O slujire rezonabilă

de James Montgomery Boice


Astăzi ne continuăm studiul din Romani 12 şi ajungem la ultima parte a versetului unu. Vom trece la versetul doi data viitoare. Ultima parte a versetului unu ne spune: "aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească." Vreau să încep spunând un lucru, care l-am observat din experienţă că adesea provoacă confuzie printre oameni. Mă refer la faptul că expresia din limba greacă ce stă în spatele acestor cuvinte poate fi tradusă în două feluri. Mai bine zis, poate avea două înţelesuri diferite. Dacă veţi compara diversele traduceri ale Noului Testament, veţi observa că acest lucru e adevărat. Problema e următoarea. Cuvântul tradus "slujbă" în expresia "slujbă duhovnicească" este cuvântul latreia. Acest cuvânt poate însemna fie "slujbă", fie "închinare". Dacă la aceasta s-ar rezuma problema, n-ar fi prea grav, pentru că înţelegem cum Îl slujim pe Dumnezeu închinându-ne Lui. Problema apare însă la adjectiv, care este cuvântul logikos, din care avem cuvântul "logic". Acest cuvânt poate fi tradus fie "rezonabil", fie "spiritual". Când combinăm acest adjectiv cu substantivul obţinem traduceri diferite. Versiunea King James a Bibliei traduce această expresie "slujirea voastră rezonabilă". Dar multe din traducerile moderne ale Bibliei, printre care şi Noua Versiune Internaţională, traduc expresia prin "închinarea voastră spirituală". Ajungem astfel la întrebarea: "Cum e corect: "slujire rezonabilă" sau "închinare spirituală"? Sau poate "închinare rezonabilă" şi "slujire spirituală"?" Din această expresie pot fi obţinute patru combinaţii diferite. Înţelegem atunci confuzia provocată în acest punct.
Cu toate acestea, eu cred că dacă cineva m-ar obliga să aleg o traducere sau alta, aş prefera "slujire rezonabilă", pentru că e cel mai evident şi mai literal înţeles al expresiei. Motivul pentru care cred că şi voi ar trebui să o alegeţi pe aceasta este că versetul imediat următor începe să vorbească despre minte. El spune: "Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre". Astfel, în acest context cel mai logic este să ne gândim că lucrurile la care se referă textul sunt motivele pentru care trebuie să Îl slujim din toată inima pe Dumnezeu, aşa cum ne îndeamnă prima parte a versetului. Aceste cuvinte au o adâncă semnificaţie în ce priveşte închinarea şi slujirea. În alte cuvinte, închinarea şi slujirea adusă fără implicarea minţii nu e o închinare reală, conform învăţăturii pe care ne-o dă Biblia. Pavel încearcă să ne ajute să avem o gândire corectă în legătură cu aceste lucruri. El spune că dacă nu începi să gândeşti ca un creştin, dacă nu îţi dezvolţi o minte creştină, vei ajunge să te conformezi lumii. De fapt, acesta e începutul, atunci când te conformezi modului de gândire al lumii şi felului de comportament al acesteia. Înnoirea trebuie să înceapă dinăuntru şi este raţională. E un lucru rezonabil şi astfel slujirea pe care I-o aducem lui Dumnezeu este şi ea cel mai rezonabil lucru.

Asta vrem să studiem acum şi în acest sens sunt două lucruri pe care trebuie să le înţelegem. În primul rând, trebuie să examinăm ce fel de slujire se cere. Ce ne îndeamnă Pavel să facem? În al doilea rând, după ce am văzut ce trebuie să facem, trebuie să înţelegem de ce acest lucru e atât de rezonabil. De ce o slujire atât de solicitantă e un lucru rezonabil pe care noi trebuie să îl facem.

Deci, să începem cu primul. La ce se referă această slujire? Ei bine, am învăţat deja despre aceasta. Are de-a face cu jertfa. Iar atunci când am studiat-o mai devreme, am văzut diversele adjective pe care Pavel le foloseşte în legătură cu ea pentru a descrie ce fel de jertfă este. În primul rând, este o jertfă vie. Pe vremea lui, când cineva se gândea la o jertfă, se gândea la ceva mort. Aşa ceva se aducea ca jertfă. Animalul era adus la preot iar acesta îl omora. Era o jertfă moartă. Oamenii gândeau astfel în mod natural. Dar, Pavel spune, nu, jertfa pe care o vrea Dumnezeu este una vie. El nu vă vrea morţi. Vrea să funcţionaţi pentru El. Deci, acesta e primul lucru.

