Natura jertfei vii
de James Montgomery Boice
Astăzi vom vorbi despre motivaţia trăirii unei vieţi creştine, şi vreau să încep punând o întrebare generală cu privire la motivaţie. Ce îi motivează pe oameni să realizeze tot ce realizează? Sau, ca să folosim sloganul cu care armata îşi recrutează oamenii, "să dea tot ce au mai bun în ei". Desigur, există mai multe răspunsuri la această întrebare. Unul din cele mai greşite stimulente este banul. Oricine a studiat acest lucru ştie că nu ai un succes prea mare atunci când încerci să îi motivezi pe oameni pur şi simplu promiţându-le mai mulţi bani. Dar sunt şi lucruri care îi motivează într-adevăr pe oameni. Unul din ele este provocarea. Napoleon, generalul francez, spunea: "Îi poţi motiva pe oameni oferindu-le tinichele." Se referea la medaliile pe care aceştia le primesc. Soldaţii erau gata să moară, să-şi rişte vieţile pe câmpul de luptă, numai ca să obţină o medalie despre care să poată spune că le-a fost acordată de Împărat şi de care să fie mândri. Winston Churchill, un alt mare lider care a i-a condus pe englezi în al doilea război mondial, îşi motiva poporul cu o viziune. El avea viziunea victoriei. Nimic nu putea să i-o clatine. Era contagioasă şi o împărtăşea celorlalţi prin cuvinte foarte mişcătoare.
Întrebarea pe care o pun acum este: "Ce îi motivează pe creştini să trăiască o viaţă creştină?" Sau haideţi să folosim termenii din Romani 12:1. Acesta e pasajul pe care îl studiem. Pavel ne cheamă să ne oferim trupurile ca jertfe vii pentru Dumnezeu. Ce îl determină pe cineva să îşi ofere trupul ca o jertfă vie pentru Dumnezeu? Dacă tu şi cu mine am fi atât de raţionali pe cât credem şi uneori pretindem că suntem, nu am avea nevoie să fim îndemnaţi să facem acest lucru. Ne-am spune: "Ei bine, am fost creaţi de Dumnezeu. Îi aparţinem şi, mai mult, El ne-a răscumpărat în Isus Hristos. Ne-a iertat păcatul. Ne-a dat o viaţă nouă. Ne poartă de grijă în această viaţă şi ne oferă oportunităţi ca să-L slujim. El dă sens muncii noastre." Toate cele de mai sus sunt motive foarte bune ca să ne determine să Îl slujim din toată inima. Dar tu şi cu mine nu suntem atât de raţionali şi de multe ori nu gândim aşa, astfel încât avem nevoie să fim îndemnaţi la aceasta. Asta face Pavel în Romani 12:1. El dă îndemnuri. Aşa ne spune textul. "Vă îndemn, dar, fraţilor..." Apoi adaugă: "...pentru îndurarea lui Dumnezeu." Aceasta e motivaţia.
Romani 12:1 e un verset uimitor. E unul dintre acele versete din Scriptură, şi e o parte a unui pasaj din Scriptură (împreună cu al doilea verset) care e, literalmente, plin de semnificaţii. Am încercat să le explic. Am început să privim la ele aproape cuvânt cu cuvânt. Am privit mai întâi la cuvântul "dar". Am văzut că nu e un cuvânt izolat. E legat de tot ce vine înaintea lui. Lucrurile despre care vorbeşte Pavel aici sunt urmarea firească a celor spuse mai înainte, o aplicaţie a doctrinei despre care a vorbit în primele unsprezece capitole. Apoi am privit la cuvântul "jertfă". Am văzut că se referă la acest mare paradox al vieţii creştine care ne spune că trebuie să mori ca să poţi trăi. Desigur, nu e vorba de o moarte fizică, ci de o moarte faţă de eul propriu şi faţă de propriile interese. Oamenii fericiţi, oamenii valoroşi sunt aceia care nu trăiesc pentru ei înşişi. Întreaga lume trăieşte doar pentru ea. Dar oamenii fericiţi sunt aceia care nu trăiesc pentru ei înşişi ci pentru alţii. Aşa că am privit la problema jertfei. Apoi am privit la tipul de jertfă, la natura jertfei. Despre ce fel de jertfă