Divertismentul a devenit un mod de viata, el s-a raspandit in toate aspectele societatii si culturii. Daca o masura atat de mare din ceea ce spun si fac americanii este in realitate determinata de divertisment (asa cum am argumentat in articolul anterior), atunci nu suntem surprinsi sa constatam ca si bisericile au fost invadate de divertisment. In definitiv, chiar si cele mai bune biserici sunt alcatuite tot din pacatosi rascumparati care au fost prea mult modelati de lumea in care traim. Desi Scriptura ne avertizeaza in mod clar sa nu ne potrivim tiparului lumii (Romani 12:2), din pacate aceasta batalie nu se castiga prea usor. Motivul, cel putin in parte, este ca adesea definim nepotrivirea cu lumea doar in ce priveste aspectul exterior - felul in care ne imbracam, ce mancam sau ce bem, unde mergem - ignorand filozofia sistemului lumii care incearca sa se strecoare in mintile si in inimile noastre. Multi credinciosi, carora nici nu le-ar trece prin minte sa consume alcool sau sa se imbrace indecent, cu toate acestea sunt foarte lumesti in filozofia lor. Altfel spus, au luat o pagina din manualul lumii si si-au format stiluri de viata corespunzatoare acestuia. In alte cuvinte, ei gandesc la fel ca necredinciosii. Abordeaza problemele vietii la fel ca necredinciosii. Isi rezolva problemele la fel ca necredinciosii. Iau decizii la fel ca necredinciosii, si de obicei nu-si dau seama ca acesta e felul in care traiesc. Niciunde nu e acest lucru mai evident decat in sfera divertismentului. Daca asa stau lucrurile, poate ca s-a ajuns aici pentru ca putini crestini s-au gandit vreodata ceva mai profund la acest subiect al divertismentului si putini inteleg pericolul.
Desi, asa cum am demonstrat in articolul precedent, divertismentul si-a format radacinile cu multi ani in urma, de curand el s-a transformat intr-o forma de arta. Ceva alimenteaza acest motor si-l face sa castige viteza. Cred ca acest "ceva" este filozofia relativ recenta a implinirii de sine care a aparut in anii 1960. "Generatia Baby Boomers [generatia anilor 1946-1964, nascuta in perioada de dupa Al Doilea Razboi Mondial, o perioada de crestere economica in multa tari, cu o rata a natalitatii ridicata] ne-a reorientat societatea catre anturaj, catre persoanele cu acelasi statut ca al nostru, facandu-ne sa ne indepartam de familie. Ei au indepartat centrul psihic al familiei de la obligatiile fata de ceilalti, indreptandu-l catre implinirea de sine" (Christianity Today [Crestinismul Azi], 12 iulie 1999, "The Triumph of the Praise Songs, How Guitars Beat Out the Organ in the Worship Wars [Triumful cantarilor de lauda; cum chitarele au invins orga in razboaiele de inchinare]", de Michael S. Hamilton). Eu sunt convins ca ceea ce propulseaza aceasta generatie este asa numita "nevoie" de implinire personala. Oamenii urmaresc aceasta implinire personala, tanjesc dupa ea si vor sa o obtina. Divertismentul este doar una din fantanile in care ei si-au coborat galeata in cautarea dupa implinire.
Nu ar trebui sa ne surprinda sa descoperim ca o astfel de societate a remodelat biserica dupa chipul ei. "O generatie atat de in dezacord cu traditiile pe care le-a mostenit va schimba imaginea bisericii... Generatia care a aglomerat maternitatile, scolile elementare si concertele rock se ingramadeste acum in mega-biserici (numai o generatie care a iubit festivalul rock Woodstock din 1969 poate iubi mega-biserica Willow Creek). Generatia care a reorganizat familia in jurul idealului implinirii personale a facut acelasi lucru cu religia. Sondajele arata constant ca generatia Baby Boomers - fie ei evanghelici sau liberali, protestanti sau catolici - frecventeaza biserica nu din loialitate, datorie, obligatie sau recunostinta, ci doar daca biserica le implineste 'nevoile'" (ibid., p. 30).
Implinirea
Unul din domeniile in care aceasta generatie crede ca isi satisface nevoia de implinire este divertismentul. Biserica sensibila la cautatori (vezi articolele noastre despre "Biserica condusa de piata") a urmat mult prea bine aceasta directie. Ea intelege ca aceasta generatie urmareste implinirea, si adesea o cauta sub forma divertismentului. Bisericile au fost proiectate sa implineasca aceasta "nevoie", lucru care explica in mare masura cresterea lor fenomenala. Insa in asta consta si cea mai mare slabiciune a lor. Os Guinness recunoaste acest lucru atunci cand scrie "[Luati de exemplu] subordonarea inchinarii si ucenicizarii din mega-biserici fata de evanghelizare, toate trei fiind subordonate divertismentului, problema care reprezinta deja calcaiul lui Ahile, punctul vulnerabil al evanghelicilor" (Dining with the Devil [Pranzind cu Diavolul], de Os Guinnes, p. 27).