În al doilea rând, el spune că e o jertfă a trupului. Trebuie să Îi daţi lui Dumnezeu trupurile voastre. Ştim la ce se gândeşte când spune asta pentru că mai devreme în scrisoarea sa el începe să vorbească despre acelaşi lucru, spunând că el implică membrele individuale ale trupului nostru. Acesta e modul în care el se referă la părţile trupului. Primul lucru despre care el vorbeşte este mintea. Trebuie să I-o daţi pe aceasta lui Dumnezeu ca să poată fi umplută cu gândurile Lui, gânduri după voia Lui. Trebuie să încercaţi să gândiţi ca un creştin. Apoi trebuie să-I daţi lui Dumnezeu ochii voştri, ca să vedeţi ce vrea El să vedeţi. Să citiţi lucruri sănătoase. Urechile voastre trebuie să audă lucruri ce merită auzite. Mâinile trebuie să facă lucruri corecte, şi aşa mai departe. E o jertfă a trupului. Trupurile noastre trebuie dăruite Lui.

În al treilea rând, jertfa trebuie să fie sfântă. O jertfă adusă lui Dumnezeu trebuie să fie sfântă. Asta înseamnă că trebuie să fie consacrată Lui. Ce ne spune el în acest verset (sunt o mulţime de lucruri în acest verset, nu-i aşa?) este că dacă vom face aşa, dacă ne vom aduce pe noi înşine ca jertfe vii, sfinte, dacă ne vom aduce trupul ca jertfă, acest lucru va fi plăcut înaintea lui Dumnezeu. Uimitor cuvânt, "plăcut". Să te gândeşti că vreun lucru făcut de noi Îi face plăcere lui Dumnezeu. Dar aşa este. Aşa ni se spune aici.

Deci, acesta e felul de jertfă ce trebuie adus. Vedeţi însă, problema nu e faptul că nu înţelegem aceste lucruri. Dacă eşti un urmaş al lui Isus Hristos, eşti bine încredinţat de faptul că El este Mântuitorul şi Domnul, şi că dacă vrei să Îl urmezi trebuie să o faci până la capăt. Problema e că nu vrem să facem aşa. Facem compromisuri şi, în loc să Îl urmăm pe Isus Hristos din toată inima, preferăm să o facem treptat, sau să Îi oferim lucruri şi părţi ale trupului nostru, în loc să ne oferim pe noi înşine în întregime. Astfel, Îi acordăm o mică parte a timpului nostru, dacă ni se cere acest lucru. Ne oferim voluntari pentru anumite slujbe din cadrul bisericii, sau altceva de genul acesta. Sau Îi dăm o mică parte din banii noştri, dacă trebuie neapărat să o facem. Dar nu I ne dăruim pe noi înşine. Şi pentru că nu ne-am dăruit pe noi înşine, nici timpul sau banii pe care îi oferim nu sunt prea mulţi. Dar încercăm să ne amăgim că facem ce trebuie. Aminteşte-ţi însă că atunci când Isus Hristos a murit, El n-a murit pentru banii tăi sau pentru timpul tău, El a murit pentru tine. Iar atunci când ni se spune în Biblie că Dumnezeu ne iubeşte, El ne iubeşte pe noi, nu lucrurile noastre. Prin urmare, niciodată nu vom înţelege ce implică această slujire până când nu vom ajunge în punctul în care ne vom preda inimile, minţile şi sufletele noastre înaintea Lui.

