Prin ascultarea unui singur om
(Geneza 3:1-19, Romani 5:12-21)
Dr. Kim Riddlebarger
Mai devreme în cartea Romani Pavel a vorbit despre gravitatea păcatului omenesc şi despre impactul acestuia asupra rasei umane. Evaluarea făcută de Pavel condiţiei umane este una sumbră. Nu este nici unul neprihănit, nici unul măcar. Toţi s-au îndepărtat. Însă Pavel a vorbit şi despre modul în care păcătoşii nelegiuiţi, atât Evrei cât şi Neamuri, sunt eliberaţi de păcatele lor prin viaţa, moartea şi învierea lui Isus Hristos. Astfel că în Romani 5:12-21 Pavel se va ocupa de problema sursei păcatului omenesc, Adam, punându-l pe Adam în contrast cu Cel care a reparat consecinţele păcatului lui Adam, şi anume Isus Hristos, care este al doilea Adam. Dacă primele 11 versete din Romani 5 au fost încărcate cu termeni teologici importanţi, ultimele 10 versete din Romani 5 se ocupă de cele două personaje cheie ale acestei drame măreţe a răscumpărării. Primul om, Adam, este capul atât biologic cât şi federal, adică el este reprezentantul nostru, al întregii rase umane, înaintea lui Dumnezeu. Adam îndeplineşte amândouă rolurile, de cap biologic şi federal în timpul perioadei de încercare din grădina Edenului, sub ceea ce noi numim legământul faptelor. În Geneza 3, lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă, citim care a fost rezultatul încercării lui Adam. Nu a fost unul foarte bun. După cum spuneau puritanii, "În căderea lui Adam cu toţii am păcătuit." Însă moartea nu este ultimul cuvânt pentru poporul lui Dumnezeu. Unde păcatul abundă, harul e şi mai abundent. Al doilea Adam, Isus Hristos, este Capul viu şi federal al tuturor celor răscumpăraţi şi îndreptăţiţi, toţi aceia pe care Tatăl i-a ales în Hristos şi pentru care El îndeplineşte lucrarea Sa de Preot. De aceea, în pasajul din Romani 5:12-21 Isus este descris de Pavel ca fiind al doilea Adam, a cărui ascultare desăvârşită până la moarte, spre deosebire de neascultarea primului om Adam, revocă efectiv condamnarea la moarte care atârnă asupra întregii rase umane ca rezultat al căderii lui Adam în păcat.
Deşi acest pasaj este foarte important din punct de vedere doctrinar, el este şi unul din pasajele cu cele mai variate interpretări. Punctul cheie al acestei dezbateri este semnificaţia expresiei de la sfârşitul versetului 12, "din pricină că toţi au păcătuit". Probabil este important să vorbim pe scurt despre istoria modului în care a fost interpretat acest pasaj. Există patru interpretări majore ale acestei expresii din versetul 12, "din pricină că toţi au păcătuit", şi toate patru au avut o influenţă foarte semnificativă asupra istoriei Bisericii creştine şi asupra teologiei creştine. Una din cele mai vechi şi mai influente interpretări este cea a lui Pelagius, principalul oponent al Sfântului Augustin, care argumenta că Pavel se referă prin această expresie, "din pricină că toţi au păcătuit", doar la păcatul efectiv; la păcatul nostru, doar la păcatele noastre efective. Din moment ce plata păcatului este moartea, noi toţi murim pentru că toţi facem păcate. Conform acestei interpretări, legătura noastră cu Adam este doar una istorică. Atunci când Adam s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, el a introdus păcatul în lume iar tot păcatul omenesc care i-a urmat este o imitare a actului de răzvrătire al lui Adam. Noi călcăm pe urmele paşilor primului nostru părinte şi păcătuim aşa cum şi el a păcătuit.
Deşi această interpretare recunoaşte că toţi suntem vinovaţi pentru propriile noastre păcate, ea nu reuşeşte să explice contrastul pe care îl face Pavel de-a lungul acestei întregi analogii între păcatul lui Adam şi ascultarea celui de-al doilea Adam. Dezastrul produs de actul de răzvrătire al lui Adam este reparat de ascultarea celui de-al doilea Adam. Astfel că pelagianul trebuie să fie consecvent aici. Dacă nu putem fi traşi la răspundere pentru actul de răzvrătire al lui Adam (pelagienii spun că nu ar fi corect să fim traşi la răspundere pentru o faptă făcută de altcineva), atunci nici nu putem fi consideraţi neprihăniţi pe baza neprihănirii altcuiva, a lui Hristos. Astfel, neimputarea păcatului lui Adam este o sabie cu două tăişuri.
Încă o problemă cu interpretarea pelagiană este faptul că nu poate explica realitatea tragică a morţii infantile. Conform lui Pelagius, copiii sunt inocenţi până când sunt suficient de maturi ca să comită propriile lor păcate. Dar dacă sunt inocenţi şi prea imaturi ca să comită păcate, de ce mor atât de tragic? Moartea nu e naturală, spune Pavel. Ea este consecinţa păcatului. Ei bine, al cui păcat? Cu siguranţă nu al copiilor.
