Privire asupra cărţii Romani
R. C. Sproul
Unul dintre darurile de har pe care l-a dat Dumnezeu Bisericii de-a lungul veacurilor este darul teologilor brilianţi – bărbaţi pe care Dumnezeu i-a pregătit în mod unic pentru sarcina care le-a revenit, bărbaţi devotaţi în totalitate adevărurilor Cuvântului lui Dumnezeu, bărbaţi plini de o afecţiune pătimaşă pentru lucrurile lui Cristos şi, de asemenea, bărbaţi cu o capacitate intelectuală excepţională. Mă gândesc la uriaşii din istoria Bisericii precum Sfântul Augustin, Thomas Aquinas, Luther, Calvin, Edwards, oameni de această talie. Dacă ar fi să comparăm lucrările acestor cinci titani ai profunzimii teologice, am putea observa, în mod evident, că există ici şi colo aspecte care diferă, aspecte în care, am putea spune, au avut dezacorduri blânde. Dar este o întrebare, adresată celor cinci teologi pe care i-am menţionat, cu al cărei răspuns sunt sigur că am fi de acord în totalitate, fără a ezita. Iată întrebarea: care este cel mai mare teolog al tuturor timpurilor? Probabil că toţi s-ar grăbi să dea răspunsul, ar lupta pentru a fi cel dintâi în replică. Şi sunt sigur că, înainte să se fi terminat întrebarea, Augustin ar spune: ‘E uşor, a fost apostolul Pavel.’ Şi toţi cinci ar fi de acord cu acest lucru. Desigur, Pavel a lucrat beneficiind de un avantaj pe care ceilalţi nu l-au avut – el a fost inspirat de Duhul Sfânt. Dar vorbind chiar şi numai de capacitatea sa naturală şi de facultăţile intelectuale briliante cu care l-a înzestrat Dumnezeu, sunt sigur că tot ar fi fost considerat cel mai mare teolog al tuturor vremurilor. Dar Pavel nu a fost un gânditor sau un învăţat preocupat de lucruri înalte, inutile. A fost misionar, pastor şi evanghelist. Şi când citim întregul corp de literatură pe care l-a lăsat Bisericii, întrezărim complexitatea slujirii sale. Întrezărim inima lui de păstor. Vedem râvna lui plină de pasiune în a câştiga oameni pentru Cristos. Uneori suntem uimiţi cât de adânc pătrunde lucrurile măreţe ale lui Dumnezeu. Pavel nu a scris niciodată un tratat de teologie sistematic, cum ar fi „Summa” („Summa Theologiae”) a lui Toma de Aquino sau „Învăţământul religiei creştine” a lui Calvin. Adică nu a scris niciodată un tratat de teologie sistematic care să fie atât de complex încât să ocupe câteva volume, a sute de pagini fiecare. Însă acest lucru îmi aduce aminte de o întâmplare a lui George Barnard Shaw care a scris odată o scrisoare unui prieten. Scrisoarea avea doisprezece pagini. La sfârşitul celor doisprezece pagini, el îşi cere scuze pentru lungimea scrisorii. Spune: „Îmi pare rău că scrisoarea este aşa de lungă, dar n-am avut timp să scriu una scurtă.” Desigur, ceea ce a vrut să spună a fost că, pentru a putea să spui tot ce este esenţial pentru comunicarea adevărului într-un timp scurt, este nevoie de îndemânare şi de o profundă înţelegere, ceea ce este extraordinar.
