Ferice de aceia
(Psalmul 32:1-11, Romani 4:1-12)
Dr. Kim Riddlebarger
Pavel a afirmat câteva lucruri surprinzătoare despre Evanghelie. Evanghelia, spune el, este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede. Prin proclamarea ei se descoperă atât mânia lui Dumnezeu cât şi neprihănirea dată de Dumnezeu. Acceptarea acestei Evanghelii prin credinţă aduce viaţa. Ea ne eliberează de mânia lui Dumnezeu şi ne îndreptăţeşte, oferindu-ne, ca păcătoşi, un statut de neprihănire înaintea lui Dumnezeu. De fapt, aceste idei sunt atât de frapante încât unii dintre criticii lui Pavel ar putea argumenta cu uşurinţă că această Evanghelie este invenţia lui Pavel, ceea ce ar reprezenta o trădare a iudaismului pe care Pavel afirma că îl susţine.
Astfel se face că Pavel trebuie acum să demonstreze că Evanghelia sa nu este o noutate. Nu numai că această Evanghelie i-a fost descoperită de către Isus Hristos, ea este aceeaşi Evanghelie pe care a crezut-o Avraam, tatăl tuturor credincioşilor. Ţinând cont de genul de probleme cu care se confrunta Biserica din Roma, este vital ca Pavel să dovedească evreilor din Roma că Evanghelia pe care o predică nu este o simplă invenţie. Pavel a arătat în Romani 2 şi 3 că eşecul evreilor în a înţelege adevăratul scop al Legii şi semnificaţia circumciziei nu înseamnă câtuşi de puţin că Vechiul Testament nu spune nimic despre Evanghelia pe care o predică acum Pavel. De fapt, pentru Pavel, Vechiul Testament anticipează, îndreaptă privirea cititorului spre viitor, către acel eveniment care marchează punctul de cotitură în întreaga istorie a răscumpărării - şi anume venirea lui Isus Hristos pentru a inaugura îndelung aşteptata eră Mesianică a mântuirii, în care Dumnezeu Îşi va elibera poporul, evrei şi Neamuri, odată pentru totdeauna de vinovăţia şi puterea păcatului. Dumnezeu a promis acest lucru în tot Vechiul Testament şi l-a împlinit acum pentru noi în Persoana scumpului Său Fiu.
Pavel a vorbit deja despre câteva din aceste lucruri mai devreme în Epistolă. În Romani 2:28-29 Pavel a demonstrat că adevăratul evreu este acela care crede promisiunea lui Dumnezeu că va mântui păcătoşii, nu acela care doar aude Legea şi crede că, datorită faptului că el posedă oracolele lui Dumnezeu, va fi cumva scutit de judecată. În Romani 2 Pavel s-a ocupat şi de problema presupusei superiorităţi a evreilor şi a falsei nădejdi a celor circumcişi, care credeau că aceasta îi face membri ai legământului şi îi scuteşte de judecata care va veni peste întreaga lume. Atunci când crede promisiunea lui Dumnezeu, adevăratul evreu recunoaşte că Dumnezeu a acţionat prin Isus Hristos pentru a împlini tot ce a promis. Prin credinţa în sângele lui Hristos, vărsat pentru a răscumpăra poporul lui Dumnezeu şi pentru a îndepărta mânia lui Dumnezeu îndreptată împotriva păcătoşilor, Dumnezeu îi îndreptăţeşte pe toţi cei ce cred în Isus. Încrederea în crucea lui Hristos este singura cale pentru păcătoşi, aflaţi sub blestemul lui Dumnezeu din pricina păcatului lor, prin care pot primi un statut de neprihănire înaintea lui Dumnezeu. Iar acest lucru, desigur, exclude orice lăudăroşenie omenească. Mai mult, departe de a elimina Legea din viaţa creştinului, considerarea Legii în lumina venirii lui Hristos stabileşte de fapt adevăratul rol al Legii, de învăţător despre păcat şi regulă a recunoştinţei.
Şi astfel, pentru a-şi prezenta cazul în cel mai eficace mod posibil, Pavel va demonstra acum felul în care Avraam, Părintele lui Israel, a fost el însuşi îndreptăţit, şi că Pavel, departe de a inventa propria sa Evanghelie, este în linia directă a lui Avraam. De fapt, Pavel predică aceeaşi Evanghelie pe care a crezut-o Avraam, doar că Pavel predică acum aceeaşi Evanghelie în lumina glorioasă a zorilor erei Mesianice, nu în lumina vagă a tipologiei Vechiului Testament. Acea sămânţă, acea sămânţă promisă după care tânjea Avraam a venit acum în Persoana lui Isus. Dacă a avut cineva dreptul să se laude înaintea lui Dumnezeu, acela a fost Avraam. Însă, dacă Pavel poate să arate că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă şi nu prin fapte, atunci nici măcar Avraam nu se poate lăuda înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă Avraam nu are nimic cu ce să se laude înaintea lui Dumnezeu, atunci e evident că nici unul dintre cititorii sau ascultătorii evrei ai lui Pavel nu are cu ce se lăuda.