A doua interpretare principală este cunoscută ca semi-pelagianism, considerată de unii ca fiind interpretarea romano-catolică, însă ea e susţinută şi de mulţi wesleyeni şi arminieni. După semi-pelagieni, atunci când Pavel spune "din pricină că toţi au păcătuit", el vorbeşte despre propriile noastre păcate pe care le facem din cauză că moştenim de la Adam o natură păcătoasă care ne provoacă o înclinaţie sau o tendinţă către rău. Această înclinaţie către rău este cunoscută în teologia romano-catolică sub numele de concupiscenţă. Este o atracţie puternică înspre natura noastră căzută, rea şi păcătoasă.
Însă această interpretare nu rezistă din motive exegetice, pentru că în tot acest pasaj Pavel atribuie vina întregii rasei umane actului de răzvrătire al lui Adam, nu păcatelor efective ale copiilor lui Adam. Pentru Pavel, această natură păcătoasă sau firea înseamnă mult mai mult decât o simplă înclinaţie sau o tendinţă către rău. Pentru că ne naştem cu o natură păcătoasă, noi suntem în totalitate depravaţi, după cum spune tradiţia noastră, suntem vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, suntem incapabili să facem vreun bine, oricât de mic. Nu suntem doar bolnavi de păcat. Dimpotrivă, Pavel spune că suntem morţi în păcat şi nelegiuire.
A treia interpretare este cea a lui Calvin, care este o modificare a interpretării semi-pelagiene. După Calvin, Pavel vorbeşte aici despre păcate efective bazate pe corupţia moştenită de la Adam. Însă Calvin spune că această corupţie moştenită nu este doar o tendinţă spre păcat, aşa cum afirmă pelagienii. Această corupţie înseamnă o depravare totală şi aduce toţi copiii lui Adam sub judecata lui Dumnezeu. Astfel, deşi este o îmbunătăţire majoră a interpretării semi-pelagiene, nici interpretarea lui Calvin nu poate explica de ce ideea subliniată de Pavel aici este că noi nu suntem doar total depravaţi şi merităm judecata lui Dumnezeu, dar suntem şi vinovaţi pentru actul de răzvrătire al lui Adam. Acel păcat al lui Adam a adus condamnarea asupra întregii rase umane.
A patra interpretare este interpretarea protestantă istorică în care se susţine că expresia "din pricină că toţi au păcătuit" se referă la vina păcatului lui Adam care este imputată, atribuită sau trecută în contul tuturor urmaşilor acestuia. Conform acestei interpretări, Adam este capul federal al rasei umane iar vina pentru păcatul lui este imputată tuturor acelora pe care el îi reprezintă în cadrul legământului faptelor. Desigur, e vorba aici de întreaga rasă umană. Aceasta e ideea subliniată de analogia lui Pavel dintre primul Adam şi al doilea Adam, pentru că Isus Hristos este Acela care împlineşte legământul faptelor, pe care primul Adam l-a încălcat. Ascultarea desăvârşită a lui Hristos sub acel legământ este creditată tuturor acelora pe care El îi reprezintă conform termenilor legământului harului. Astfel, Adam este capul biologic şi federal al rasei umane sub legământul faptelor, aducând condamnarea universală asupra rasei umane. Însă Isus este mediatorul legământului harului. El aduce harul îmbelşugat al lui Dumnezeu pentru toţi cei pe care îi reprezintă sub acest legământ, legământul harului.
Cu acest context istoric în minte, haideţi să revenim la textul nostru din această dimineaţă. Romani capitolul 5, versetele 12-21. În Romani 5:12 Pavel scrie: "De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit..."
Acest verset începe cu o conjuncţie (foarte tipic pentru scrierile lui Pavel), "de aceea", care ar trebui să ne atenţioneze de faptul că Pavel prezintă aici o nouă idee (deşi acest subiect este rezultatul discuţiei anterioare despre împăcare). Aşa cum ne-a spus Pavel în Romani 5:10, crucea lui Hristos a adus împăcarea dintre Dumnezeu şi păcătoşi, înlăturând motivul înstrăinării dintre cele două părţi, şi anume păcatul nostru. Dacă nu ar fi existat o cădere a rasei umane în păcat, nu ar fi fost nevoie de o împăcare. Însă, din cauza păcatului omenesc, trebuie să existe o împăcare dacă vrem să fim salvaţi de mânia lui Dumnezeu. Însă de unde vine acest păcat omenesc? Şi de ce s-au înstrăinat Dumnezeu şi omenirea? După cum arată Andres Nygren, comentatorul luteran suedez, "Gândurile lui Pavel se revarsă aici ca un pârâu torenţial de munte, pe măsură ce prezintă această măreaţă panoramă a istoriei răscumpărării."
