaţiile lor tensionate.

Dacă îţi găseşti plăcerea privind la bunătatea lui Dumnezeu în momentele tale de odihnă şi relaxare, atunci transmite mai departe această bunătate şi altora, ajutându-i să aibă şi ei momente de odihnă sănătoasă şi relaxare.

Dacă vrei să vezi mai mult din harul mântuitor al lui Dumnezeu manifestat cu putere în viaţa ta, atunci răspândeşte acest har şi în vieţile altora care au nevoie de acest har mântuitor.

Dacă vrei să te bucuri mai mult de bogăţiile prieteniei personale a lui Dumnezeu în orice împrejurare, atunci extinde această prietenie şi celui singur, în orice împrejurare.

În toate aceste moduri, dragostea pentru aproapele nostru nu ameninţă dragostea de sine, pentru că dragostea de sine devine dragoste pentru Dumnezeu, iar dragostea pentru Dumnezeu nu este ameninţată, diminuată sau epuizată atunci când e turnată în vieţile altora.

Nu vreau să spun că acesta e răspunsul la toate întrebările noastre despre dragoste, sau că el înlătură orice fel de ameninţare din dragostea pentru aproapele nostru. Există multe dileme în viaţa de dragoste. Există mulţi competitori care revendică timpul nostru limitat. E greu să alegi la ce să renunţi şi ce să păstrezi. Există interpretări diferite despre ce e bun pentru altcineva. Nu vreau să spun aici că toate acestea au devenit simple.

Ce vreau însă să spun este aceasta: dragostea pentru Dumnezeu ne sprijină prin toată bucuria, durerea, dilema şi nesiguranţa în legătură cu ce ar trebui să însemne dragostea pentru aproapele nostru. Când sacrificiul e mare, ne amintim că harul Său ne este de ajuns. Când ne găsim la răscruce de drumuri fără vreun indicator, ne amintim cu bucurie şi dragoste că harul Său ne este de ajuns. Când atenţia ne e distrasă de lume iar inimile noastre cedează pentru o vreme în faţa egoismului şi ne abatem de pe cale, ne amintim că numai Dumnezeu ne poate satisface, ne pocăim şi iubim şi mai mult harul Său pe deplin suficient.

Rezumat

Este o poruncă foarte radicală. Ea ajunge la rădăcina păcatului, numită mândrie. Amintiţi-vă, această rădăcină a mândriei, din care răsar toate celelalte păcate, este pasiunea de a fi fericit (dragostea de sine) contaminată şi coruptă de două lucruri: 1) refuzul de a-L vedea pe Dumnezeu ca singura sursă de bucurie adevărată şi durabilă, şi 2) refuzul de a-i vedea pe ceilalţi oameni ca fiind destinaţi de Dumnezeu să primească bucuria noastră în El. Dar exact aceasta este contaminarea şi coruperea dragostei de sine pe care Isus o contracarează prin aceste două porunci. În prima poruncă El se concentrează asupra pasiunii de a fi fericit numai şi numai în Dumnezeu. În a doua poruncă, El deschide o întreagă lume de bucurie în expansiune, ce poate fi găsită în Dumnezeu, şi spune: oamenii, fiinţele umane, oriunde îi găsiţi, sunt meniţi să primească şi să mărească bucuria voastră în Dumnezeu. Iubiţi-i aşa cum vă iubiţi pe voi înşivă. Arătaţi-le, dăruiţi-le - prin orice mijloace practice disponibile - ce aţi găsit şi voi în Dumnezeu.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu


Cuprins | Studii Biblice