Cineva ar putea fi tentat ca atunci cand se ocupa de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, sa se gandeasca imediat la problemele curente care au legatura cu tema in discutie. Suntem nerabdatori sa exploram locul pe care il ocupa divertismentul in societatea noastra, felul in care a navalit in biserica si impactul pe care il are asupra imaginii in schimbare a inchinarii in comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematura ci si superficiala. E important mai intai sa punem o temelie pe care ulterior sa construim si de pe care sa cercetam lucrurile. Trebuie sa ne intoarcem in trecut ca sa putem intelege cum noi, ca societate, am ajuns in situatia din prezent. Dupa ce am facut aceasta calatorie, ar fi intelept din partea noastra sa ne facem inventarul, sa ne gandim la masuri de precautie si sa vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie facute inainte sa discutam divertismentul in contextul bisericii. Daca veti avea rabdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o examinare atenta a societatii noastre - atat din trecut cat si din prezent. Data viitoare nadajduiesc sa pun toate acestea intr-un cadru de referinta scriptural.
Drumul cel mai umblat
Probabil va fi un soc pentru cei care traiesc intr-o cultura in care divertismentul a devenit valoarea principala si cea mai pretuita sa afle ca nu intotdeauna a fost asa. Un cercetator a descoperit ca acest cuvant, "amuzament", este "de origine recenta si nici o alta limba nu are un echivalent exact pentru semnificatia din limba engleza, de unde putem presupune ca acest cuvant nu a fost inteles imediat si nici nu a fost acceptat in totalitate pana in secolul douazeci. La cele mai inalte niveluri de cultura se considera ca de la sine inteles ca lucrurile bune sunt lucruri serioase" (Life the Movie [Filmul vietii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant sa facem un studiu al cuvintelor "a rade" si "ras", asa cum le gasim in Scriptura. Desi aceste cuvinte apar de peste douazeci de ori, ele sunt folosite aproape intotdeauna cu o conotatie negativa - de obicei despre cineva care exprima batjocura sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar in doua ocazii, Psalmul 126:2 si Proverbe 14:13 este definit rasul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. In plus, despre nici una din marile personalitati din vremurile biblice nu ni se spune ca a ras ca o exprimare a bucuriei si fericirii. Isus a plans, dar nu Il auzim niciodata razand. Acelasi lucru e adevarat si despre multi altii. Asta nu inseamna ca oamenii evlaviosi din vremurile biblice nu au ras niciodata, insa din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important sa ne spuna acest lucru.
Cat despre distractie, de obicei Scriptura alatura acestei idei o conotatie peiorativa, defavorabila. Fara indoiala, fiul risipitor s-a distrat atunci cand isi irosea averea si viata, dar apoi si-a venit in fire. Dar trebuie sa spunem ca atunci cand s-a intors acasa, tatal lui a dat o petrecere in cinstea lui in care toti, cu exceptia unei singure persoane, s-au bucurat si s-au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat - pocainta unui pacatos. Gasim acelasi tipar in intreaga Scriptura. Sarbatorile evreilor din Vechiul Testament erau fara indoiala o vreme de bucurie, cel putin aceasta a fost intentia originala. Gasim cantari, partasie, mancare buna si bautura. Dar toate se faceau in contextul inchinarii inaintea lui Dumnezeu si cu scopul de a-I fi placuti Lui. Bucuria care insotea sarbatorile (si alte evenimente fericite) trebuie sa Il aiba in centru pe Dumnezeu - El si purtarea Lui de grija trebuiau sa constituie punctul central al acestor sarbatori.
Solomon, pe de alta parte, ne ofera una din putinele imagini biblice ale unui om in cautarea fericirii si divertismentului, in care el si interesele lui erau in prim plan - o imagine deloc frumoasa. In cartea Eclesiastul, Solomon isi descrie calatoria in cautarea unui lucru care sa umple golul imens ramas in inima lui dupa ce L-a abandonat pe Dumnezeu. In cautarea lui dupa placeri, in toate formele lor, in cele din urma el nu a descoperit bucurie ci o desertaciune si mai mare. Dupa ce rasetele s-au stins, el a ramas acelasi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai inainte. Solomon a invatat aproape prea tarziu ca "desi nu e nimic rau in divertisment... noi toti zidim castele in aer. Problemele apar atunci cand incercam sa locuim in ele" (Amusing Ourselves to Death [Amuzandu-ne pana la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare sa condamne amuzamentul, rasul sau divertismentul, insa vrea sa ne indrume in directia examinarii atat a centrului atentiei noastre cat si a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria in Domnul este o tema des intalnita, mai ales in Psalmi. E o bucurie care Il are in centru pe Dumnezeu, izvoraste din maretia lui Dumnezeu si se concentreaza asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamana deloc cu conceptul de "distractie" din zilele noastre.