Prin urmare, dacă vrem să găsim o teologie sistematică ieşită de sub pana celui mai mare teolog sistematic care a trăit vreodată, cred că va trebui să ne deschidem Bibliile în Noul Testament, la cartea Romani. Pentru că, dacă este vreo epistolă în care apostolul Pavel să se străduiască să înfăţişeze întregul sfat al lui Dumnezeu în concepte succinte şi concise, atunci aceasta este lucrarea monumentală pe care cei mai mulţi învăţaţi ar numi-o capodopera apostolului Pavel. Şi când ne gândim la cartea Romani, ne gândim, înainte de toate, la impactul pe care l-a avut în viaţa Bisericii. Ne gândim, de exemplu, la Augustin, care se remarcase deja ca un filosof extraordinar de briliant, dar care, în acelaşi timp, a fost un suflet dezmăţat care a dus o viaţă destrăbălată şi nesăbuită, aceasta până în momentul în care, la îndemnul copiilor, a luat o carte şi a lăsat-o să-i cadă din mâini, dezvăluindu-i conţinutul. Atunci ochii săi s-au oprit asupra textului. Citind acest text, viaţa lui a luat o întorsătură de 180°, căci Dumnezeu Duhul Sfânt a folosit cuvintele acelui text pentru a-i străpunge sufletul şi a-l transforma în sfântul care a devenit. Cartea pe care Dumnezeu a folosit-o pentru a-l trezi pe Augustin a fost cartea Romani. Ne aducem aminte de John Wesley care a depus mărturie despre experienţa plină de putere a convertirii sale pe când se afla la Aldersgate; în timp ce asculta predica, a simţit cum inima i se încălzea. Şi predica din acea seară era din cartea Romani. Ne gândim şi la lupta agonizantă a unui călugăr augustinian din Germania, care a căutat disperat în fiecare colţ al bisericii pacea şi siguranţa mântuirii, ceva care să-i liniştească conştiinţa de asaltul Legii lui Dumnezeu, care îl făcea să atârne, suspendat, deasupra prăpastiei iadului, aşa cum ne relatează în propria-i mărturisire. Într-o seară, acest învăţat se afla în turla sa, pregătindu-şi predicile. Pe când cerceta lucrurile pe care avea să le predice a doua zi, a primit lumină în înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu, înţelegere care avea să-i schimbe cursul vieţii şi cursul întregii istorii a Bisericii. Când Martin Luther a ajuns la o înţelegere proaspătă a cărţii Romani, a spus: „Când am înţeles acest text, uşile paradisului s-au deschis şi eu am intrat înăuntru.” Cartea Romani a fost cea care a deschis ochii lui Luther faţă de doctrina justificării numai prin credinţă şi l-a convins că acesta era articolul pe care Biserica avea să-l susţină cu putere sau pe care avea să-l renege. Ca rezultat al acestei experienţe, cartea Romani a devenit punctul central al controversei teologice din secolul XVI şi a ajuns să fie cunoscută drept cartea Reformei.
În cartea Romani, apostolul Pavel ne oferă cea mai exactă expunere a Evangheliei. Afirmaţia tematică a întregii epistole se află în primul capitol, unde Pavel vorbeşte despre faptul că el este dator atât iudeilor cât şi grecilor, atât celor învăţaţi cât şi celor neînvăţaţi; vorbeşte despre faptul că el are această misiune de a vesti Evanghelia oricărui om. Căci în Evanghelie, despre care el spune că este puterea lui Dumnezeu pentru mântuire, este descoperită dreptatea lui Dumnezeu care este prin credinţă; nu acea dreptate prin care Dumnezeu Însuşi este drept şi desăvârşit, ci acea dreptate care acum este făcută posibilă pentru aceia cărora le lipseşte propria dreptate, dreptatea care vine la noi ca dar din partea lui Dumnezeu, căci ne este dată prin Cristos Însuşi. Şi apostolul spune, citând din Habacuc: „Cel drept va trăi prin credinţă.” Acesta este subiectul central al cărţii Romani. Aceasta a fost pasiunea lui Pavel – să explice Evanghelia şi Evanghelia îndreptăţirii doar prin credinţă, tuturor celor din Roma şi tuturor celor ce aveau să citească această lucrare de-a lungul veacurilor.
Dar Pavel începe această mare expunere arătând de ce Evanghelia este Vestea bună, de ce este esenţial pentru noi să dobândim o dreptate care nu este a noastră, ci a Aceluia care este desăvârşit în orice aspect. Şi el începe prin a aşeza temelia necesară pentru ca noi să înţelegem Evanghelia, şi anume, în primul rând, universalitatea vinei noastre. Înainte ca cineva să se poată bucura de Vestea bună, trebuie să audă mai întâi vestea rea. Şi vestea rea, pe care Pavel o dă de ştire, este că fiecare dintre noi, din fire, este expus Legii lui Dumnezeu, sfinţeniei şi dreptăţii Sale supreme; astfel că am fost adunaţi cu toţii înaintea scaunului Său de judecată, întreaga omenire, atât iudeii cât şi grecii, şi am fost găsiţi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu. Motivul pentru care îndreptăţirea prin credinţă este o veste bună este acela că aceasta este singura cale de supravieţuire în faţa judecăţii lui Dumnezeu, pentru o persoană nedreaptă. Deci, Pavel spune că această universalitate a vinei este văzută în două moduri. Mai întâi de toate, el explică, chiar din primul capitol al cărţii Romani, că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi fiinţelor umane prin rânduiala creaţiei; prin urmare, nicio persoană nu va putea sta înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii cu cuvintele: „N-am ştiut că Tu exişti.” Pavel argumentează acest fapt spunând că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine Însuşi într-un mod evident, limpede şi continuu, în termeni atât de clari, încât orice om să poată înţelege mesajul. Dar răspunsul universal al rasei umane la această arătare evidentă a revelaţiei glorioase în natură, este acela de a reprima această cunoaştere, de a o înnăbuşi şi apoi a o schimba sau strica într-o formă de idolatrie prin care avem tendinţa de a servi şi de a ne închina creaturii mai degrabă decât Creatorului.