Şi astfel, îndreptându-ne atenţia către textul nostru din această dimineaţă, vom împărţi din nou pasajul în două părţi. În Romani 4:1-8 vom vorbi despre îndreptăţirea lui Dumnezeu pentru păcătoşi. Iar apoi, în a doua parte a pasajului nostru, în versetele 9-13, vom discuta relaţia dintre credinţă şi circumcizie. După ce a declarat în Romani 3:28 că omul este îndreptăţit prin credinţă, nu prin faptele Legii, Pavel arată acum că la fel au stat lucrurile şi în cazul lui Avraam. Însă Pavel nu îl foloseşte pe Avraam doar ca un exemplu de unitate a legământului harului, adică Avraam a crezut aceeaşi Evanghelie pe care o predică acum Pavel, el foloseşte această discuţie şi pentru a evidenţia câteva din implicaţiile încă nedeclarate ale acestei doctrine a îndreptăţirii numai prin credinţă. Asta înseamnă că, într-un sens, Romani 4:1-8 este un fel de dezvoltare a celor spuse mai devreme de către Pavel în Romani 3:27-28, unde el demonstrează că doctrina îndreptăţirii numai prin credinţă elimină în mod necesar orice lăudăroşenie, stabilind în acelaşi timp adevăratul scop al Legii.
Deci, punând încă o întrebare retorică în versetul 1, cu scopul de a elabora ideea pe care o susţine, Pavel prezintă problema în versetul 2, unde sugerează care ar putea fi unul din răspunsurile posibile la această întrebare retorică. El spune: "Ce vom zice, deci, că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu."
Este foarte important să observăm că Pavel vorbeşte despre Avraam ca fiind strămoşul evreilor "prin trup" - o expresie foarte critică, omisă din traducerea New International Version, însă care sugerează câteva lucruri foarte importante ce trebuie luate în considerare. Primul este acela că, în conformitate cu propria istorie a lui Israel, Avraam este părintele rasei evreieşti. Toţi evreii sunt urmaşii biologici şi istorici ai lui Avraam. Însă a doua idee vine imediat după prima. Deşi Avraam este în mod clar strămoşul prin trup al tuturor celor ce-şi spun evrei, Pavel urmează să demonstreze că Avraam mai are şi alţi copii - copiii lui, însă într-un fel diferit. Nu prin trup ci prin credinţa în promisiune.
Şi astfel, în versetul 2 Pavel oferă un posibil răspuns la întrebarea retorică din versetul 1. Bine, dar dacă Avraam a fost îndreptăţit prin fapte? Faptul că Avraam a fost îndreptăţit din pricina ascultării sale era o credinţă foarte răspândită printre rabinii de pe vremea lui Pavel. De aceea, în timp ce urmărim argumentaţia lui Pavel de aici trebuie să ne fie foarte clar că tot acest raţionament are loc într-un context istoric bazat pe înţelegerea evreilor şi a rabinilor a textului din Geneza 15:6, un pasaj pe care Pavel îl va cita de două ori, şi haideţi să-l cităm şi noi acum, înainte de a trece mai departe. În Geneza 15:6 Moise scrie: "Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire." Un pasaj din cartea Jubileelor, o carte apocaliptică din secolul doi înainte de Hristos, interpretează Geneza 15:6 după cum urmează (ascultaţi cu atenţie): "Avraam a fost desăvârşit în toate faptele sale înaintea lui Dumnezeu". Iar apoi în cartea lui Sirah, în Apocrifă, citim: "Avraam a ţinut Legea Celui Prea Înalt şi a făcut legământ cu El. El a întemeiat legământul în trupul lui, iar atunci când a fost încercat, a fost găsit credincios." E clar deci că un număr semnificativ de scriitori evrei credeau că Avraam a fost considerat neprihănit în Geneza 15:6 pentru că a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Iar dacă aceasta e interpretarea corectă, atunci Pavel greşeşte afirmând că sola fide este învăţată în Vechiul Testament. Şi deaceea Pavel trebuie să dovedească că Avraam nu a fost îndreptăţit prin fapte ci prin credinţă, şi că îndreptăţirea este prin har, nu o răsplată câştigată de Avraam.