Ce ştim noi să facem este să oferim lucruri. Am folosit uneori o excelentă ilustraţie din Vechiul Testament pentru a arăta ce facem noi. A trecut ceva timp de când nu am mai vorbit despre ea, dar daţi-mi voie să o împărtăşesc cu voi acum. E istoria lui Iacov, care se întoarce din deşertul îndepărtat în care a fugit ca să scape de fratele său Esau, care ameninţa să îl ucidă. Iacov s-a purtat foarte urât faţă de fratele său. Acesta avea motive întemeiate să îl urască şi ameninţa că îl va ucide, aşa că Iacov a fugit de acasă. A locuit timp de 20 de ani departe de el, în deşert, împreună cu unchiul său Laban, iar în acest timp s-a îmbogăţit. A sosit însă vremea să se întoarcă acasă. Douăzeci de ani înseamnă mult timp. În aceste două decade, el a uitat, mai mult sau mai puţin, fapta pe care a făcut-o. Dar când a pornit spre casă, pas cu pas, în timp ce se apropia de teritoriul lui Esau (pentru că Esau a rămas acasă, acolo unde l-a lăsat), Iacov a început să-şi amintească ce a făcut. În cele din urmă a ajuns pe malul râului Iaboc, chiar la marginea teritoriului lui Esau, şi a început să tremure. "Ei bine", şi-a zis el, "înainte să trec de partea cealaltă ar fi bine să aflu câte ceva despre Esau." Aşa că şi-a trimis câţiva mesageri înainte şi le-a spus: "Aflaţi tot ce puteţi." Aceştia s-au întors şi i-au raportat: "Da, Esau e încă acolo şi da, ştie că vii. A aflat, şi da, vine înaintea ta. Şi a, da, încă ceva. Are cu el 400 de oameni înarmaţi." Pentru Iacov, asta însemna o armată. Era îngrozit. Ce avea să facă? S-a gândit cât de rapid putea şi a zis: "Îi voi trimite daruri." Aşa că şi-a adunat toate animalele şi din ele a luat 200 de capre pe care le-a trimis înaintea lui cu un slujitor ca un dar pentru Esau. Slujitorului i-a dat următoarele instrucţiuni: "Când fratele meu Esau te va vedea şi va întreba al cui eşti, unde mergi şi ale cui sunt toate aceste animale dinaintea ta, să îi răspunzi: "Sunt ale fratelui tău Iacov. Sunt un dar din partea lui pentru domnul meu Esau, iar el vine în urma noastră."" Pe urmă a mai trimis 20 de ţapi, apoi 20 de berbeci, iar în urma lor a trimis tot restul animalelor, aşa cum sunt listate în Genesa 32. Treizeci de cămile cu mânjii lor, 40 de vaci, 10 tauri, 20 de măgăriţe şi 10 măgăruşi. Fiecare grup era în grija unui slujitor, toţi urmând să se întâlnească cu Esau. Trebuie să fi fost tare caraghios. Toate averile lui Iacov, traversând deşertul în aceste grupuri mici şi îndreptându-se în direcţia din care i s-a spus că vine Esau, fratele său, împreună cu alţi 400 de oameni.
Şi asta nu era tot. Vedeţi, mai avea şi familia cu el. Mai avea şi două neveste. O avea pe Rahela, nevasta lui favorită. Apoi mai era şi Lea, care nu era aşa de favorită. Aşa că s-a întors către Lea şi i-a spus: "Acum, Lea, e rândul tău." Astfel că Lea şi-a luat copiii şi a pornit să traverseze deşertul. Pe urmă s-a întors către Rahela şi i-a spus: "Ei bine, dragă, a fost frumos, dar vezi, e rândul tău." Aşa că şi ea a plecat, împreună cu fiul ei. În cele din urmă, Iacov a rămas singur lângă râul Iaboc, tremurând. Nu ştiu ce fel de cântări erau pe vremea aceea, dar probabil că Iacov ştia una asemănătoare cântării "Îi dau totul" ("I surrender all"). Pentru că probabil asta cânta. Sau poate mai degrabă o îngâna în şoaptă. "Îi dau totul", spunea el, "Îi dau toate caprele, îi dau toate oile, îi dau toate vacile, toţi boii, toate cămilele, îi dau chiar şi toţi măgarii, nevestele şi copiii..." Dar încă nu s-a dat pe sine însuşi. În acea noapte, pe când era întuneric, Dumnezeu Şi-a trimis îngerul să se lupte cu el ca să îl aducă până în punctul supunerii personale.
Aşa facem mulţi dintre noi. Mulţi creştini fac acelaşi lucru. Vedeţi, ne dăruim lucrurile, iar dacă Dumnezeu insistă, renunţăm la încă ceva, iar dacă încă ne presează, mai dăruim încă puţin, dar ultimul lucru din lume pe care vrem să I-l dăruim suntem noi înşine. Când va veni îngerul să se lupte cu tine ca să te aducă în acel punct? Vedeţi, la aceasta se rezumă textul din Romani 12:1.