vorbim? Am văzut, în primul rând, că e o jertfă vie. Aceasta era o idee surprinzătoare pentru vremea în care trăia Pavel, pentru că jertfele întotdeauna erau moarte. Iată că el vorbeşte despre o jertfă vie. Şi asta vrea să fim noi. Apoi, mai departe, e vorba de jertfa trupurilor noastre. Nu vorbim despre ceva abstract. El vrea cu adevărat ca noi să Îi dăm lui Dumnezeu părţile trupului nostru şi să trăim pentru El. Aşa se face că ne folosim ochii ca să vedem ce vrea El să vedem, ne folosim limbile să spunem ce vrea El să spunem, ne folosim urechile ca să auzim ce vrea El să auzim, mâinile ca să facem ce vrea El să facem, şi aşa mai departe. Apoi am văzut că jertfa trebuie să fie sfântă. Părţile trupului nostru, jertfa noastră, trebuie să fie o jertfă sfântă înaintea lui Dumnezeu. Orice altfel de jertfă nu e demnă de Dumnezeul de trei ori sfânt. Iar apoi am văzut că, dacă vom face aşa, ei bine, atunci jertfa va fi primită de Dumnezeu iar noi vom descoperi că voia Lui pentru noi e bună, plăcută şi desăvârşită. Toate acestea le-am văzut până în acest punct. De-abia am început să pătrundem în miezul lucrurilor.
Ajungem acum la motivaţie. Vom spune, ce e motivaţia? Motivaţia, aşa cum am arătat deja, este îndurarea, sau îndurările lui Dumnezeu. În limba greacă, cuvântul folosit este la plural. De aceea în traducerea King James a Bibliei, dacă o aveţi, veţi descoperi că textul sună aşa: "...pentru îndurările lui Dumnezeu..." Nu ştiu de ce Noua Versiune Internaţională (New International Version) a tradus cuvântul la singular, pentru că versetul vorbeşte despre numeroasele îndurări ale lui Dumnezeu. E ca şi cum ar spune: "Vă îndemn să vă aduceţi trupurile înaintea lui Dumnezeu ca o jertfă vie pentru că şi voi aveţi parte de multe, multe îndurări din partea lui Dumnezeu."
Lumea gândeşte total diferit. Ea nu înţelege niciodată motivaţia creştină şi presupune că motivul pentru care trebuie să trăieşti o viaţă bună, dacă vrei să o trăieşti aşa, este pentru că altfel o să ai parte de necazuri. Sau poate o va spune într-un mod ceva mai nobil. Ar putea spune: "Pentru că îţi va face bine." Dacă ai obiceiuri rele, acestea te vor răni fizic şi poate şi în alte feluri. Dacă ai obiceiuri bune, ele te ajută. Atât poate spune lumea. Dar când se gândeşte la motivaţia creştinului, ea nu poate înţelege de unde venim noi. J.I. Packer, în cartea pe care am pomenit-o data trecută, "Redescoperind Sfinţenia" (Rediscovering Holiness) (vi-o recomand, e o carte bună), vorbeşte despre lipsa de înţelege a lumii în această privinţă. El spune: "Lumea laică nu înţelege niciodată motivaţia creştină. Confruntată cu întrebarea ce îi motivează pe creştini, necreştinii susţin că creştinismul e practicat din interese personale. Ei cred că creştinii se tem de ce li s-ar putea întâmpla dacă n-ar fi creştini. Religia e ca o asigurare de incendiu, un mod de a scăpa de flăcările iadului. Sau, simţind că au nevoie de ajutor şi sprijin ca să-şi atingă scopurile, religia e pentru creştini o cârjă.. Sau, dorind să-şi păstreze o identitate socială, religia e o insignă a respectabilităţii." El spune: "Fără îndoială, veţi găsi astfel de motivaţii în oameni care se numără printre membrii bisericilor, dar asta nu înseamnă că ele sunt motivaţii creştine, tot aşa cum un cal împins într-o casă nu va fi transformat într-o fiinţă umană." El mai spune: "Din planul de mântuire eu descoper că adevărata forţă motivatoare în viaţa creştinului autentic este şi trebuie să fie întotdeauna nu speranţa răsplătirii ci inima recunoscătoare."