Pentru a face acest lucru, Pavel răspunde la propria sa întrebare printr-un fel de abductio ad absurdum, adică un argument care arată absurditatea premisei. Dacă Avraam este îndreptăţit prin fapte, el are cu ce să se laude. Dar însăşi ideea că un păcătos se poate lăuda înaintea lui Dumnezeu este o absurditate. Într-adevăr, prin felul în care construieşte propoziţia, "dar nu înaintea lui Dumnezeu", Pavel vrea să arate că este imposibil ca cineva să stea înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii şi să pretindă că este neprihănit pentru că a ascultat de poruncile lui Dumnezeu. Pavel a arătat deja clar că în Vechiul Testament nu este nimeni care să fi făcut binele, nici măcar unul. Iar, conform termenilor legământului pe care l-a făcut Dumnezeu cu Adam în numele întregii rase umane, Adam, ca purtător al chipului divin, a fost perfect capabil să asculte de poruncile lui Dumnezeu şi să împlinească termenii legământului. Dar, după căderea rasei umane în păcat, lăudăroşenia este în mod necesar exclusă. Cu toţii am păcătuit în Adam. Cu toţii am păcătuit ca indivizi. Nu există nimeni din rasa căzută a lui Adam care să fi făcut binele şi care să se poată lăuda cu asta. Nu, nici măcar unul. Nu, nici măcar Avraam.
De aceea Pavel trebuie să apeleze la Scriptură în versetul 3, pentru a aduce răspunsul corect la întrebarea formulată în versetul 1. "Căci ce zice Scriptura? 'Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.'"
Aşa cum am notat deja, textul pe care îl citează Pavel, Geneza 15:6, a fost interpretat de un număr de învăţaţi ca semnificând faptul că credinţa lui Avraam este un fel de faptă meritorie. Charles Cranfield, de exemplu, citează cuvintele unui rabin, care, comentând cartea Exodus prin anii 50 î.Hr., spunea: "Credinţa pe care a avut-o părintele vostru Avraam în Mine merită să despart marea pentru voi, după cum este scris: 'Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.'" Pentru că mulţi dintre evreii din vremea lui Pavel înţelegeau că credinţa lui Avraam este o faptă meritorie, lucrul pe care l-a făcut Avraam ca să asculte de Dumnezeu, Pavel, făcând apel la Geneza 15:6 pentru a-şi susţine argumentul că Avraam nu este îndreptăţit pe baza faptelor şi nu are nici un drept să se laude înainte lui Dumnezeu, apelează intenţionat exact la acest verset din Scriptură despre care compatrioţii săi evrei presupuneau în general că sprijină în mod clar poziţia diametral opusă. Evreii au ajuns să-l considere pe Avraam un fel de figură ideală şi folosesc Geneza 15:6 pentru a dovedi punctul lor de vedere că Avraam a fost îndreptăţit prin ceva ce a făcut. De aceea apelează Pavel la acest text, pentru a respinge felul greşit în care evreii citeau textul.
De aceea, în versetul 4 Pavel îşi prezintă cazul punând în contrast calea faptelor (în care era vorba de o răsplată câştigată) şi cea a harului, unde e vorba de un dar gratuit de la Dumnezeu. Accentuând îndreptăţirea lui Avraam prin har şi faptul că credinţa lui Avraam este mijlocul prin care Dumnezeu l-a socotit neprihănit, Pavel poate să respingă ideea greşită că credinţa lui Avraam a fost o faptă bună prin care a câştigat o neprihănire care l-a îndreptăţit. Dimpotrivă, neprihănirea pe care a primit-o Avraam de la Dumnezeu prin credinţă nu a fost o răsplată, este un dar nemeritat, este un act de har autentic. Iar dacă neprihănirea lui Avraam a fost un dar de la Dumnezeu, atunci ea nu este câştigată. Nici măcar prin faptul că a crezut promisiunea.
Această idee e aceeaşi pe care am încercat să o demonstrez data trecută, atunci când am menţionat că nu suntem îndreptăţiţi prin meritele credinţei. Dimpotrivă, prin credinţă primim meritele lui Isus Hristos, care este neprihănirea noastră, asigurându-ne astfel că îndreptăţirea noastră este un dar plin de har de la Dumnezeu, nu o plată sau o răsplată pe care ne-am câştigat-o.
Pavel pune problema în felul următor în versetul 4: "Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat." Din nou, această afirmaţie are perfectă logică pe fundalul ideii prezentate mai devreme de către Pavel în Romani 2:6, aceea că Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele lui. În economia divină, oricine care respectă termenii legământului faptelor va primi viaţa ce i-a fost promisă de către Dumnezeu. Iar, din moment ce Dumnezeu se obligă să-Şi binecuvânteze făpturile pentru ascultarea lor, aceasta devine o problemă de justiţie divină. Oricând cineva ascultă, Dumnezeu se obligă să-i dea ce i se cuvine. Harul nu este implicat în nici un fel. Nici nu e vorba de vreun dar aici. Doar de justiţia divină. Dar aşa stau lucrurile înainte de cădere, nu după cădere. Pentru că în versetul 5 Pavel trece de la teoretic la istoric. El şi-a demonstrat deja ideea că nimeni nu L-a ascultat pe Dumnezeu şi nu şi-a câştigat răsplata ca ceva meritat. Nimeni nu poate face acest lucru. Iar, din cauza păcatului uman, ideea că cineva îşi poate câştiga viaţa veşnică şi se poate lăuda înaintea lui Dumnezeu devine o absurditate.