Trebuie sa intelegem in acest punct ca divertismentul din biserica vine impachetat intr-o multime de forme, cu cat mai subtil este ambalajul, cu atat mai periculos e continutul. De exemplu, atunci cand ma distrez, fie intr-un cadru secular, fie intr-unul eclesiastic, dar stiu ca e vorba de distractie, acest lucru nu are o importanta prea mare. Daca ma duc la un asa-numit eveniment crestin, care este in cea mai mare parte un loc in care uit de griji, in care se rade si se asculta muzica, m-am dus acolo ca sa ma distrez. Nu particip la o adunare in care lumea se inchina lui Dumnezeu sau invata din Cuvantul Lui. Sunt acolo ca sa ma distrez. Stiu ca atata vreme cat divertismentul nu e in dezacord cu caracterul crestin si adevarul biblic, nu e nimic grav. Problema apare in momentul in care incep sa cred ca aceasta activitate este de fapt inchinare sau ca acesta e ambalajul in care ar trebui impachetata inchinarea. Cata vreme fac distinctia dintre amuzament si inchinare, le pot aprecia pe amandoua in cadrul lor specific. Nu e nimic gresit atunci cand un crestin se distreaza; e gresit atunci cand confunzi distractia, sau ii permiti acesteia sa inlocuiasca adevarata inchinare si instruirea biblica. "Scopul inchinarii este in mod clar acela sa exprime maretia lui Dumnezeu, nu acela de a ne exterioriza pur si simplu sentimentele sau, si mai putin, acela de a ne distra" (Losing Our Virtue [Pierderea virtutii], de David Wells, p. 40).
Aici apare una din cele mai subtile forme de divertisment in ce priveste crestinul si biserica. Strigatul care razbate din pustie, strigatul unei generatii care isi cauta implinirea personala, este nevoia de a experimenta, de a simti prezenta lui Dumnezeu (a nu se confunda cu pasiunea autentica de a-L cunoaste si a I te inchina Dumnezeului Prea Sfant). Din ce in ce mai mult crestinii spun ca frecventeaza biserica pentru a-L experimenta pe Dumnezeu, pentru a veni in prezenta Lui, pentru a avea o intalnire cu Divinitatea. Ei vor sa mearga intr-o biserica in care Il pot "simti pe Dumnezeu". Sunt cateva capcane iminente in aceasta dorinta, cea mai evidenta fiind aceea ca o astfel de dorinta nu e biblica. Unde ni se spune in Scriptura sa cautam prezenta lui Dumnezeu ca o experienta ce poate fi simtita? Ca si credinciosi nou-testamentari noi suntem deja in prezenta lui Dumnezeu, pentru ca El locuieste in trupurile noastre (1Cor. 6:19). Din moment ce Hristos este Marele nostru Preot, ni se spune "sa ne apropiem, deci, cu deplina incredere de scaunul harului" (Evrei 4:16). Insa niciunde in Scriptura nu ni se spune sa cautam o experienta in care sa simtim prezenta lui Dumnezeu. Ii intreb adesea pe oamenii care sunt prinsi in acest curent al "experimentarii lui Dumnezeu": "Ce simti atunci cand esti in prezenta lui Dumnezeu?" Dupa ce ei se incurca putin in explicatii incercand sa ma lamureasca, urmatoarea mea intrebare este: "De unde stii ca ce simti e Dumnezeu si nu diavolul, sau propria ta imaginatie, sau pizza de aseara?" La aceasta intrebare nu mai imi pot oferi un raspuns argumentat, in afara de un "pur si simplu stiu". Insa acesta nu e suficient. Daca Dumnezeu nu a gasit potrivit nici sa ne ceara sa cautam o astfel de experienta divina, nici sa ne descrie ce fel de sentimente incercam intr-o astfel de experienta, cine suntem noi sa facem din aceasta punctul culminant al vietii crestine de inchinare? Fiecare lider crestin, in special in aceasta era a cvasi-misticismului, ar trebui sa citeasca vechea lucrare clasica a lui William James, The Varieties of Christian Experience [Diversitatea experientelor crestine], care, desi nu e o carte crestina, ne ofera o privire patrunzatoare in experientele pe care pretind ca le au toate formele de religie. Aceasta carte ar trebui sa ne faca sa ne oprim si sa ne gandim putin inainte de a caracteriza cu atata usurinta atat de multe sentimente si experiente ca fiind intalniri cu Dumnezeu.