Priviţi acum la acelaşi lucru spus în alte cuvinte. John Calvin. El scrie specific despre Romani 12:1. "Îndemnul stăruitor al lui Pavel ne învaţă că oamenii nu I se vor închina niciodată lui Dumnezeu cu o inimă sinceră, nici nu se vor deştepta să se teamă de El şi să I se supună cu suficient zel, până nu vor înţelege aşa cum trebuie cât de mult datorează îndurării Sale."
Deci, îndurarea este motivaţia. Ce este îndurarea? Am privit deja la ea, pentru că am întâlnit-o în studiile noastre. Pavel vorbeşte destul de mult despre ea în al nouălea capitol din Romani. O face în contextul alegerii şi dezaprobării lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu se îndură de cine vrea El să se îndure. Am privit la aceasta. Am văzut că îndurarea e unul din cele trei cuvinte care adesea sunt folosite împreună: bunătatea, harul şi îndurarea. "Bunătatea" e cel mai general termen. Dumnezeu e bun. Şi, prin urmare, El e bun în tot ce face. E bun în poruncile Sale, în creaţia Sa, în legile Sale, în providenţa Sa, iar această bunătate a lui Dumnezeu se aplică atât la cei aleşi cât şi la ceilalţi, dar nu în acelaşi fel. Simplul fapt că oamenii trăiesc pe suprafaţa pământului şi nu în iad, chiar dacă nu cred în Isus Hristos, e un aspect al bunătăţii lui Dumnezeu.
Al doilea cuvânt, "har", se referă la favoarea lui Dumnezeu acordată celui ce nu o merită. Există "harul comun". Acesta e bunătate faţă de toţi oamenii, indiferent de relaţia lor cu Hristos. Tocmai m-am referit la el. Mai există şi "harul special", sau "harul alegerii", în care Dumnezeu face toate lucrurile pentru cei puţini, pentru cei pe care El i-a chemat la credinţă.
Îndurarea este un aspect al harului, la fel cum harul este un aspect al bunătăţii, doar că îndurarea are această conotaţie particulară: ea se referă la harul lui Dumnezeu faţă de cei nenorociţi. Când vorbim despre nenorocirea noastră, vorbim despre nenorocirea adusă de păcatele noastre. Arthur Pink spune: "Îndurarea arată înclinaţia lui Dumnezeu de a alina nenorocirea făpturilor căzute. Astfel, îndurarea presupune existenţa păcatului."
Cum putem vorbi despre ea? Cum putem vorbi despre îndurare ca o motivaţie? Cred că cel mai bun mod de a face acest lucru este prin ilustraţii sau exemple. Vreau să vă dau trei astfel de ilustraţii. Una e din Vechiul Testament. A doua e din Noul Testament iar a treia e din istoria Bisericii.
Exemplul din Vechiul Testament este cel al lui Adam. Îi ştiţi povestea. Dumnezeu i-a spus înainte de Cădere că nu are voie să mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului pentru că, i-a spus Dumnezeu, "când vei mânca din el vei muri." Textul din ebraică spune literal, şi traducerea King James a Bibliei reflectă aceasta, "în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit." Deci, erau avertizaţi să nu mănânce şi cunoşteau pedeapsa în caz că ar fi făcut-o. Ştim că Adam şi Eva au făcut acel lucru iar atunci când Dumnezeu a venit în grădină să-i tragă la răspundere şi să-i judece, cei doi erau îngroziţi, fireşte. Şi tu şi eu am fi fost la fel de îngroziţi. Aşa că Adam şi Eva s-au ascuns printre tufişurile din grădină. Dumnezeu i-a strigat: "Unde sunteţi?" În final, Adam a venit în faţă şi a spus: "Păi, eram gol şi m-am ascuns." Atunci Dumnezeu a început interogatoriul. "Cine ţi-a spus că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?" Dumnezeu ştia ce se întâmplase, bineînţeles. Însă Adam trebuia să-şi mărturisească fapta. El a răspuns: "Ba da." Dar a încercat să dea vina pe altcineva. A spus: "Femeia pe care mi-ai dat-o, ea mi-a dat din pom şi am mâncat." Atunci Dumnezeu S-a întors către femeie şi i-a spus: "Ce ai făcut?" Aceasta a răspuns: "Diavolul m-a pus s-o fac."Atunci Dumnezeu a început să rostească judecata. A început cu Şarpele, iar judecata Şarpelui era de fapt un blestem. Dumnezeu a zis: "Blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână. Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul." Apoi S-a întors către femeie şi a rostit judecata asupra ei. Femeia urma să sufere în timpul naşterii copiilor, acesta fiind şi momentul apariţiei fricţiunilor din cadrul căsătoriei. Conflictul dintre sexe, aşa îi spunem noi. În final, Dumnezeu a trecut la Adam. La ce se aştepta Adam? Dumnezeu a spus: "În ziua în care vei mânca din el, vei muri." Probabil se aştepta la executarea sentinţei. Urma să fie condamnat şi să moară. Iată ce a spus Dumnezeu: "Blestemat..." Probabil Adam s-a înfricoşat când a auzit acel cuvânt. "Blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce." Puneţi-vă acum în locul lui Adam după ce a auzit aceste cuvinte. L-aţi auzit mai înainte pe Dumnezeu spunând: "Dacă vei mânca din acel pom, vei muri." Acum Dumnezeu a pronunţat judecata. Iar judecăţile sunt urmate întotdeauna de consecinţe. Dar, vedeţi, Dumnezeu nu l-a doborât la pământ. Mai mult, chiar şi în judecată erau cuvinte care spuneau că Adam urma să continue să trăiască, pentru că urma să trudească din greu în toate zilele vieţii sale ca să-şi câştige existenţa de pe urma pământului. Şi nu numai atât. Atunci când Dumnezeu a pronunţat judecata asupra Şarpelui, El a anunţat venirea unui Răscumpărător. Unul care va zdrobi capul lui Satan. Şi nu numai atât. Imediat după aceasta, Dumnezeu ia animale, le omoară şi îi îmbracă pe Adam şi pe Eva cu pieile lor, prezentând astfel o imagine a ispăşirii înlocuitoare şi a neprihănirii atribuite. Pentru că asta însemna de fapt moartea acelor animale. Ele indicau spre viitor, spre venirea lui Isus Hristos care urma să moară. Cel nevinovat pentru cel vinovat. Iar îmbrăcarea primilor noştri părinţi cu acele piei semnifică neprihănirea lui Isus Hristos atribuită nouă. Tu şi cu mine nu avem vreo neprihănire a noastră. Toate acestea se întâmplau în faţa lui Adam. Probabil Adam era copleşit de un sentiment al îndurării lui Dumnezeu. El nu o merita. Ce merita el era moartea. În locul ei, Dumnezeu, Dumnezeul îndurător, l-a cruţat şi i-a oferit o nouă viaţă de slujire. Iar Adam a crezut promisiunea lui Dumnezeu şi a început să-şi trăiască viaţa prin credinţa în Dumnezeu.
Al doilea exemplu este din Noul Testament şi este exemplul lui Pavel, cel care a scris şi textul nostru. La început, Pavel se opunea cu cruzime creştinismului. Era un fariseu iar fariseii erau foarte atenţi să ţină Legea în cele mai mici detalii, aşa cum o înţelegeau ei. Astfel că nu era doar convins de neprihănirea lui, era şi un fanatic prin felul în care şi-o arăta. A fost prezent la omorârea cu pietre a lui Ştefan, participând astfel la martirizarea primului creştin mort ca martir. Apoi, după ce a făcut aceasta, a luat scrisori de la liderii din Ierusalim către conducătorii sinagogilor din Damasc şi a pornit la drum spre Damasc ca să aresteze creştinii pe care îi va găsi acolo (pentru că creştinismul se răspândise deja până acolo) şi să-i târască înapoi la Ierusalim pentru judecată, urmând probabil să-i omoare la fel ca şi pe Ştefan. Pe drum l-a întâlnit Isus. Cunoaşteţi întâmplarea. Din cer a apărut o lumină puternică. Saul a căzut la pământ, orbit, şi a zăcut în ţărână. Iată-l acum, imaginea nenorocirii deznădăjduite. Când Isus din Nazaret, dintre toţi oamenii, i-a vorbit din cer: "Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?", Saul a răspuns, probabil cu o voce slabă: "Cine eşti Tu, Doamne?" Iar Domnul i-a răspuns: "Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti."