Dar în versetul 5 Pavel vorbeşte într-adevăr despre modul în care Dumnezeu îşi îndreptăţeşte poporul, acum că în ecuaţie a intrat şi păcatul uman. El face acest lucru pentru a-Şi demonstra îndurarea fără să-Şi încalce în acelaşi timp dreptatea. Pavel spune: "pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire." Contrastul prezentat de Pavel în versetele 4 şi 5 este un contrast între cineva care se încrede în propriile lui fapte pentru a câştiga favorul lui Dumnezeu şi cineva care se încrede în promisiunea lui Dumnezeu, fără să se încreadă în vreun fel în propriile lui fapte bune. Cu siguranţă, Avraam se încadrează în a doua categorie, pentru că Geneza 15:6 nu face nici o menţiune despre vreo faptă făcută de Avraam; precizează doar că el a crezut promisiunea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu i-a socotit acest lucru ca neprihănire - făcând din îndreptăţirea lui Avraam un act al harului lui Dumnezeu, nu o problemă de obligaţie divină.
Mai mult, nu trebuie să trecem cu vederea faptul şocant că Pavel vorbeşte despre Avraam, marele părinte al tuturor credincioşilor, ca fiind un păcătos, un nelegiuit. Cineva păcătos în felul acesta, nelegiuit în felul acesta, este cineva care încalcă în mod repetat prima tablă a Legii, primele patru porunci. De aceea, mai multe traduceri moderne ale Bibliei traduc cuvântul "asebes" prin "nelegiuit", de exemplu versiunile New American Standard, English Standard şi New King James. Pentru că Pavel l-a considerat pe Avraam ca fiind nelegiuit. Ce şoc pentru cititorii evrei! Marele Avraam, la fel ca oricare altul dintre ascultătorii lui Pavel, este absolut incapabil să fie îndreptăţit prin fapte bune, pentru că păcătoşii nu şi-L pot face dator pe Dumnezeu. Dumnezeu nu le datorează nimic. Dar, pentru că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătosul care crede în promisiunea Lui, statutul de neprihănire pe care îl primim trebuie să fie o problemă de har şi de îndurare divină. Dumnezeu face acest lucru fără să-şi sacrifice dreptatea, pentru că Isus Hristos a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu pentru cei îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte. Aşa stau lucrurile în cazul lui Avraam. El nu şi L-a făcut dator pe Dumnezeu. El nu a încercat să înfăptuiască un act de ascultare îndreptăţitoare, aşa cum argumentau rabinii. Dimpotrivă, ştiindu-se păcătos, Avraam a crezut promisiunea lui Dumnezeu că îl va mântui. Iar Dumnezeu i-a socotit acest lucru ca neprihănire.
Dacă vă amintiţi, acum un an, cu ocazia Duminicii Reformei, am discutat în detaliu faptul că aceste cuvinte, "Dumnezeu socoteşte pe păcătos neprihănit", nu sună bine în urechea umană. De aceea, nu mă voi concentra asupra acestui aspect în dimineaţa aceasta. Dar cu siguranţă, comentariile teologului scoţian James Denny se potrivesc la fix, cum se spune. Citez: "Întreaga Evanghelie paulină poate fi rezumată într-o singură frază: 'Dumnezeu socoteşte pe păcătosul neprihănit.' Expresia paradoxală, 'Cel ce socoteşte pe păcătosul neprihănit' nu sugerează că îndreptăţirea este o ficţiune, fie ea legală sau de alt fel, ci că e un miracol." Această îndreptăţire a păcătosului este cu siguranţă un act al harului lui Dumnezeu, nu un rezultat al faptului că Dumnezeu răsplăteşte păcătosul pentru ceva ce acesta a făcut, pentru că a făcut o anume faptă bună. Faptul că Romani 4:5 şi afirmaţia că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătosul separă creştinismul de toate celelalte religii ar trebui să fie ceva de la sine înţeles, pentru că religia minţii omeneşti, căzute şi păcătoase, se bazează pe premisa că oamenii buni merg în cer şi oamenii răi merg în iad. Aceasta e religia americană. Şi are perfectă logică pentru oameni, pentru că face apel la o vagă şi generalizată noţiune de justiţie divină şi pentru că nu priveşte la rasa umană din perspectiva lui Dumnezeu, şi anume, ca fiind răzvrătită împotriva Lui, vinovată înaintea Lui şi sub incidenţa tuturor judecăţilor Lui drepte. Creştinismul îi şochează pe oameni pentru că învaţă că păcătoşii, nu cei ce se bazează pe neprihănirea proprie, pot fi îndreptăţiţi prin credinţa în Isus Hristos. Toate religiile urmăresc justiţia divină, fie prin meritul faptelor bune, fie prin căutarea după împlinirea spirituală, fie prin vreun fel de unire mistică între om şi divin, indiferent cum înţeleg ele acest lucru. Evanghelia lui Pavel şochează deoarece Pavel spune că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătosul prin har, prin credinţă, pe baza meritelor lui Isus Hristos, acesta fiind motivul pentru care oamenii nu pot fi mântuiţi fără predicarea Evangheliei. Pentru că acesta e locul în care se descoperă neprihănirea dată de Dumnezeu. Acesta e modul în care Dumnezeu îndreptăţeşte vameşii, prostituatele şi păcătoşii, în timp ce oamenii religioşi, oamenii buni, care cred că nu au nevoie de neprihănirea lui Hristos, vor fi în mod inevitabil pierduţi pe veci.