Apoi, ca o adăugare la această revelaţie, Pavel vorbeşte despre cunoaşterea interioară a lui Dumnezeu prin care suntem din nou judecaţi şi găsiţi vinovaţi. Pentru că Dumnezeu, prin natura înconjurătoare – acest decor glorios în care umblăm zi de zi, nu doar că Şi-a arătat puterea veşnică şi dumnezeirea, dar El a şi cercetat pe poporul Lui, sădind Legea Sa în inimile lor. Fiecare fiinţă umană are o conştiinţă şi fiecare fiinţă umană are o înţelegere de bază a diferenţei dintre bine şi rău.
Apoi, Pavel se întoarce către iudei care, pe lângă conştiinţa lor, pe lângă această revelaţie interioară directă pe care o dă Dumnezeu, mai aveau un beneficiu suprem, şi anume Scripturile scrise, profeţiile lui Dumnezeu. Chiar dacă aveau Legea lui Dumnezeu scrisă, sculptată în piatră şi apoi pe pergamentul Sfintelor Scripturi, acest fapt nu a împiedicat fiinţele umane să păcătuiască. În continuare, Pavel arată că fiecare dintre noi a fost lipsit de gloria lui Dumnezeu, atât iudeii cât şi grecii. Nimeni nu a satisfăcut cerinţele absolute ale dreptăţii desăvârşite a lui Dumnezeu, aşa cum este ea arătată în Lege. Aşadar, disperarea ne cuprinde inima când Pavel ne spune că nicio carne nu va putea fi îndreptăţită prin lucrările Legii.
Dar există acest apostolic „dar”. „Dar acum...”, spune el. Acum, dreptatea lui Dumnezeu este descoperită fără Lege. Este acea dreptate care se capătă prin credinţă, de către toţi cei care cred, de către toţi cei care îşi pun încrederea în Cristos. Cei care îşi pun încrederea în Cristos primesc dreptatea lui Cristos, Dumnezue Însuşi creditând acest lucru pentru ei. Şi apoi dezvoltă acest concept, făcând trimitere la Vechiul Testament, la patriarhul Avraam, ca fiind exemplul cel mai bun al unuia care a fost socotit drept, chiar dacă prin el şi din el nu putea avea o dreptate a lui proprie cu care să se mândrească. Ceea ce descoperim aici, la începutul cărţii Romani, în capitolul 3, capitolul 4 şi capitolul 5, este manifestarea supremă a harului lui Dumnezeu prin faptul că dă poporului Său darul credinţei. Odată ce o persoană este îndreptăţită de Dumnezeu, spune apostolul mai apoi, acea persoană are pace cu Dumnezeu; şi acum, noi avem intrare la Dumnezeu.
Din acest punct mai departe, apostolul arată care este rezultatul transformării unei persoane, rezultatul venirii la credinţă şi al îndreptăţirii acelei persoane; imediat după primirea credinţei şi a beneficiilor îndreptăţirii, ca o consecinţă a acestui lucru şi absolut necesar, începe călătoria creştină de sfinţire. Ne amintim vorbele lui Luther: „simul iustus et peccator”, adică, creştinul este în acelaşi timp şi drept şi păcătos. Vestea cea bună este că Dumnezeu nu aşteaptă ca noi să fim desăvârşiţi, să fim sfinţiţi în mod deplin, înainte ca să fim acceptaţi de El. Dimpotrivă, am fost primiţi de Tatăl datorită relaţiei noastre cu Fiul, prin credinţă. Această credinţă îndreptăţeşte, dar ea este o credinţă ce nu rămâne niciodată singură. Orice persoană care are credinţa mântuitoare este o persoană schimbată. Şi această persoană intră în procesul de a fi făcut asemenea cu Cristos, proces ce durează întreaga viaţă şi care este numit sfinţire. Pavel dezvoltă aceasta în capitolul 6. Capitolul 7 vorbeşte despre războiul, despre lupta care continuă pe tot parcursul vieţii de creştin – unii o numesc lupta creştină, lupta prin care căutăm să dăm morţii faptele cărnii şi să creştem în manifestarea lucrării Duhului.