A doua jumătate a acestui text se ocupă de cuvântul "rezonabilă". Şi asta e o mare întrebare, nu-i aşa? De ce ar fi un astfel de lucru rezonabil? Pentru că, dacă stăm să ne gândim bine, noi trebuie să trăim pentru noi înşine, nu-i aşa? Avem numai o viaţă, nu-i aşa? Trebuie să o trăim din plin şi să o exploatăm la maximum, nu-i aşa? Vedeţi, acesta e modul de gândire al lumii. De acest mod de gândire trebuie să ne debarasăm. E o gândire nechibzuită. Nu e deloc rezonabilă. E iraţională. Gândirea raţională îţi spune să te dăruieşti lui Dumnezeu. De ce să o faci? Ei bine, iată cinci motive.

În primul rând, e un lucru rezonabil din cauza a ce a făcut deja Dumnezeu pentru noi. Eram neajutoraţi în păcatul nostru. Eram supuşi mâniei lui Dumnezeu, mergând pe o cale ce cobora spre distrugere, fără speranţă şi incapabili să ne salvăm singuri. De fapt, nici măcar nu aveam dorinţa să ne salvăm. Fugim de Dumnezeu. Reprimăm adevărul despre Dumnezeu. Nu-L vrem pe Dumnezeu în vieţile noastre. Aşa suntem noi. Iar dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să continuăm în acest fel, ne-am fi îndreptat spre iad fără să aruncăm o privire măcar înapoi peste umăr. În loc să ne lase pe acel drum, Dumnezeu L-a trimis pe Isus să moară pentru noi. Să achite plata pentru păcatele noastre. Să suporte El pedeapsa noastră. Iar apoi Dumnezeu L-a trimis pe Duhul Sfânt să facă în noi acea lucrare de regenerare şi să ne dea o inimă plină de căinţă. De aceea ne întoarcem de la păcat şi Îl îmbrăţişăm pe Isus Hristos ca Mântuitor al nostru. Mai mult, Duhul Sfânt ne-a unit cu Isus Hristos astfel încât avem natura Lui înăuntrul nostru şi nu ne mai putem întoarce la ce am fost. Asta a făcut Dumnezeu atunci când ne-a mântuit.
Acum, ne spune Pavel, vedeţi, există un motiv pentru care trebuie să mergeţi cu Dumnezeu. Iată ce spune el: "Priviţi, priviţi la ce a făcut Dumnezeu. Nu e oare rezonabil să vă dăruiţi în întregime ca jertfe pentru Dumnezeu? El S-a dăruit în întregime şi S-a jertfit pentru voi." Vedeţi, dacă înţelegeţi Evanghelia, acest fel de slujire este cel mai rezonabil lucru din lume.

Iată acum al doilea motiv. E rezonabil din cauza a ce continuă Dumnezeu să facă. Vedeţi, mântuirea pe care o asigură Dumnezeu nu ţine doar de domeniul trecutului. Nu se rezumă la faptul că Isus a murit cu mult timp în urmă ca să ne scape de păcatele noastre. Dumnezeu lucrează în noi acum. Asta face Duhul Sfânt. Asta înseamnă sfinţirea. Dumnezeul care face aceste lucruri nu le începe şi apoi le lasă baltă. Dumnezeu nu începe nici un lucru pe care să nu-l ducă până la capăt. Şi, prin urmare, dacă El a început o lucrare bună în voi, o va aduce la îndeplinire până în ziua lui Isus Hristos. Acum, nu e oare raţional să fim de acord cu Dumnezeu şi să cooperăm cu El în timp ce lucrează la ea? E inutil să ne opunem, să luptăm împotriva Lui. Cel mai rezonabil lucru din lume este să te dăruieşti din toată inima lui Dumnezeu din acest motiv.