Romani 4:5 prezintă de asemenea şi o problemă foarte serioasă pentru romano-catolicismul clasic. Bisericii romano-catolice, după cum ştiţi, nu îi place învăţătura îndreptăţirii sola fide. De fapt, la Conciliul din Trent în 1544, convocat de Biserica romano-catolică în încercarea de a da un răspuns direct mişcării protestante în plină expansiune, declară în Canonul 9 cu privire la îndreptăţire (şi citez acum din Trent): "Dacă cineva spune că numai prin credinţă nelegiuitul este îndreptăţit, într-un fel care înseamnă că nimic altceva nu mai este necesar să coopereze pentru a obţine harul Îndreptăţirii, şi că în nici un fel nu este necesar ca păcătosul să fie pregătit şi înclinat în acest sens, prin mişcarea propriei sale voinţe, acel om să fie anatema." În alte cuvinte, spune Roma, dacă cineva crede că Dumnezeu îndreptăţeşte păcătosul numai prin credinţă, fără cooperarea umană cu harul divin, acel om ajunge sub anatema divină. Marea ironie este că, prin aceste cuvinte, Roma ajunge sub anatema divină şi încetează să mai fie adevărata biserică.
Aşa cum am văzut data trecută, peste 20 de Părinţi ai Bisericii, inclusiv Sf. Thomas Aquinas, sunt de acord cu Luther în ce priveşte traducerea din Romani 3:28, care spune că expresia "numai prin credinţă" este cerută de context. Dar cum exact pot coopera oamenii nelegiuiţi cu harul pentru a obţine îndreptăţirea? În Romani 4:5 Pavel vorbeşte tocmai despre acest lucru, cu privire la îndreptăţirea celor nelegiuiţi, afirmând că Avraam nu a contribuit cu absolut nimic la îndreptăţirea sa. El a crezut promisiunea şi acest lucru i s-a socotit ca neprihănire. Roma îl poate acuza pe Martin Luther pentru doctrina îndreptăţirii sola fide până va reveni Domnul nostru, dar adevărul este că Pavel este cel ce a zis: "Noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii." Şi, "Pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire."
Pentru a întări încă o dată această idee, în versetele 6-8 Pavel revine la încă un exemplu din Vechiul Testament cu privire la îndreptăţirea numai prin credinţă, bazată numai pe Hristos. De data aceasta el citează direct din Psalmul 32, lecţia noastră din Vechiul Testament, în care David vorbeşte despre fericirea omului pe care Dumnezeu îl socoteşte neprihănit fără fapte. David este un exemplu foarte important pentru Pavel, pentru că în cazul lui David nu mai există nici o îndoială cu privire la facerea de fapte bune şi câştigarea unui statut de neprihănire înaintea lui Dumnezeu. În relatarea biblică, fiecare cuvânt îl descrie pe David ca fiind păcătos. Faptul că David este îndreptăţit prin credinţă şi nu prin fapte înclină mult balanţa în favoarea argumentaţiei lui Pavel cu privire la Avraam. Atunci când Pavel vorbeşte despre fericire şi iertarea păcatelor în Psalmul 32, el o face având experienţa personală a păcătosului căruia Dumnezeu îi socoteşte sau îi trece în cont o neprihănire îndreptăţitoare, în absenţa vreunei fapte bune. În Psalmul 32, în primele două versete, citate acum de Pavel în Romani 4:7-8 pentru a-şi susţine argumentul, David declară: "Ferice de cel cu fărădelegea iertată şi de cel cu păcatul acoperit! Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea." După ce David a păcătuit cu Bat-Şeba şi a aranjat moartea soţului acesteia pe câmpul de luptă, după ce Natan l-a confruntat cu păcatele lui, David cunoaşte foarte bine ce înseamnă să simţi dezaprobarea lui Dumnezeu, această sfârşeală, acest geamăt interior. Puterea îi este secată ca într-o zi toridă de vară.