În capitolul 8 ne dă siguranţa glorioasă a grijii providenţiale a lui Dumnezeu; ne spune că toate lucrurile lucrează spre binele celor care Îl iubesc pe Domnul şi care sunt chemaţi după planul Său. Şi acum ne introduce o altă mare temă care a fost recuperată în Reformă: tema suveranităţii harului divin.
El începe trei capitole: 9, 10 şi 11 vorbind despre preocuparea sa pentru rudele lui de sânge, pentru Israel. Vorbeşte despre alegerea lor de la origini şi despre cum planurile lui Dumnezeu cu privire la alegere pot fi evidenţiate prin exemplele arătate în Vechiul Testament, în diferenţa dintre Iacov şi Esau. Vorbeşte despre faptul că includerea lui Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu nu s-a bazat pe vreun merit al lui Iacov, ci s-a bazat în întregime pe harul lui Dumnezeu care a lucrat în el răscumpărarea. Apoi Pavel, desigur, îl citează pe Moise pentru a aminti romanilor că Dumnezeu va avea milă de oricine-I va plăcea să aibă milă; acesta este prerogativul divin de a acorda sau de a reţine harul şi îndurarea Sa, potrivit cu buna plăcere a voii Sale. Şi acest concept profund al alegerii suverane a lui Dumnezeu, care produce nedumerire, este expus mai apoi de Pavel, care declară cu emfază că ceea ce vedem în acest concept este faptul că nu atârnă nici de cine aleargă, nici de cine vrea, ci de Dumnezeu care are milă. Prin urmare, aceasta este tema – mântuirea este a Domnului. Cu alte cuvinte, este lucrarea Domnului. Din când în când, în cartea Romani, Pavel pare a nu fi capabil să îşi stăpânească bucuria şi lauda, izbucnind în adorare, acest răspuns fiind unul potrivit din partea noastră atunci când înţelegem suveranitatea harului divin. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu”. Şi în acest punct cântă propria lui adorare către Dumnezeu.
În capitolul 10, apostolul arată cum vestirea Evangheliei prin creştini obişnuiţi, prin predicatori, este modalitatea aleasă de Dumnezeu pentru mântuirea lumii. El ne-a dat privilegiul extraordinar de a fi participanţi la misiunea Sa de răscumpărare, nu pentru că ar avea nevoie de noi sau că ar depinde de noi, dar El binevoieşte să ne folosească ca instrumente Sale pământeşti, prin care cuvântul harului să fie vestit unei lumi aflate pe moarte.
În capitolul 11 el ridică întrebarea: ce se întâmplă cu Israel? Acum Evanghelia merge la Neamuri. A lepădat Dumnezeu pe poporul Său pentru totdeauna şi i-a altoit pur şi simplu pe aceia dintre noi care suntem dintre Neamuri, ca pe măslinul sălbatic? Apoi el vorbeşte despre lucrarea de viitor a lui Dumnezeu cu privire la rudele sale trupeşti. Prin urmare, primele 11 capitole formează o mini teologie sistematică extraordinară. Este o teologie sistematică extraordinară. Pavel abordează toate marile subiecte legate de ispăşirea lui Cristos, de lucrarea lui Cristos, de păcatul originar – toate aceste puncte sunt dezbătute.
Apoi, în capitolul 12, aşa cum ar trebui să facă orice teolog bun, Pavel îşi îndreaptă atenţia spre aspectul practic al înţelegerii pe care o avem cu privire la adevărurile lui Dumnezeu, conform cărora suntem chemaţi să ducem vieţi care să nu se conformeze acestei lumi, ci lucrurilor lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă prin transformare. Şi transformarea vine prin înnoirea minţii noastre. Apoi apare manifestarea practică a unei vieţi evlavioase: rugăciune fără încetare şi manifestare mutuală a milei – căci suntem o comunitate răscumpărată de păcătoşi iertaţi. Şi nu există doi oameni în Biserică aflaţi în acelaşi loc în călătoria sau în procesul de sfinţire.
Apoi Pavel vorbeşte despre cum să ne relaţionăm unii la alţii. Apoi ne spune cum să ne relaţionăm la magistraţii civili. El dă o explicaţie clasică pentru fundamentul guvernării omeneşti în capitolul 13.
Ajunge apoi la finalul epistolei sale şi, un lucru devenit deja tipic pentru apostol, el transmite salutul său personal tuturor celor care îl cunosc, care sunt în Roma. Amprenta pastorală a apostolului devine evidentă.
Cartea Romani este atât de simplă încât şi un copil îi înţelege mesajul principal; şi totuşi, este atât de profundă încât cele mai luminate minţi din biserica creştină au la ce cugeta toată viaţa.
Tradus de Estera Sandau