Deci, cuvintele lui Pavel pur şi simplu curg la vale şi câştigă viteză pe măsură ce înaintează. El se ocupă acum de subiectul fundamental care stă la baza întregii sale discuţii de mai devreme, din Romani 1 până în Romani 3, prin care explică originea urii care există între Dumnezeu şi om şi care trebuie rezolvată de cruce. Pentru a face acest lucru, Pavel ne duce înapoi la primul om şi la căderea istorică a rasei umane în Eden. Pavel spune: "păcatul a intrat în lume şi prin păcat a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor..." Dacă rasa umană căzută stă sub mânia lui Dumnezeu, ea se găseşte acolo din cauza păcatului şi răzvrătirii primului om, Adam. Adam nu este doar capul legământului faptelor, el este şi cel cu care se identifică întreaga rasa umană şi în care noi suferim blestemul păcatului şi plata lui, care este moartea. Din punct de vedere escatologic, sau în lumina zilelor din urmă, a vremurilor din urmă, Adam este reprezentantul acestui veac păcătos, în el noi ne găsim cu toţii sub domnia sau stăpânirea păcatului. În Adam noi murim cu toţii. Prin urmare, Pavel poate spune că păcatul a intrat în lume prin fapta acestui singur om. Asta înseamnă (şi e foarte important să înţelegem acest lucru) că păcatul nu e o caracteristică normală a naturii umane. Păcatul este o depravare a naturii umane. Păcatul nu este consecinţa inevitabilă a limitărilor umane. Păcatul intră ca o consecinţă directă a căderii. Iar păcatul nostru are consecinţe oribile. Moartea.
Aşa cum păcatul omenesc este rezultatul căderii, la fel este şi moartea. Moartea este rezultatul păcatului, nu al limitărilor umane. Se spune că singurele certitudini în viaţă sunt moartea şi impozitele. S-ar putea ca acest lucru să fie adevărat, însă cu siguranţă amândouă sunt rezultatul căderii. Trebuie să fim foarte clari aici. Moartea este rodul neascultării lui Adam şi consecinţa căderii rasei umane în păcat. De aceea accentuează Pavel atât de mult ideea învierii trupului ca împlinire a răscumpărării noastre. Isus moare pe cruce ca să realizeze împăcarea noastră cu Dumnezeu, să ne răscumpere de vina pentru păcatele noastre. Însă Isus învie din morţi ca prim rod al unui mare seceriş în care şi noi vom fi înviaţi din morţi în trup la sfârşitul veacurilor.
Atunci când vorbim despre păcat şi moarte ca rezultat al căderii, trebuie să înţelegem că mântuirea atrage după sine eliberarea noastră de păcat şi de toate consecinţele oribile ale acestuia, inclusiv moartea. Deci, răscumpărarea include răscumpărarea trupurilor noastre.
Ajungem astfel la expresia critică "din pricină că toţi au păcătuit". Ce vrea să spună Pavel prin aceste cuvinte? Vorbeşte doar despre păcatele efective? Vorbeşte despre păcatul efectiv care izvorăşte din depravarea noastră moştenită, sau se referă la faptul că noi toţi am păcătuit în Adam, din moment ce Adam a fost reprezentantul nostru sub legământul faptelor şi, în realitate, a acţionat în numele tuturor celor pe care îi reprezenta? Din mai multe motive, ultima interpretare este cea corectă. De-a lungul acestei întregi analogii, Pavel argumentează că moartea domneşte asupra întregii rase umane fără excepţie. Dacă moartea e universală, atunci motivul acestei morţi, păcatul, trebuie să fie la rândul lui universal. Adam nu se reprezintă doar pe sine ci el reprezintă întreaga rasă umană, al cărei cap biologic şi federal este.
Observăm apoi o a doua idee în versetele 15-19, în care Pavel arată cât se poate de clar că moartea vine asupra întregii rase umane prin păcatul unui singur om, Adam, şi nu prin păcatele efective ale urmaşilor lui Adam. După cum spune Pavel în versetul 19, "prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi (în sensul că au fost consideraţi sau priviţi ca) păcătoşi."
Atunci când Pavel spune "din pricină că toţi au păcătuit", această expresie nu se referă la păcatele individuale pe care le facem, nici la corupţia morală moştenită, sau la concupiscenţa ce a fost transmisă în mod natural de către Adam tuturor urmaşilor săi, deşi ea este o consecinţă a păcatului lui Adam. Mai degrabă, atunci când Pavel spune "din pricină că toţi au păcătuit", el se referă la faptul că Adam este capul federal sau reprezentantul rasei umane. Din moment ce Adam i-a reprezentat pe toţi urmaşii lui în legământul faptelor, întreaga omenire se trage din el şi, prin urmare, a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Aici este inclusă atât vina pentru păcatul lui Adam cât şi corupţia morală ce a urmat, care devine baza pentru păcatele efective pe care le facem. La acest lucru ne referim atunci când vorbim despre păcatul originar. Cu toţii am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam. Pentru că toţi am devenit păcătoşi în urma căderii lui Adam, noi facem de-acum ce este firesc pentru noi să facem, şi anume păcătuim.