In afara imaginii biblice, de-a lungul veacurilor si pana recent, multi din cei care si-au permis, (de obicei bogatii), fara indoiala ca au cautat anumite placeri - betii, orgii, preocupari imorale, distractii lipsite de sens - dar de obicei aceste activitati au fost considerate, pe buna dreptate, inlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevarat valoroase ale vietii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care sa semene cu era divertismentului, asa cum o cunoastem noi astazi. Chiar si in zilele Coloseumului Roman, numai cativa se "distrau", masele erau excluse sau, mai rau, executate.
Multi au gasit radacinile exploziei divertismentului printre oamenii obisnuiti in schimbarile radicale care au avut loc in societatea occidentala din secolul 19. Nimeni nu ne-a atras atentia asupra acestui fapt mai bine decat Neil Postman in excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzandu-ne pana la moarte], la care vom face dese referiri.
Pe masura ce aceste schimbari se raspandeau tot mai mult, intelectualii si aristocratii instruiti ramaneau cel mai adesea in colturile lor, ridiculizand situatia. Timp de secole, aristocratia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de arta, o persoana trebuia sa mediteze, sa-si foloseasca mintea si sufletul. Aceasta noua forma de divertisment, din ce in ce mai apreciata de mase, era irationala. Ea punea accentul pe "gratificare nu pe edificare, pe indulgenta nu pe transcendenta, pe reactie nu pe contemplatie, cautand sa scape de instruirea morala in loc sa i se supuna" (ibid. p. 16).
In alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce in ce mai populare printre oamenii obisnuiti, nu erau nimic altceva decat amuzament fara sens - si tocmai din acest motiv erau atat de iubite. Elita ura divertismentul din aceleasi motive pentru care il iubeau masele. Biserica era de partea elitei, insa din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru ca valorile si interesele acestuia erau in competitie cu cele ale religiei organizate si pentru ca, atunci cand o persoana era amuzata de aceste distractii, nu se mai putea gandi la Dumnezeu.
Insa biserica, in special in America, nu a avut in realitate nici un efect restrictiv asupra fortei coplesitoare a noului divertisment, si asta din doua motive. Mai intai, in secolul 19 numarul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimari apreciaza acest numar la 7% in prima parte a secolului si doar 15% prin 1850, dupa asa-numita A Doua Mare Trezire. In al doilea rand, a avut loc o transformare dramatica in formele de inchinare ale americanilor dupa Razboiul Revolutionar. In primele decade ale anilor 1700 bisericile si predicatorii erau inca sub influenta puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvant cu cuvant din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emotii. (Desi multi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei faceau acest lucru prin intermediul mintii.) Predicile erau judecate dupa continut, nu dupa prezentare (Edwards citea fiecare cuvant). Muzica era controlata cu grija. Adesea cel ce conducea cantarea citea un vers dintr-un imn, adunarea canta versul, asteptand apoi citirea urmatorului vers. Uneori muzica era eliminata in totalitate, de teama ca oamenii sa nu fie manipulati.
Toate acestea au inceput sa se schimbe in anii 1740, pe vremea Marii Treziri si a predicilor lui George Whitefield. Dupa ce taciunii acelor vremuri de trezire s-au stins, biserica a intrat intr-o perioada de seceta. Numarul celor care participau la serviciile bisericii a scazut brusc, interesul fata de teologie s-a dus, invataturile Iluminismului au inceput sa prinda din ce in ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Pana in 1800, biserica americana a ajuns intr-o stare sumbra, tanjind dupa orice lucru care i-ar fi putut oferi o hrana spirituala. A Doua Mare Trezire, inceputa in 1801 in Cane Ridge, Kentucky, avea sa umple acel gol, schimband pentru totdeauna crestinatatea din America. Predicile pline de substanta au fost inlocuite cu cuvantari emotionante. Doctrina a fost inlocuita cu ilustratii. Performanta predicatorului a devenit mai importanta decat invatatura pe care o prezenta. Muzica a castigat un rol central, emotiile fiind de-acum pe primul loc. Pastorii au inceput sa studieze "metode eficiente" prin care sa atraga multimile. Charles Finney avea sa perfectioneze toate acestea, schimband inima si sufletul bisericii. In alte cuvinte, biserica a devenit o forma de divertisment.