Acum, puneţi-vă în locul lui Saul. La ce se putea aştepta? E adevărat că Dumnezeu nu i-a promis că-L va omorî aşa cum a spus că-L va omorî pe Adam dacă Adam va păcătui mâncând din pomul oprit, dar Saul era cu siguranţă pe un drum greşit. În acel moment, el şi-a dat seama că aceşti urmaşi ai lui Isus Îl urmau de fapt pe Dumnezeu. El se împotrivea lucrării lui Dumnezeu. Chiar îi ucidea pe acei creştini, pe cei ce Îl urmau pe Isus. Iar acum i s-a arătat Isus. Isus, Domnul slavei. Se aştepta probabil de-acum la o executare imediată a sentinţei. "Pleacă din faţa Mea, Saul. Mi-ai persecutat oamenii. Eu sunt Cel ce-i va apăra. Pleacă de aici!" Dimpotrivă, Isus îi spune: "Te voi trimite acum la Damasc şi acolo ţi se va spune ce să faci." Ceva mai târziu, un ucenic pe nume Anania, unul din oamenii pe care Saul venise să-i aresteze şi să-i ucidă, Anania a venit la el şi i-a transmis aceste cuvinte din partea lui Dumnezeu: "Eşti un instrument ales să duci Numele lui Dumnezeu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel."
Era aceasta îndurare? Cu siguranţă că da. Iar Pavel nu a uitat niciodată această îndurare. De aceea după mulţi ani el îi scrie mai tânărului său tovarăş Timotei şi-i spune: "O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul, care zice: ,,Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi", dintre care cel dintâi sunt eu. Dar am căpătat îndurare, pentru ca Isus Hristos să-Şi arate în mine, cel dintâi, toată îndelunga Lui răbdare, ca o pildă celor ce ar crede în El, în urmă, ca să capete viaţa veşnică."
Vedeţi, fiindcă Pavel ştia că a fost un păcătos mântuit doar prin îndurarea lui Dumnezeu, el şi-a adus trupul ca o jertfă vie să-L slujească pe Dumnezeu.
Al treilea exemplu pe care îl aduc este John Newton. Cunoaşteţi povestea lui Newton. La începutul vieţii sale, Newton a fost crescut într-o familie evlavioasă. A avut o mamă creştină, dar aceasta a murit. A plecat apoi să locuiască cu o rudă necredincioasă, care i-a făcut viaţa nefericită. De-acolo a fugit pe mare. A devenit un comerciant pe mare. În cele din urmă s-a apucat de comerţul cu sclavi şi a ajuns în Africa. În autobiografia sa, el spune că singurul motiv pentru care s-a stabilit în Africa a fost ca să poată păcătui fără vreo limită. Şi aşa a făcut. Iar calea păcatului duce întotdeauna în jos. În cazul lui Newton "jos" a însemnat ziua în care a ajuns sub puterea soţiei africane a unui negustor de sclavi pentru care el lucra. Această femeie ura toţi bărbaţii albi şi şi-a vărsat veninul asupra lui Newton. Acesta descrie mai târziu situaţia în care se găsea: "Eram sclavul sclavilor." Era bolnav, epuizat şi slăbit, aproape să moară. Dar a reuşit să fugă. A scăpat. A ajuns pe ţărm. Vedeţi, a scăpat de sclavia din afară dar era încă sclavul păcatului. Aşa că s-a reîntors la comerţul cu sclavi. Transporta sclavii peste ocean şi îi vindea în Lumea Nouă, apoi se întorcea traversând Atlanticul de Nord. Într-una din acele călătorii de întoarcere din Lumea Nouă, John Newton a fost convertit în mod miraculos. Corabia a fost copleşită de o mare furtună. Folosea nişte corăbii din lemn, foarte fragile, iar cea în care se găsea el era gata să se destrame. Apa pătrundea din toate părţile. Au dezmembrat mobila de pe vas iar cu scândurile obţinute au astupat găurile. Au întărit structura corăbiei iar Newton şi ceilalţi au coborât în cală ca să pompeze apa afară.