Există un motiv întemeiat pentru care toate versiunile moderne ale Biblie în limba engleză încheie versetul 12 cu puncte de suspensie, lăsând propoziţia neterminată până în versetul 18. Pavel devine emoţionat. De aceea făcea Nygren acel comentariu cu pârâul torenţial de munte. Pavel devine emoţionat şi se întrerupe în mijlocul propoziţiei ca să explice cuvintele pe care tocmai le-a spus despre păcat, moarte şi legătura dintre acestea şi noi. Cum se potrivesc păcatul şi moartea în cursul istoriei răscumpărării? De aceea, Pavel se întrerupe, se abate de la subiect de două ori în următoarele cinci versete. Prima digresiune o găsim în versetele 13-14, unde Pavel se opreşte la condiţia propoziţiei din versetul 12 - o lasă pur şi simplu neterminată. El face acest lucru ca să ofere o explicaţie pentru păcat şi moarte. Apoi mai face o digresiune în versetele 15-17 ca să aducă lumină asupra acestui uriaş contrast care există între ce a adus neascultarea lui Adam şi ce a realizat ascultarea lui Hristos.
În versetele 13-14 Pavel scrie: "(Căci înainte de lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam, care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină."
Dacă sunteţi familiari cu cartea Romani, ştiţi că acest verset ridică o problemă evidentă. Conform Romani 4:15, oamenii nu pot încălca legea dacă nu există nici o lege care să fie încălcată. În ciuda acestui lucru, Pavel spune că păcatul era în lume de pe vremea lui Adam până pe vremea lui Moise, însă cum e posibil acest lucru dacă nu a existat o lege până la Moise? Există două rezolvări des întâlnite ale acestei probleme. Un mod de a rezolva problema este să spunem că Legea este mai cuprinzătoare decât Legea lui Moise. În Romani 2 versetele 12-16 Pavel a vorbit deja despre o lege care este înscrisă în inimile oamenilor şi, după cum reiese cu claritate din Geneza 6 de exemplu, păcatul a fost o realitate prezentă în întreaga perioadă dintre Adam şi Moise. Atât de prezentă încât Dumnezeu a trimis potopul peste întregul pământ ca un act de judecată asupra locuitorilor pământului, despre care citim că gândurile lor erau îndreptate încontinuu numai spre rău.
Cealaltă interpretare este că, din moment ce Pavel accentuează atât de puternic ce a făcut Adam, el s-ar putea referi la faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra tuturor. Însă eu cred că nici una din aceste două interpretări nu sunt satisfăcătoare.
Există o a treia interpretare care, cel puţin pentru mine, este foarte plauzibilă. Este şi poziţia mai multor scriitori protestanţi cum ar fi Francis Turretin şi alţii. A fost reafirmată recent de Meredith Kline. Conform acestei interpretări, Pavel nu vorbeşte despre întregul curs al istoriei umane de la Adam până la Moise. El vorbeşte despre administrarea legămintelor - legămintele pe care le-a menţionat deja pe măsură ce se desfăşoară în istoria răscumpărării. Deci, pentru a valida această interpretare, revenim pur şi simplu la contrastul Lege/Evanghelie pe care l-a prezentat Pavel, ne referim la legămintele de care s-a ocupat deja în Romani şi aplicăm aceste lucruri la comentariile lui Pavel de aici. Astfel, pentru a explica consecinţele păcatului şi moartea, Pavel ne oferă o scurtă recapitulare a istoriei răscumpărării - mai precis a istoriei legămintelor. În Romani 5:12-21, Pavel s-a concentrat asupra rolurilor jucate de Adam şi Isus în istoria răscumpărării. Atât Adam cât şi Isus sunt căpetenii federale pentru cei din legământul faptelor, Adam, şi pentru cei din legământul harului, Hristos. Ascultarea sau neascultarea lor în aceste roluri este imputată sau atribuită celor mulţi pe care îi reprezintă ca şi cap al legământului. De aceea, cheia pentru înţelegerea acestei prime digresiuni este să păstrăm în minte distincţia paulină dintre har şi fapte, cât şi cea dintre Lege şi Evanghelie. E foarte simplu.
Prin urmare, prima parte a versetului 13 trebuie interpretată după cum urmează: "Căci păcatul a fost în lume înainte de Lege, sau înainte de Moise." Astfel, Pavel stabileşte limita finală, înainte de Lege, ca fiind vremea lui Moise. Păcatul a existat înainte de Moise. Ştim din relatarea Genezei că păcatul a fost prezent pentru că Adam a încălcat... ce? Legământul faptelor.