Astfel, pe masura ce divertismentul prindea radacini in societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problema a ei era ca de-acum trebuie sa concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate impotriva acestor forme de amuzament pentru ca si-a pierdut vocea.
Derulare rapida
Daca cineva ar fi adormit in 1850 si s-ar fi trezit o suta de ani mai tarziu, ar fi prins exact momentul in care societatea dadea nastere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului - televiziunea. Neil Postman argumenteaza convingator ca "Televiziunea a facut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea intregii experiente... Necazul nu e ca televiziunea ne prezinta materiale de divertisment, ea ne prezinta toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva... Televiziunea ne transforma cultura intr-o imensa arena pentru industria spectacolului" (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfectionat-o.
Era televiziunii s-a ridicat din cenusa erei expunerii. In anii 1700 si o buna parte a anilor 1800, aproape fiecare persoana din aceasta tara a fost un cititor. "America a fost dominata de cuvantul scris si de o oratorie bazata pe cuvantul scris, mai mult decat oricare alta societate cunoscuta" (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situatii a fost o natiune de oameni care puteau gandi, analiza, dezbate si formula un argument, puteau intelege si discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au inceput sa se schimbe in secolul 19 pe masura ce divertismentul a inceput sa-si infiga radacinile in vietile poporului american.
Divertismentul a ajuns in scurt timp sa-si infasoare tentaculele in jurul fiecarui aspect al societatii americane. Nu numai religia a fost afectata, ci si politica, mass-media, reclamele si viata in general. Politicienii de azi nu mai dezbat atat de mult probleme cat sunt preocupati sa proiecteze o imagine, si de ce n-ar face asa, daca "Imaginea inseamna totul", dupa cum ne spun reclamele firmei Canon. Ati observat cum articolele de ziar incep din ce in ce mai mult sa semene cu romanele, pregatind scena si incercand sa capteze interesul? Si educatia a fost cuprinsa de acest val. Daca elevii nu vor sa asculte ce-i invata profesorul si nu vor sa citeasca bibliografia, poate ca vor asculta de teatrul de papusi si vor urmari desenele animate. Asa ca expertii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educational pentru copii, combinand educatia si divertismentul in emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorita papusilor Muppets, care apar in cele peste 4000 de episoade - n.trad.] si clonele acestuia, apoi au inceput sa-i laude rezultatele.
Copiii de azi au si programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de invatare intr-un joc. Insa prognoza pe termen lung nu e atat de luminoasa. Copiii nostri ajung la universitate sau la o slujba cu o mentalitate a jocului. Consecinta, recunoscuta tot mai mult de profesori, este ca trebuie sa facem procesul de educare amuzant si distractiv daca vrem sa pastram interesul tinerilor nostri. Tot ce a dovedit pana la urma Sesame Street, asa cum observa Neil Postman, este ca copiii iubesc scoala "doar daca scoala este ca Sesame Street... Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu-i incurajeaza pe copii sa iubeasca scoala sau orice tine de scoala. Ii incurajeaza sa iubeasca televiziunea" (ibid. 4. 142). Din nefericire, "Contributia principala a televiziunii la filozofia educationala este ideea ca educatia si divertismentul sunt inseparabile... iar acest lucru a transformat sala de clasa intr-un loc in care atat predarea cat si invatarea trebuie sa fie activitati cat mai distractive" (ibid. p. 146, 148). Cand nu sunt asa, studentii devin agitati sau indiferenti.
Ganditi-va apoi la reclame, care sunt o oglinda cat se poate de fidela a lucrurilor pe care le pretuieste societatea si a felului in care ea gandeste. Inainte de secolul 20, producatorii reclamelor presupuneau ca consumatorii, pentru ca stiau citi, erau culti, rationali si analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate in mod rational - explicand beneficiile produselor - pentru a atrage o societate care gandeste. Asa au stat lucrurile pana in ultima parte a anilor 1800, cand producatorii reclamelor au inceput sa adopte melodiile cu priza la public si sloganurile. Evolutia reclamelor de atunci incoace ar putea constitui un studiu interesant, insa chiar si un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totala a continutului din reclamele moderne. Din ce in ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legatura cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vanduta, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune ca am devenit niste oameni care nu mai gandim si analizam, ci raspundem la manipularea inteligenta a emotiilor noastre.