Insa mai relevanta pentru subiectul nostru este realitatea vie ca aceasta miscare a "experimentarii prezentei lui Dumnezeu" este de fapt o forma de divertisment acoperita cu un strat subtire de inchinare. Foamea recenta dupa intalniri cu Divinitatea este provocata de un apetit pentru implinirea personala. O cultura care pretuieste atat de mult implinirea personala a descoperit ca una din metodele prin care o poate obtine este prin ceea ce cred ei ca inseamna experimentarea lui Dumnezeu. Multi cauta prezenta lui Dumnezeu pur si simplu pentru ca acest lucru ii face sa se simta mai bine. "Evanghelicii moderni" scrie Donald Bloesch "s-au adaptat intr-un mod dezonorant societatii terapeutice, care face din implinirea personala cel mai important element al existentei umane" (Donald G. Bloesch, Christianity Today [Crestinismul Azi], 5 februarie 2000; "Whatever Happened to God [Ce s-a intamplat cu Dumnezeu?]", p. 55). Asta inseamna de fapt divertisment (o concentrare asupra satisfacerii si placerii personale), nu inchinare (o concentrare asupra maretiei lui Dumnezeu). E o forma dezonoranta de divertisment pentru ca incearca sa faca din Dumnezeu un servitor pentru placerile mele.
Faptul ca aceasta devine rapid starea de fapt in randurile evanghelicilor reiese din numarul crestinilor care aleg acum o biserica tinand cont de stilul muzical sau alte caracteristici superficiale, in loc sa aleaga pe baza adevarului care se invata in acea biserica. Bisericile care cresc, sustine Christian A. Schwarz, un expert in industria de crestere a bisericii, sunt caracterizate de o inchinare care te inspira, te inalta. Pentru a defini o astfel de inchinare, el scrie: "Cei ce frecventeaza serviciile de inchinare care ii inspira declara in unanimitate ca slujba de la biserica este - pentru unii crestini acesta e un cuvant aproape eretic - 'distractiva'" (Christian A. Schwarz, The ABC's of Natural Church Development [ABC-ul Dezvoltarii Naturale a Bisericii], p. 14). Distractia (divertismentul) a devenit criteriul dupa care oamenii aleg o biserica. Multi sunt gata sa sacrifice doctrina pentru un timp petrecut intr-un mod placut. Multi vor suporta erezii fatise pentru a se bucura de o experienta placuta sau pentru a "simti prezenta lui Dumnezeu", chiar daca acel sentiment e generat prin metode de modificare a starii de spirit, mai asemanatoare cu manipularea decat cu inchinarea. Intr-adevar, este cat se poate de probabil ca unii se lasa manipulati cu buna-stiinta pentru ca le place acest "crestinism diluat". Michael Horton intelege incotro se indreapta turma crestina si explica aceasta deosebire dintre inspiratie si divertisment:
Probabil cuvantul despre care majoritatea spectatorilor cred ca descrie cel mai bine programele de televiziune [crestina] este "inspirational". Insa ce inseamna sa fii "inspirat"? E un sentiment religios care te misca. Ce determina autenticitatea sentimentului de inspiratie? Ce separa inspiratia de divertisment? Probabil ca linia de demarcatie ar putea fi descrisa astfel: Inspiratia autentica este un raspuns emotional la o intalnire autentica cu Dumnezeul viu. Inspiratia, prin urmare, nu este un scop in sine, nici macar un lucru pe care ar trebui sa il cautam. Este mai degraba un rezultat al cautarii si intalnirii cu Dumnezeu, intr-un mod dupa voia Lui. Inspiratia este rezultatul a ceva profund, care Il are in centrul atentiei pe Dumnezeu. Divertismentul are in centru omul. In divertisment o persoana cauta propria placere si incantare.Divertismentul il satisface pe spectator din punct de vedere emotional. Daca Dumnezeu priveste cu placere sau nu la acest lucru devine o problema secundara. Greseala poate inspira. Ii poate face pe oameni sa se simta bine, chiar daca Il nemultumeste si Il manie pe Dumnezeu. Biserica electronica [televiziunea crestina] se ocupa prea adesea cu divertismentul, nu cu inspiratia. E mai probabil ca cineva sa intalneasca si sa fie miscat de cantareti si personalitati, mai degraba decat de Dumnezeu. A camufla calitatea programelor de televiziune cu ajutorul termenului ambiguu inspirational este o practica necinstita.
Una din marile tragedii din vremea noastra este ca atat de multe biserici aleg sa incerce sa copieze biserica electronica. Multe biserici locale incearca sa fie mai atractive emuland unele din caracteristicile mai facile, individualiste si interesante ale bisericii electronice. Strategia este autodistructiva, pentru ca de obicei biserica locala nu se poate compara cu productia profesionala si grafica ingenioasa a televiziunii. Insa, mai important, aceasta strategie Il dezonoreaza pe Dumnezeu pentru ca in felul acesta biserica locala nu mai este ce a intentionat El sa fie" (The Agony of Deceit [Agonia Amagirii], de Michael Horton, pp. 163, 164).
Imaginea biblica este aceea ca credinciosul poate de fapt sa experimenteze multe emotii minunate ca rezultat al relatiei lui sau ei cu Dumnezeu. Insa acele emotii ar trebui sa rezulte din adevarul biblic si sa se bazeze pe acesta, nu pe substitute create de om cu scopul de a provoca un raspuns emotional.
Tradus de Florin Vidu