Şi astfel, odată cu aceste cuvinte aflăm o mulţime de alte lucruri despre îndreptăţirea noastră. În primul rând, a fi îndreptăţiţi înseamnă să primim binecuvântarea lui Dumnezeu şi să experimentăm această bucurie minunată pe care o primim făcând parte din Împărăţia lui Dumnezeu, ştiind că păcatele ne sunt iertate şi că Dumnezeu priveşte cu plăcere spre noi. Astfel, în lumina venirii lui Isus Hristos şi în lumina discuţiei lui Pavel despre lucrarea lui Hristos pentru noi în Romani 3, devine clar din menţionarea aici a Psalmului 32 că îndreptăţirea, în parte, include iertarea de păcate. Datorită răscumpărării realizate de Isus Hristos pe cruce pentru noi, Isus poartă în trupul Său pedeapsa pentru păcatele noastre ca noi să putem fi iertaţi. Datorită sângelui vărsat de Hristos, datorită lucrării Sale pe Calvar, păcatele noastre sunt acoperite astfel încât Domnul nu le va mai ţine niciodată în seamă împotriva noastră. Iar această binecuvântare, aşa minunată cum este, nu poate fi niciodată a noastră prin faptele omeneşti. Această binecuvântare este îndeplinită pentru noi de Isus Hristos pe crucea de pe Calvar. Ea devine a noastră prin credinţa în promisiune. Binecuvântarea este cu desăvârşire plină de har şi este suficientă pentru cei mai nelegiuiţi dintre păcătoşi dacă tot ce fac ei este să renunţe la neprihănirea lor şi să caute în schimb neprihănirea lui Isus Hristos prin credinţă.
Cu aceste cuvinte glorioase ajungem la a doua parte a textului nostru, Romani 4:9-12, unde Pavel discută relaţia dintre credinţă şi circumcizie. Aşa cum am menţionat mai devreme în această serie, fiecare argument pe care îl aduce Pavel pentru a arăta că Evanghelia nu este propria sa invenţie trebuie să includă şi o discuţie despre circumcizie, pentru că circumcizia a fost semnul şi pecetea legământului harului pe care Dumnezeu l-a făcut cu Avraam. Circumcizia nu numai că l-a deosebit pe evreu de Neamuri într-un sens fizic, ea a fost considerată de evreu ca fiind acel semn fizic care îi asigură locul în poporul lui Dumnezeu. Iar opusul, negarea circumciziei, cel netăiat împrejur - acest cuvânt a fost un termen de batjocură folosit de evrei pentru Neamuri şi pentru cei netăiaţi împrejur. Chiar dacă era născut din părinţi evrei, un om netăiat împrejur nu era considerat evreu şi era privit ca fiind sub mânia lui Dumnezeu.
În continuare avem o nouă întrebare retorică, în versetul 9, care se ridică din faptul că, după Scripturi, atât David cât şi Avraam au fost îndreptăţiţi prin credinţă, nu prin fapte, chiar înainte de venirea lui Hristos. Credinţa care îndreptăţea era cu siguranţă o credinţă care privea înainte spre împlinirea promisiunii lui Dumnezeu în Persoana lui Isus Hristos. Şi astfel, întrebarea e aceasta: Ce se întâmplă cu cei din afara liniei legământului, cu Neamurile, cu cei netăiaţi împrejur, cu cei care nu ştiu nimic despre circumcizie? Dacă Neamurile pot fi îndreptăţite fără să fie circumcise, acest lucru devine un obstacol foarte serios în calea presupunerii evreilor că circumcizia este o faptă meritorie care îi asigură pe toţi cei circumcişi că vor scăpa de mânia lui Dumnezeu în ziua judecăţii.
Şi astfel, Pavel întreabă în prima parte a versetului 9, "Fericirea aceasta este numai pentru cei tăiaţi împrejur sau şi pentru cei netăiaţi împrejur?" Pentru a întări ideea referitoare la falsa presupunere din partea evreilor că binecuvântarea lui Dumnezeu este limitată doar pentru evrei, pentru că numai Israel posedă semnul şi pecetea circumciziei, în a doua parte a acelui verset, citând din nou din Geneza 15:6, "Căci zicem", spune Pavel, "că lui Avraam credinţa 'i-a fost socotită ca neprihănire'", Pavel răspunde din nou acelei întrebări retorice, dar face acest lucru pentru a întări ideea că Vechiul Testament tratează într-adevăr acest subiect. Evreii trebuie să accepte ce îi învaţă propriile lor Scripturi.