"Reclamele de televiziune au facut din discursul lingvistic ceva demodat, ca baza pentru decizia in legatura cu un produs. Inlocuind afirmatiile cu imagini, reclama a inlocuit testarea adevarului cu apelul emotional ca baza pentru decizia cumparatorului" (ibid. p. 127). Implicatiile acestui fapt pentru biserica ar trebui sa fie evidente. Postman arata ca "Declinul epistemologiei bazata pe cuvantul scris, insotit de ascensiunea unei epistemologii bazata pe televiziune, a avut consecinte grave asupra vietii publice; devenim mai tampiti cu fiecare minut ce trece" (ibid. p. 24). "Divertismentul ne ajunge oriunde ne-am gasi, ne aseaza in mijlocul spectacolului si apoi ne lasa cum eram, poate ceva mai saraci in timp si bani. El nu ne ofera (si de obicei nici nu pretinde ca ne ofera) vreo noua perspectiva asupra vietilor noastre" (All God's Children and Blue Suede Shoes [Toti copiii lui Dumnezeu si pantofi din piele albastra de caprioara], de Don Myers, citat in Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazata pe familie], p. 144).
Desigur, nici crestinismul nu a ramas prea in urma. Neal Gabler, care nu are nici un interes in acest domeniu, nepretinzand ca e crestin, a observat: "Protestantismul evanghelic, care a inceput ca un fel de divertisment spiritual in secolul al 19-lea, doar si-a rafinat tehnicile in secolul 20, in special odata cu aparitia televiziunii. Teleevanghelisti precum Oral Roberts si Jimmy Swaggart retransmit vechile intalniri de trezire spirituala sub forma unui spectacol televizat de varietati, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat dupa spectacolul "Asta-seara", cu deosebirea ca invitatii sai nu incearca sa promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promoveaza mantuirea" (Life the Movie [Filmul vietii], p. 120). Crestinismul la televizor, in mod necesar, a fost prezentat intotdeauna sub forma de divertisment. Teologia, ritualurile, inchinarea sacra, rugaciunea, ca si aproape toate celelalte componente autentice ale credintei crestine, pur si simplu nu "merg" in televiziune.
Dupa cum era de asteptat, biserica locala a inteles si ea beneficiile acestei miscari. Daca vrea sa atraga masele, poate face acest lucru cel mai bine impachetand credinta in ambalajul divertismentului - pentru ca oamenii, obisnuiti de-acum sa fie consumatori, au fost invatati ca pacatul suprem este plictiseala. Asa s-a nascut biserica condusa de cerintele pietei, hranind apetitul vesnic nesatul dupa distractie al societatii in general.
In ansamblu, a avut loc o schimbare radicala a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: "Vechea cultura puritana, orientata spre productie, pretindea si onora ceea ce ea numea caracterul, o functie a esentei morale a unei persoane. Pe de alta parte, noua cultura, orientata spre consum, pretinde si onoreaza ceea ce ea numeste personalitatea, o functie a imaginii pe care o persoana o proiecteaza asupra altora. Deci, cultura puritana punea accentul pe valori precum munca, integritatea si curajul. Noua cultura a personalitatii pune accentul pe farmec, fascinatie si atractie" (Life the Movie [Filmul vietii], p. 197). Steven Covey, in cartea lui foarte populara, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele sapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienti], in care prezinta multe idei cu care eu nu sunt de acord, observa acelasi lucru intr-un studiu aprofundat asupra literaturii despre "succes" publicata in Statele Unite dupa 1776. El scrie ca, "Aproape intreaga literatura din primii aproximativ 150 de ani s-a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului - lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpatarea, curajul, dreptatea, rabdarea, sarguinta, simplitatea, modestia, si Regula de Aur... La scurt timp insa dupa Primul Razboi Mondial, perspectiva de baza asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalitatii. Succesul a devenit mai mult o functie a personalitatii, a imaginii publice, a atitudinilor si comportamentului, a abilitatilor si tehnicilor, care faciliteaza procesele interactiunii umane... Directia in care s-a mers a fost adoptarea tehnicilor de influentare eficiente, a strategiilor de putere, a abilitatilor de comunicare si a atitudinilor pozitive" (The Seven Habits of Highly Effective People [Cele sapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienti], de Steven Covey, pp. 18-19).