Apoi, trecând la a doua jumătate a versetului 13, observaţi că Pavel spune ceva diferit. "Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu este o lege." La ce se referă aici? Lucrul vital ce trebuie observat este accentul pe care îl pune Pavel aici pe har. Neimputarea păcatului. Unde am mai citit despre asta? În Romani capitolul 4, când Pavel vorbeşte despre Avraam, care l-a precedat pe Moise, şi David, care a venit după Moise, aceştia amândoi au fost binecuvântaţi pentru că păcatul nu le-a fost ţinut în seamă. Luând în considerare această perioadă de timp, de la Adam până la Moise, şi faptul că aici se vorbeşte despre har, păcatele nu le sunt ţinute în seamă celor de sub legământul harului, e clar că aceasta este o istorie a liniei legământului şi că e vorba aici despre răscumpărare. Pavel vorbeşte aici despre cei de sub legământul harului cărora le sunt iertate păcatele, deşi păcatul există deja în lume.
Acelaşi lucru se aplică şi în versetul 14. Pavel scrie: "moartea... (consecinţa păcatului) a domnit de la Adam până la Moise." Adam este capul legământului faptelor în timp ce Moise este cel ce a primit Legea la Sinai. Asta înseamnă că Pavel, încă o dată, ne arată că perioada de la Adam până la Moise ne indică faptul că moartea a domnit din cauza vinovăţiei păcatului lui Adam pentru că a încălcat legământul faptelor. Mergeţi înapoi şi amintiţi-vă ce ştiţi despre Geneza capitolul 5, de exemplu, în acele lungi genealogii - cutare a născut pe cutare, cutare a născut pe cutare, şi a trăit atâţia ani. După fiecare persoană ce citim? "Apoi a murit." Moartea este un factor critic aici, pentru că moartea a domnit de la Adam până la Moise din cauză că legământul faptelor rămâne în picioare. Oamenii mor pentru că au păcătuit în Adam şi pentru că s-au născut cu o natură păcătoasă care produce păcatele efective care au adus mânia lui Dumnezeu sub forma potopului, printre altele. Aceasta e mărturia repetată a profeţilor lui Israel care privesc înapoi spre aceste evenimente. În Isaia 24:5 citim: "Căci ţara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!" În Osea 6:7, profetul declară despre Israel: "Dar ei au călcat legământul, ca oricare om de rând; şi nu Mi-au fost credincioşi atunci." Ce legământ a fost încălcat? Legământul faptelor, pe care l-a făcut Dumnezeu cu Adam.
Observaţi cum, în versetul 14, Pavel spune: "moartea a domnit... chiar peste cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam." Aceste cuvinte sunt în contrast cu ce s-a spus mai devreme, însă într-un sens ele repetă ce Pavel tocmai a spus - că oamenii la care se referă aici nu sunt ca Adam şi nu sunt sub legământul faptelor, care nu prevedea o clauză de iertare a păcatelor. Dimpotrivă, aceşti oameni nu sunt ca Adam pentru că sunt sub legământul harului iar păcatul lor este tratat diferit deoarece sunt sub legământ, spre deosebire de cei din afara legământului. Pentru ei există această clauză plină de har. Păcatul lor nu le este ţinut în seamă.
Apoi, în ultima parte a versetului 14 citim că Adam este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Pavel revine aici la punctele de suspensie pe care le-a lăsat în versetul 12, unde şi-a întrerupt gândul. Adam este capul federal al rasei umane. Adam este modelul, prototipul Celui ce avea să vină, care este Isus Hristos. Prin urmare, Romani 5:13-14 nu se referă la istoria lumii în general, de la Cădere până la Moise. Acest pasaj este o recapitulare a istoriei răscumpărării de la legământul faptelor până la noul legământ care s-a împlinit odată cu Isus Hristos. Pavel completează această istorie dintre primul şi ultimul legământ în Romani 5 trasând caracteristicile principale ale istoriei răscumpărării. Legământul faptelor şi capul acestuia, care este Adam. Legământul harului, apărut mai întâi lui Avraam şi apoi lui Hristos. Iar apoi acel legământ cu Moise. În lumina acestei istorii trebuie să înţelegem noi, cititorii lui Pavel, ce este păcatul, moartea şi care este relaţia noastră cu păcatul şi cu moartea acum că ne găsim în legământul harului iar păcatele noastre nu ne mai sunt ţinute în seamă.
În versetele 15-17 Pavel este foarte emoţionat. El face o nouă paranteză. De data asta se concentrează asupra imensei deosebiri dintre Hristos şi Adam, înainte să îi compare din nou în versetul 18. Este prezentat aici contrastul dintre rezultatele dezastruoase ale păcatului lui Adam şi răscumpărarea minunată realizată de al doilea Adam. Pavel tocmai ne-a spus că Adam a fost o icoană preînchipuitoare a lui Hristos, de aceea ar trebui să observăm puternicul cuvânt de contrast cu care începe versetul 15. "Dar". El ne arată că ceea ce urmează va prezenta deosebirile care există între Adam şi Hristos. Neascultarea lui Adam este pusă în contrast cu ascultarea lui Hristos. Astfel, Pavel spune simplu: "Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşeala."