Deoarece credinţa lui Avraam i-a fost socotită ca neprihănire, următoarea întrebare a lui Pavel este legată de circumstanţele din spatele acelei evaluări a credinţei lui Avraam. În special în legătură cu circumcizia. În versetul 10 Pavel pune următoarea întrebare: "Dar cum i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui împrejur?" Şi imediat răspunde: "Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur." Şi astfel, întrebarea şi răspunsul lui Pavel ţintesc exact în inima presupunerii evreilor că circumcizia este un fel de faptă meritorie. Pentru că, prin simpla urmărire a cronologiei relatării din Geneza, Avraam crede promisiunea în Geneza 15:6 dar nu este circumcis până în Geneza 17; avem aici o perioadă pe care rabinii o cred lungă de aproape 30 de ani (deşi chiar textul biblic ne spune că Ismael s-a născut când Avraam avea 86 de ani iar Avraam a fost circumcis la vârsta de 99 de ani). În orice caz, Avraam a primit statutul de neprihănire înaintea lui Dumnezeu prin credinţă, nu prin fapte, cu mulţi ani înainte să primească semnul circumciziei.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce semnifică circumcizia, dacă nu o faptă meritorie? Pavel ne spune în versetul 11. "Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur..." Fiecare evreu cunoaşte Tora suficient de bine ca să ştie că Dumnezeu a poruncit circumcizia pentru poporul Său sub Vechiul Legământ, în acelaşi fel în care botezul este poruncit pentru poporul lui Dumnezeu sub Noul Legământ. Pavel va relua această discuţie despre botezul creştin în Romani 6. Însă în relatarea din Geneza 17, circumcizia lui Avraam a fost un semn şi o pecete a apartenenţei sale la legământul harului. Un semn dat de Dumnezeu poporului Său şi copiilor acestora. De aceea circumcizia fiului lui Avraam a avut loc în a opta zi şi familii întregi, inclusiv credincioşi şi copiii lor, au fost botezaţi în toată cartea Faptelor Apostolilor. Dar în contextul argumentului său din Romani, Pavel demonstrează că circumcizia este sigiliul lui Dumnezeu pus pe Avraam după ce acesta a fost deja socotit neprihănit prin credinţă, cu mulţi ani înainte. Ideea prezentată de Pavel ascultătorului său evreu este că circumcizia, fie ca adult cum a fost cazul cu Avraam, fie în cazul normal al circumciziei în a opta zi, nu reprezintă o faptă meritorie. A fi circumcis înseamnă să iei asupra ta semnul şi sigiliul legământului care ratifică jurământul solemn al lui Dumnezeu: "Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu." Însă în Romani Pavel subliniază că Avraam a fost îndreptăţit înainte să fie circumcis, o idee care distruge complet presupunerea evreilor că circumcizia este meritorie. Dacă Avraam a fost îndreptăţit înainte să fie circumcis, atunci e posibil ca Neamurile, cei netăiaţi împrejur, să fie îndreptăţiţi chiar dacă nu au auzit niciodată de circumcizie. Acest lucru demonstrează ideea lui Pavel că îndreptăţirea este prin har, prin credinţă, nu se bazează pe faptele umane, pentru că, dacă Neamurile pot fi îndreptăţite fără să fie circumcise, atunci circumcizia nu îndreptăţeşte.
Scopul istoric mai larg al răscumpărării din spatele credinţei lui Avraam şi a circumciziei ulterioare pe care a experimentat-o este prezentat de Pavel în ultima parte a versetului 11. "Şi aceasta, ca să fie...", Avraam, "...tatăl tuturor celor care cred, cu toate că nu sunt tăiaţi împrejur; ca, adică, să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta." Până la urmă, asta înseamnă că Avraam este părintele spiritual al tuturor credincioşilor, indiferent dacă sunt evrei sau Neamuri. Avraam este tatăl tuturor celor ce cred în Evanghelie, fără excepţie. El este tatăl tuturor celor din legământul harului care, de la venirea lui Hristos, include Evreii precum şi Neamurile. Ei intră în acest legământ prin credinţă, nu prin fapte, la fel ca în cazul lui Avraam.
Şi astfel, în versetul 12 Pavel spune: "Şi ca să fie şi tatăl celor tăiaţi împrejur, adică al acelora care, nu numai că sunt tăiaţi împrejur, dar şi calcă pe urmele credinţei aceleia pe care o avea tatăl nostru Avraam, când nu era tăiat împrejur." Pentru că Avraam a fost îndreptăţit prin credinţă şi a crezut promisiunea, primind în trupul său semnul şi pecetea acelei neprihăniri care i-a fost acordată prin credinţă, Avraam nu este doar tatăl acelora dintre Neamuri care Îl acceptă pe Isus Hristos prin credinţă şi care intră în legământul harului, el este tatăl spiritual al acelor evrei care resping ideea că a Avraam a fost mântuit prin faptele sale sau că circumcizia are vreun merit. Da, Avraam este tatăl biologic al tuturor acelor evrei care sunt evrei după trup. Dar el este tată spiritual doar pentru acei evrei care se încred în sângele vărsat al lui Isus ca să-i mântuiască de păcatele lor. El nu este tatăl spiritual al celor ce se laudă cu Legea, care nu o împlinesc, care cred că sunt circumcişi pentru a fi neprihăniţi dar nu cred în promisiune. Avraam nu este tată spiritual nici pentru cei ce cred că sunt scutiţi de judecata lui Dumnezeu doar pentru că sunt copiii lui biologici.