Al treilea motiv. E rezonabil pentru că o astfel de slujire este voia lui Dumnezeu pentru noi, iar voia Lui este bună, plăcută şi desăvârşită. Aceasta anticipează următorul verset. Vom privi la el în detaliu pe măsură ce trecem mai departe. El spune: "Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită."
De multe ori ne agăţăm de această problemă a voii lui Dumnezeu şi vrem să cunoaştem detaliile voii lui Dumnezeu, specific pentru viaţa noastră. Problema, desigur, e că Dumnezeu nu ne-a descoperit-o niciunde. Uneori circumstanţele ne slujesc ca indicii, iar alte lucruri ne ajută în acest sens. Dar El nu ne-a descoperit-o niciunde. Biblia nu îţi spune cu cine să te căsătoreşti, ce slujbă să cauţi, unde să locuieşti şi altele asemenea. Trebuie să judeci singur aceste lucruri, cât de bine poţi, ca un creştin, ştiind care e voia generală a lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Dar, vezi, acesta e lucrul cel mai important, voia generală a lui Dumnezeu pentru viaţa ta. Iar dacă o vei comprima în câteva cuvinte, vei vedea că Dumnezeu vrea să fii ca Isus Hristos. Aceasta e voia lui Dumnezeu pentru tine. Vezi, Pavel a spus deja acest lucru în al optulea capitol din Romani. "De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său..." Vei spune, care e scopul Său? Iată răspunsul. "Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi." Deci, planul lui Dumnezeu este să te facă asemenea lui Isus Hristos. Asta ne spune acest verset.
Când ne gândim la voia lui Dumnezeu, fie ne agăţăm de detalii şi uităm de imaginea în ansamblu, fie privim la imginea în ansamblu dar începem să ne gândim că voia lui Dumnezeu pentru noi este, prin urmare, grea, dificilă şi nerezonabilă. De fapt, ne spune Pavel, lucrurile nu stau chiar aşa. Dimpotrivă. Să mergi pe drumul tău e greu, dificil şi nerezonabil. Voia lui Dumnezeu, spune el (şi foloseşte trei adjective pentru ea) este bună, plăcută şi desăvârşită.

Gândiţi-vă puţin la acest lucru. Voia lui Dumnezeu pentru voi e bună. E bună. Când Dumnezeu spune ceva... Dumnezeu e maestrul modestiei... Dacă spune "bună", El înţelege "Bună", cu "B" mare. Se referă la cel mai bun lucru posibil care poate exista vreodată. Cum poţi să te gândeşti că ai putea face ceva care să îmbunătăţească voia lui Dumnezeu pentru tine? Ce ar putea fi mai bun decât să fii ca Isus Hristos?
Şi "plăcută". Ce vrea să spună aici? E plăcută. Oare înseamnă că e plăcută lui Dumnezeu? Bineînţeles că e plăcută lui Dumnezeu. Se subînţelege acest lucru. Doar e voia Lui. Nu asta vrea să spună Pavel aici. El vrea să spună că e plăcută pentru tine. Dacă vei merge pe drumul Lui, vei descoperi că voia lui e plăcută. Vei spune: "Da, da, e bună. E plăcută. Mă bucur să o accept, pentru că ştiu că e bună."
În cele din urmă, ultimul cuvânt pe care el îl foloseşte este "desăvârşită". Vedeţi, nici un lucru pe care tu şi cu mine îl facem nu este desăvârşit. Singurul lucru desăvârşit este Dumnezeu şi voia lui Dumnezeu. Atunci de ce vrei să te mulţumeşti cu ceva care nu e desăvârşit? Dă-mi voie să pun astfel problema. Cel mai raţional lucru pe care îl poţi face este să te dăruieşti lui Dumnezeu, pentru că aceasta e voia lui Dumnezeu pentru tine.