Vreţi o imagine a nenorocirii? Aceasta e. Un om care întreaga sa viaţă a păcătuit pe faţă şi cu violenţă, implicat în oribilul comerţ cu sclavi, acum de-abia se ţine pe picioare pe fundul corăbiei, cu apa curgând din toate părţile, convins că se va scufunda şi va muri înecat. Acesta era Newton. Presupun că se gândea profund în acele ore şi zile petrecute pe corabie. Probabil îşi revedea viaţa; toate acele lucruri îngrozitoare pe care le-a făcut. Poate că şi-a spus: "Ei bine, Dumnezeu mă pedepseşte în cele din urmă. În toţi aceşti ani n-am vrut să ascult de El, iar acum mi-a ajuns rândul. De-acum face ce vrea cu mine, şi mă va trimite la fund, nu doar pe fundul oceanului, ci în iad." Dar vedeţi, în timp ce pompa apa, Dumnezeu i-a amintit versetele învăţate în copilărie împreună cu mama lui. Nu s-a gândit la ele în toţi aceşti ani. Aceste versete s-au întors şi în timp ce se gândea la ele, unele conţineau mesajul Evangheliei, iar Newton prin harul lui Dumnezeu a ajuns să creadă şi a fost convertit în mod miraculos. Corabia a supravieţuit furtunei. Au ajuns înapoi în Anglia. Newton a părăsit comerţul cu sclavi. A plecat la studii şi a devenit un predicator, ajungând chiar să predice în faţa Reginei. Dar, vedeţi, nu a uitat niciodată că a fost salvat de îndurarea lui Dumnezeu. El a scris: "Măreţul har m-a mântuit pe mine din păcat. Pierdut eram, dar m-a găsit, de moarte m-a scăpat."
Am vorbit despre Adam, despre Pavel şi despre Newton. Vreau să vorbesc acum despre tine. Vreau să te întreb dacă eşti creştin. Dacă eşti creştin, ai experimentat îndurarea lui Dumnezeu. Vreau să-ţi amintesc acest lucru, pentru că aceasta e motivaţia ta să trăieşti pentru El. Cum o poţi descrie? Ei bine, situaţia ta este descrisă în al doilea capitol din Efeseni. Acolo e descris trecutul, prezentul şi viitorul creştinului. Trecutul sună cam aşa. Versetul unu spune că "Înainte ca Dumnezeu să vă mântuiască prin Isus Hristos, voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre." Aceasta era starea ta. Erai la fel de fără speranţă ca un om mort. În al doilea rând, versetul doi spune: "Trăiaţi după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului." Atât ştiai să faci. Făceai ce făcea şi lumea. Îl urmai pe Satan oriunde te împingea sau te trăgea. În al treilea rând, versetul trei: "Eraţi din fire obiecte ale mâniei lui Dumnezeu." Vezi, asta era condiţia ta. Erai mort în păcat, făceai răul şi erai supus mâniei lui Dumnezeu. Ceva mai târziu în acelaşi capitol, versetul 12 începe să vorbească specific despre Neamuri. În cazul tău, el spune: "eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume." Asta era condiţia ta. E greu să te gândeşti la vreo stare mai nefericită decât asta.
Dar notează ce a făcut Dumnezeu. Iată ce ni se spune în Efeseni. "Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus." Asta ai experimentat şi tu dacă eşti creştin. Aceasta e natura Dumnezeului nostru. El e bun, iubitor, milostiv, plin de har şi peste măsură de îndurător. Iar aceasta e motivaţia ta. De ce ai face ceva atât de greu cum e să-ţi aduci trupul ca o jertfă vie pentru Dumnezeu, în întregime, ca să poată fi primită de El? Răspunsul este: pentru îndurarea Lui. Pentru că a avut milă de tine. Iar dacă înţelegi acea îndurare, vei spune, şi o vei spune din toată inima: "O dragoste atât de uimitoare, atât de divină, merită inima mea, sufletul meu, tot ce sunt eu." Şi aşa este. Iar dacă I le vei dărui, vei descoperi că s-a meritat.
Tradus de Florin Vidu