În final, în timp ce încheiem rapid, ce ne spune acest text în ce priveşte aplicaţia? Lucrul care ar trebui să ne izbească privirile în acest pasaj este faptul că îndreptăţirea se bazează pe harul şi îndurarea lui Dumnezeu, pe meritele lui Isus Hristos şi nu pe vreo faptă omenească sau vreo ceremonie religioasă, nici chiar pe acele ceremonii religioase cum ar fi circumcizia şi botezul, care au fost poruncite de Dumnezeu. Îndreptăţirea este cu adevărat un act de har de nedescris şi Dumnezeu îndreptăţeşte cu adevărat oameni păcătoşi şi nelegiuiţi care cheamă Numele lui Hristos şi care renunţă la încrederea în propria lor bunătate sau neprihănire. Acesta e singurul mod, singurul mod în care vreunul dintre noi poate rămâne în picioare înaintea lui Dumnezeu la judecată. Pentru că, dacă nu suntem spălaţi în sângele vărsat al lui Hristos, dacă nu suntem iertaţi de păcatele noastre, dacă nu suntem socotiţi neprihăniţi pentru că am fost îmbrăcaţi cu neprihănirea desăvârşită a lui Hristos, noi nu vom intra niciodată în cer. Dimpotrivă, ne vom confrunta cu dreptatea divină iar păcatele noastre ne vor condamna.
Ca principal persecutor al Bisericii lui Isus Hristos, Apostolul Pavel ştie exact despre ce vorbeşte David în Psalmul 32, atunci când David descrie starea îngrozitoare în care se găsea sub condamnarea păcatului. Pavel se poate identifica cu David şi atunci când acesta vorbeşte despre fericirea omului ale cărui fărădelegi sunt iertate, ale cărui păcate sunt acoperite de sângele şi neprihănirea lui Isus Hristos. La fel ca David, la fel ca Avraam, la fel ca noi toţi care suntem aici în această dimineaţă, şi Pavel avea păcate mari şi multe, iar dacă îndreptăţirea lui ar fi depins de faptele lui bune atunci ar fi fost pierdut. Însă Pavel ştie că, deşi propria lui neprihănire e un gunoi, prin credinţă el a primit neprihănirea desăvârşită a lui Isus Hristos. Făcându-se ecoul bucuriei minunate a lui David din Psalmul 32, Pavel declară cu tărie şi noi ar trebui să facem la fel astăzi: "Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" Gândiţi-vă la toate acele lucruri pe care le-aţi făcut, în public, în secret, lucruri care vă bântuie conştiinţa şi vă fac să vă simţiţi stânjeniţi înaintea altora, lucruri cu care vă temeţi că veţi fi confruntaţi înaintea lui Dumnezeu la judecată - ascultaţi aceste cuvinte: "Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!" Această fericire este un cadou gratuit pentru fiecare şi pentru toţi cei ce se încred în Isus Hristos, indiferent dacă sunt evrei sau dintre Neamuri. Aceasta e Evanghelia. De aceea e atât de important să înţelegem că e o neprihănire dată de Dumnezeu. Pentru că ferice de omul ale cărui păcate sunt iertate. Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul. Toate astea pe baza meritelor lui Isus Hristos primite numai prin credinţă. Amin.
Haideţi să ne rugăm.
Tatăl nostru îndurător din ceruri, suntem cu adevărat plini de bucurie ştiind că păcatele noastre sunt iertate şi că Tu nu le mai ţii în seamă împotriva noastră. Ajută-ne, o Doamne, să ne agăţăm de această promisiune glorioasă. Ajută-ne, o Doamne, să nu ne temem niciodată de Tine, să nu ne temem niciodată să venim în prezenţa Ta, pentru că pe crucea lui Hristos şi în viaţa Sa desăvârşită Tu ne-ai asigurat o cale prin care acum putem veni înaintea Ta şi ne putem hrăni din trupul şi sângele lui Isus Hristos prin credinţă, putem fi împrospătaţi şi reînnoiţi în aşteptarea călătoriei spre cetatea cerească. Pentru aceste lucruri Îţi aducem recunoştinţa şi lauda noastră în Numele lui Isus Hristos. Dăruieşte-ne inimi pline de recunoştinţă ca să trăim aşa cum se cuvine înaintea Ta. Ajută-ne, o Doamne, să ne ţinem de acea promisiune glorioasă cu o mare siguranţă şi cu o mare speranţă. În Numele lui Hristos Te rugăm aceste lucruri. Amin.
Tradus de Florin Vidu