Iată acum al patrulea motiv. E rezonabil pentru că Dumnezeu merită cele mai bune eforturi ale noastre. Dumnezeu le merită. Gândeşte-te cum se încheie Biblia în cartea Apocalipsei. Acolo, în capitolele patru şi cinci găsim oştile cereşti, răscumpăraţii, îngerii, cele patru făpturi vii, cei douăzeci şi patru de bătrâni, toţi Îl laudă pe Dumnezeu. Îl laudă pentru că o merită, e vrednic de laudă. Asta înseamnă că I se închină. Îl consideră pe Dumnezeu vrednic de închinare. Iată ce spun ei în capitolul patru: "Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!" Ei Îl laudă pentru că este Creatorul. Ei spun: "Eşti vrednic pentru că Tu eşti Autorul tuturor lucrurilor. Tu le-ai făcut pe toate. Îţi aparţinem. Suntem poporul Tău, turma păşunii Tale."
Dacă mergem la următorul capitol, îi vedem lăudându-L pe Isus Hristos cu aceleaşi cuvinte: "Vrednic eşti Tu...", spun ei, "...să iei cartea şi să-i rupi peceţile: căci ai fost jungheat, şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice norod şi de orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru, şi ei vor împărăţi pe pămînt!" "Eşti vrednic, Doamne Isuse Hristoase." Apoi, două versete mai departe, în versetul 12. "Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!" Aceasta e mărturia oştilor cereşti. E mărturia celor răscumpăraţi. Vedem că El e vrednic. Dacă e vrednic, nu merită El oare cele mai bune eforturi ale noastre? Nu e oare această chemare la o slujire jertfitoare, trupească, sfântă, pe care Pavel ne-o descoperă aici în Romani 12, cel mai rezonabil lucru din întreaga lume?
Problema e, după părerea mea, că noi nu credem acest lucru. O spunem. Venim la biserică şi spunem: "O, da, Isus e vrednic." Dar nu o credem pentru că pe urmă ieşim din biserică şi trăim pentru noi înşine. Ne zădărnicim astfel mărturia. Spunem, de fapt, nu, nu credem că El e vrednic. Dacă am crede, am trăi pentru El şi lumea ar vedea acest lucru.

Ultimul punct este acesta. E rezonabil pentru că numai lucrurile spirituale durează. Toate celelalte, toate lucrurile pe care punem mâna, tot ce vedem, tot ce atingem, chiar lucrurile pe care le poftim şi pentru care unii îşi vând sufletele, toate vor trece. Toate vor dispărea. Isus a spus: "Cerurile şi pământul vor trece..." Dacă tot cerul şi tot pământul vor trece, cu siguranţă lucrurile mici şi trecătoare pe care tu şi cu mine punem atâta preţ vor trece şi ele. Într-o zi totul va dispărea. Însă Biblia mai spune: "Lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac." În alte cuvinte, cine face voia lui Dumnezeu nu va trece, şi nici ce a făcut el nu va trece. În Apocalipsa ni se spune: "Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul! Ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!" Dacă am învăţat să gândim în acest fel înseamnă, într-o anumită măsură, că am învăţat să gândim biblic sau spiritual. Asta înseamnă să începi să-ţi dezvolţi o minte creştină.

În încheiere, vreau să vă prezint două ilustraţii. Foarte scurte. Prima este despre Jim Elliot, acel tânăr misionar. Poate cele mai cunoscute cuvinte pe care le-a rostit Jim Elliot vreodată sunt următoarele: "Nu e nebun cel ce renunţă la ce nu poate păstra ca să câştige ce nu poate pierde." Jim Elliot şi-a dăruit viaţa lui Dumnezeu. A considerat că e o slujire rezonabilă şi a cules o răsplată veşnică.
Iată celălalt exemplu. Tot despre un misionar. Numele lui era William Borden. El provenea dintr-o familie bogată şi privilegiată. A studiat la Universitatea din Yale. Înaintea lui stătea o carieră minunată şi foarte profitabilă. Dar el era creştin şi a auzit chemarea de a sluji ca misionar în China. Aşa că a plecat pe câmpul de misiune, chiar dacă familia şi prietenii l-au considerat nebun pentru că pleacă. Nici unul din familia sa nu a apreciat şi nu a înţeles ce făcea el. La scurtă vreme după ce a plecat, chiar înainte să ajungă în China, el a fost lovit de o boală fatală şi a murit. A renunţat la tot ca să-L urmeze pe Isus. A murit neavând nici un lucru din această lume. Însă Borden din Yale nu a regretat aceasta, şi ştim acest lucru pentru că, pe când era pe moarte, a scris câteva cuvinte pe o bucată de hârtie care a fost găsită lângă patul său. Pe acel bilet scria: "Fără rezerve. Fără retrageri. Fără regrete."
Asta ne spune şi Pavel în Romani 12:1. Borden, la fel ca mulţi alţii, a descoperit că slujirea lui Hristos este rezonabilă în cel mai înalt grad, şi a câştigat astfel o răsplată veşnică.

Tradus de Florin Vidu


cuprins | Studii Biblice