Adam şi Isus se aseamănă în anumite privinţe - amândoi sunt căpetenii federale ale legămintelor majore de răscumpărare. Însă există şi deosebiri majore, pentru că darul lui Hristos pentru noi nu este la fel cu greşeala lui Adam care a adus păcatul, moartea şi distrugerea asupra rasei umane. Observaţi că moartea vine prin păcatul lui Adam şi nu prin păcatele urmaşilor lui Adam. Pavel spune: "căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea..." Prin urmare, expresia "din pricină că toţi au păcătuit" se referă la întreaga omenire care a păcătuit în Adam şi împreună cu Adam. Pentru Pavel e semnificativ faptul că păcatul lui Adam a adus moartea asupra întregii rase umane - asupra celor mulţi (referindu-se la toţi cei pe care Adam îi reprezintă sub legământul faptelor). Prin urmare, păcatul lui Adam a avut consecinţe dezastruoase. Asta înseamnă că noi toţi vom muri.
Însă ascultarea lui Hristos este mai puternică decât neascultarea lui Adam. Pavel spune: "...cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi." Observaţi folosirea termenilor care sugerează contrastul. Hristos realizează cu mult mai mult decât răul făcut de Adam. După cum spune un scriitor atât de elocvent: "Lucrarea lui Hristos este rezumată aici prin cuvântul 'har'. Harul care face legătura în primul caz cu Dumnezeu şi în al doilea caz cu Hristos. Împreună cu harul, Pavel asociază darul care a venit prin harul unui singur om. Cuvântul 'dar' subliniază gratuitatea şi în Noul Testament este folosit doar pentru darurile bune ale lui Dumnezeu pentru omenire - gratuitatea subliniată prin legătura cu harul. Acest dar a venit printr-un singur Om, fapt care ne arată clar că întreaga lucrare de mântuire este îndeplinită de Hristos." De fapt, acest dar s-a dat din belşug celor mulţi. Cine sunt cei mulţi de aici? Toţi cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului.
Pavel se grăbeşte să treacă mai departe şi continuă contrastul în versetele 16 şi 17 atunci când scrie (ascultaţi la cuvintele care sugerează aici contrastul): "Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osânda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)"
Contrastul este imens. Darul e plin de har - referindu-se la această neimputare a păcatului mai devreme în versetul 13, şi nu e vorba de păcatul unui singur om; actul de răzvrătire al lui Adam, care a adus păcatul şi moartea asupra rasei umane, ne-a fost imputat şi nouă. Cu aceasta Pavel lansează aici patru comparaţii distincte. În prima dintre acestea Pavel scrie: "...judecata venită de la unul, a adus osânda...". Această expresie nu are nici un sens pentru o interpretare pelagiană sau semi-pelagiană. Judecata, moartea prin păcat, este adusă de acel act al lui Adam, nu prin transmitere naturală, nu prin păcatul meu şi nu prin imitarea mea. Acest lucru, desigur, sprijină interpretarea protestantă istorică, şi anume că întregul pasaj se referă la actul de răzvrătire al lui Adam - nu la faptele noastre păcătoase care izvorăsc din natura căzută pe care am moştenit-o.
Apoi, în al doilea contrast citim: "...dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărâre de iertare." Darul plin de har al lui Hristos a venit în urma multor păcate. A adus îndreptăţirea. Dacă harul este o favoare nemeritată şi dacă Dumnezeu nu ne datorează nimic, atunci Dumnezeu în mod gratuit şi plin de îndurare ne asigură acest dar care repară tot ce a stricat Adam. Care este darul pe care ni-l asigură Dumnezeu? Este neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos.
În al treilea contrast, Pavel scrie: "Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur...". O propoziţie incompletă dar un contrast important. După cum spune Martin Lloyd Jones (şi cred că e un lucru cu care toţi trebuie să ne confruntăm): "Lumea este un loc al cimitirelor." Indiferent cât de mult am ignora moartea, noi toţi vom muri. Dacă nu va reveni Hristos pe pământ până atunci, moartea va domni şi asupra noastră. Boala este un rod al acelui act de răzvrătire al lui Adam şi ne aminteşte de domnia hidoasă a morţii. Rezultatul actului de răzvrătire al lui Adam a fost o boală universală care ne infectează pe toţi, din cap până în picioare, şi care lucrează chiar acum în noi. Chiar în această clipă, noi suntem pe moarte.
Însă observaţi contrastul final. Pavel declară: "cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!)" Pavel ajunge astfel la punctul principal al celei de-a doua digresiuni. Deosebirea dintre Hristos şi Adam este de-acum evidentă. Păcatul lui Adam a adus moartea, dar este de-acum înghiţit de harul lui Hristos care, prin moartea Lui şi prin neprihănirea Lui repară pe deplin ce a stricat Adam. Cu adevărat, cei care primesc în toată plinătatea harul asigurat de Dumnezeu vor primi toate binefacerile triumfului lui Hristos, inclusiv triumful Său asupra morţii şi asupra mormântului, pentru că lor le este atribuită neprihănirea Lui. Domnia păcatului şi a morţii va fi distrusă iar aici atenţia trece din nou asupra dimensiunii escatologice, devenind clar că în Adam noi suntem sub domnia păcatului şi a morţii, deci în Hristos suntem sub domnia neprihănirii şi a vieţii, pentru că Hristos este Domnul neprihănirii.