Traim intr-o societate care se indreapta din ce in ce mai mult spre forma in locul substantei, care imbratiseaza superficialul, care traieste ca sa se distreze, care e gata sa plateasca orice suma de bani ca sa se poata amuza, care considera distractia drept scopul suprem al vietii. Convingerea a fost inlocuita de emotie, si putin par sa observe acest lucru. Nu putem sa nu ne gandim la Pinocchio si prietenii lui pe Insula Placerilor. In mijlocul intregii distractii fara noima, doar Pinocchio parea sa inteleaga ca erau cu totii transformati in magari, pana a fost prea tarziu.
Am fi sperat ca situatia sa fie diferita printre crestinii evanghelici, insa se pare ca nu e cazul. Biserica pare sa fie in pas cu lumea. Problema e urmatoarea - crestinii au fost sedusi si instruiti de aceleasi forte care au ademenit societatea in ansamblul ei. Prea multi crestini, la fel ca vecinii lor nemantuiti, sunt impresionati de forma, nu de substanta; urmaresc senzatiile si emotiile; sunt mai predispusi sa raspunda la manipularea emotionala decat la discursul rational. Cum poate biserica sa fie competitiva intr-o piata atat de aglomerata? Daca divertismentul a devenit valoarea primordiala a felului de viata american (dupa cum sugereaza unii), atunci cum poate biserica sa ramana competitiva fara sa devina un bastion al divertismentului? Insa, daca cedeaza acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s-a transformat in altceva? Postman, care nu pretinde ca e crestin, recunoaste totusi ca "Crestinismul este o religie serioasa, care cere mult efort si atentie. Atunci cand este prezentata ca usoara si distractiva, devine o religie total diferita... In alte cuvinte, nu exista nici o indoiala ca religia poate fi facuta distractiva. Intrebarea e daca, facand-o astfel, nu cumva o distrugem" (Postman, p. 121, 124). Problema e ca scopul principal al industriei de divertisment este sa faca pe plac multimii, insa scopul principal al crestinismului autentic este sa-i fie placut Domnului. Atat Scriptura cat si istoria au aratat in mod repetat ca rareori le poti face pe amandoua, si asta pentru scurt timp.
Un antidot?
Exista oare vreun antidot pentru o cultura secata de ras? Nu cred. Cand totul, de la politica la educatie si la religie se defineste prin valoarea divertismentului, cultura in ansamblul ei pare prea trivializata ca sa mai poata fi recuperata. Exista totusi o infima speranta ca poporul lui Dumnezeu (cel putin o parte a lui) sa priveasca prin fum si sa ajunga la concluzii diferite, la un mod de viata diferit. Cheia se gaseste in sfera discernamantului. Autorul cartii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au facut din ascultatorii lui crestini niste oameni imaturi si ineficace, facea apel la aceasta spunand: "Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a caror judecata s-a deprins, prin intrebuintare, sa deosebeasca binele si raul" (Evrei 5:14). Nu exista nici o scurtatura atunci, cum nu exista nici astazi, catre maturitate si discernamant - e nevoie de hrana tare, sub forma unui studiu aprofundat si a unei aplicari a Cuvantului lui Dumnezeu.
Cand Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Noua], cu siguranta nu s-a gandit la discernamantul biblic ca remediu pentru bolile societatii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merita luat in considerare: "Pana la urma, el incerca sa ne spuna ca ceea ce i-a nenorocit pe cei din Minunata Lume Noua nu era ca radeau in loc sa gandeasca, ci faptul ca nu stiau de ce rad si nici de ce au incetat sa mai gandeasca" (ibid. p. 163).
Crestinismul a fost conceput de Dumnezeu sa fie o credinta "care gandeste". Dumnezeu doreste ca poporul lui sa gandeasca, sa rationeze, sa analizeze si sa studieze. El ne-a dat Cuvantul Sau intr-o forma declarativa; un Cuvant care trebuie analizat cu atentie daca vrem sa il intelegem (2Timotei 2:15). E o pierdere ingrozitoare atunci cand ne lasam modelati in tiparul lumii de divertisment, fara sa reflectam cu atentie, bazati pe Scriptura. Dumnezeu nu Isi cheama poporul la o viata morocanoasa, dar cu siguranta ca, daca noi, la fel ca sfintii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul in care traim si ne va face sa ne bucuram de timpul nostru pe acest pamant. Despre legatura dintre acest subiect si biserica vom vorbi mai mult data viitoare.
Tradus de Florin Vidu