După două digresiuni, Pavel completează acum în versetul 18 propoziţia pe care a întrerupt-o în versetul 12. În versetul 18 Pavel scrie: "Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa."
Pavel reia acum această idee de bază din versetul 12. Printr-o singură greşeală a lui Adam, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii. Această propoziţie e foarte dificil de tradus din greacă. Nu există nici un verb care să se aplice aici, aşa că trebuie să deduci verbul în engleză ca să-ţi dai seama ce vrea să însemne în greacă. În orice caz, rezultatul e cât se poate de clar. Fapta lui Adam a adus condamnarea asupra tuturor oamenilor. Modul în care fapta lui Adam a adus condamnarea nu este prin imitare sau prin transmitere naturală, ci prin imputare. Adam acţionează ca reprezentant al întregii rase umane. Prin urmare, vina păcatului său este trecută în contul tuturor urmaşilor lui, le este creditată sau imputată acestora. Toţi, spune Pavel, au păcătuit în Adam şi au fost condamnaţi în virtutea celor făcute de Adam. Însă, la fel cum Adam a adus păcatul peste toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul faptelor), fapta lui Hristos de neprihănire înseamnă îndreptăţire pentru toţi oamenii (toţi cei care sunt sub legământul harului, toţi cei reprezentaţi de Hristos). Şi aici limbajul folosit în greacă e dificil de tradus. De aceea versiunile din limba engleză sunt puţin diferite. Însă NIV [Noua Versiune Internaţională] îl vede în mod corect pe Pavel făcând o antiteză între păcatul şi greşeala lui Adam şi actul de neprihănire al lui Hristos. Fapta lui Hristos aduce viaţa pentru toţi cei pe care El îi reprezintă ca şi cap al legământului harului, în acelaşi fel în care fapta lui Adam de condamnare a adus moartea asupra tuturor celor reprezentaţi de Adam.
În versetul 19 Pavel spune, făcând lucrurile şi mai clare: "Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi."
Observaţi echilibrul - acest echilibru foarte atent în analogia lui Pavel dintre cele două părţi ale propoziţiei. După cum prin Adam, tot aşa prin Hristos. În mod clar, "cei mulţi" de aici din prima parte a versetului sunt cei de sub legământul faptelor care au fost făcuţi păcătoşi în virtutea actului de răzvrătire al lui Adam. Nu e vorba aici de păcatul lor sau de păcatul părinţilor lor. Astfel interpretarea pelagiană este respinsă. Cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi în virtutea faptului că actul de răzvrătire al lui Adam este imputat tuturor descendenţilor lui. La fel stau lucrurile şi cu cei mulţi care au fost socotiţi neprihăniţi în a doua jumătate a versetului. E vorba aici de o atribuire, o creditare sau o considerare. În virtutea unui păcat al lui Adam, toţi cei pe care el îi reprezintă sunt declaraţi vinovaţi în el şi împreună cu el. Vina lui e imputată tuturor celor pe care îi reprezintă. Însă ceea ce urmează e un complement perfect. Pentru că, datorită ascultării desăvârşite a lui Hristos, datorită faptului că El a împlinit toate cerinţele Legii şi datorită morţii Sale sacrificiale, ascultarea lui Hristos este în acelaşi fel atribuită tuturor celor pe care El îi reprezintă sub legământul harului. Cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi în virtutea atribuirii neprihănirii lui Hristos, nu printr-o transformare interioară şi nu prin ceva ce noi facem, ci din cauză că neprihănirea lui Hristos ne-a fost atribuită nouă. Printr-o greşeală a lui Adam sub legământul faptelor noi suntem consideraţi păcătoşi. În acelaşi fel, prin ascultarea lui Hristos, cei mulţi, cei pe care Hristos îi reprezintă sub legământul harului, vor fi socotiţi neprihăniţi. Aceasta este doctrina noastră a îndreptăţirii.
În încheiere, ajungem aici în punctul culminant al unui argument care a început de fapt în versetul 5:12, însă dacă priviţi la întreaga carte Romani veţi observa că acest punct culminant rezumă întreaga carte, de la Romani 3:21 în continuare... Pavel încheie aici iar punctul central al ultimelor versete nu mai este contrastul dintre Adam şi Hristos. Pavel face acum o declaraţie foarte simplă şi directă despre lucrarea pe care a făcut-o Hristos pentru noi, sfărâmând domnia păcatului şi a morţii care a venit prin greşeala lui Adam. Încheind în versetele 20-21, Pavel spune (observaţi schimbarea de subiect de aici): "Ba încă şi Legea a venit ca să se înmulţească greşeala; dar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult; pentru ca, după cum păcatul a stăpânit dând moartea, tot aşa şi harul să stăpânească dând neprihănirea, ca să dea viaţa veşnică, prin Isus Hristos, Domnul nostru."
E destul de interesant că Pavel face referire la Lege, făcând de fapt legătura cu comentariile din Romani 2-4. Observaţi că Legea nu a fost dată ca să împiedice păcatul sau ca să ne facă sfinţi. Dimpotrivă, Pavel spune că Legea ne-a fost dată ca să se înmulţească păcatul. Pentru că Legea poate doar să ne condamne. Ea nu ne oferă nici o putere cu ajutorul căreia să-i putem îndeplini cerinţele. Legea stârneşte natura noastră păcătoasă, făcând ca păcătoşenia noastră intrinsecă să izbucnească, la fel ca atunci când turnăm benzină peste nişte tăciuni aprinşi. Pavel va explica acest lucru mai în detaliu în Romani 7. Însă acum, făcând contrastul dintre păcat şi har, Pavel ne spune că harul s-a înmulţit şi mai mult. Dumnezeu înfrânge efectele păcatului, această domnie a păcatului şi a morţii asupra noastră, printr-un har care se înmulţeşte şi mai mult pentru toţi cei ce sunt în Hristos. Acest har super-îmbelşugat ne eliberează de acest tiran crud, păcatul şi moartea. Toate acestea au în centru gratuitatea şi îndurarea lui Dumnezeu cu care El ne oferă în Isus Hristos tot ce este necesar pentru eliberarea noastră. Dumnezeu nu ne datorează nimic. Însă pe când eram noi morţi în păcat, când nu vroiam şi nu eram în stare să venim la El, Dumnezeu în harul Lui Şi-a turnat îndurarea asupra noastră în Persoana Fiului Său şi în faţa domniei păcatului şi a morţii asupra noastră. Harul lui Dumnezeu, spune Pavel, se înmulţeşte şi mai mult. Celor ce eram morţi în păcat, care nu vroiam să-L căutăm pe Dumnezeu, care nu eram neprihăniţi, nouă, celor nelegiuiţi, ni se promite acum victoria, această măreaţă victorie asupra tiraniei păcatului şi morţii. Cei ce erau sub tirania morţii, sub legământul faptelor, sunt de-acum sub domnia vieţii în legământul harului. Harul super-îmbelşugat vine la noi ca să răstoarne tirania morţii. Păcatul ne-a robit, ne-a ţinut legaţi, noi nu ne puteam elibera singuri. La fel spune Pavel că domneşte păcatul peste cei din Adam. Însă exact pe acest tiran cu două capete a venit Isus Hristos să-l distrugă. Aşa cum ne aminteşte Pavel, prin Isus Hristos se ivesc zorii acestei ere a mântuirii, în care noi suntem eliberaţi, suntem liberi de tirania păcatului şi a morţii pentru că Hristos domneşte acum în viaţa poporului Său, în locul păcatului şi al morţii. Pentru că Hristos domneşte în neprihănire, în El noi avem viaţa veşnică. El e al doilea Adam, a cărui ascultare a câştigat pentru noi acel har super-îmbelşugat, nu doar restaurându-ne în poziţia pe care am pierdut-o în Adam ci şi dăruindu-ne atât de multe în plus. În Isus Hristos noi, cei ce eram păcătoşi nelegiuiţi, vom primi toate bogăţiile şi comorile cerului. Toate acestea le-am primit prin ascultarea unui Singur Om, acel om în care harul lui Dumnezeu pentru noi se înmulţeşte şi mai mult. Aceasta e vestea bună a Evangheliei.
Haideţi să ne rugăm.
Tată Ceresc, ne amintim din nou de realitatea descurajantă a ceea ce suntem noi în Adam şi cum acea greşeală a lui a adus un aşa de mare dezastru asupra rasei umane. Însă suntem recunoscători, o Doamne, că ne aminteşti în această dimineaţă prin cuvintele lui Pavel că, acolo unde s-a înmulţit păcatul, harul s-a înmulţit şi mai mult, răsturnând acele lucruri care ne robeau, păcatul şi moartea, şi eliberându-ne de sub tirania lor ca să putem trăi în viaţă şi neprihănire, ştiind că Hristos este Capul nostru şi că noi suntem trupul Lui, că El ne dă viaţa, pacea şi neprihănirea şi ne eliberează de toate acele lucruri care ne robeau. De aceea, ajută-ne, o Doamne, să avem inimi pline de bucurie. Ajută-ne să trăim vieţi de recunoştinţă înaintea Ta. Ajută-ne, o Doamne, să trăim în libertatea pe care ai câştigat-o pentru noi prin harul super-îmbelşugat al lui Isus Hristos, Domnul nostru. În Numele Lui ne rugăm. Amin.
Tradus de Florin Vidu