Cartea profetului Habacuc

"Cel neprihănit va trăi prin credinţă şi va aştepta prin răbdare mântuirea lui Dumnezeu"


După studiul general de data trecută al cărţii profetului Ieremia, astăzi revenim asupra "profeţilor mici".

Introducere

Situare în Biblie - Cartea profetului Habacuc se găseşte după Naum şi înainte de Ţefania, doi profeţi despre care deja am studiat. Cartea lui Habacuc cuprinde doar trei capitole. O carte relativ scurtă, totuşi plină de semnificaţie, şi care poate fi citită toată odată.

Cartea acestui profet conţine o singură profeţie împărţită în două părţi.
1. Prima parte (cap.1-2) conţine un dialog de întrebări şi răspunsuri purtat între profet şi Dumnezeu şi prilejuit de prevestirea pedepsirii Iudeii prin intermediul babilonienilor, iar
2. cea de-a doua (cap.3) constă în lăudarea poetică a intervenţiei lui Dumnezeu în lume pentru a aduce mântuirea tuturor celor ce au trăit prin credinţă, aşa cum profetul recunoaşte că El a mai făcut-o în trecut.

Cu o sută de ani înainte, profetul Isaia prezisese căderea Iudeii în robia Babilonului drept pedeapsă pentru păcatele ei, Habacuc fiind profetul care apare exact în pragul acestei perioade pentru a fi martor la împlinirea profeţiei predecesorului său.

Alături de Ecleziastul şi Iov profeţia lui Habacuc face parte din secţiunea de filozofie sacră a Bibliei deoarece vedem în această carte că are loc un schimb polemic de întrebări şi răspunsuri între profet şi Dumnezeu asupra unor chestiuni binecunoscute care frământă omul zilelor noastre.

Cartea lui Habacuc se aseamănă celei a lui Iona pentru că fiecare capitol debutează cu o întrebare care-l frământă pe profet şi se încheie cu experienţa pe care o trăieşte profetul, experienţa răspunsului pe care-l dă Dumnezeu la nedumeririle sale.

Să nu uităm să "traducem" în limba română modernă unii dintre termenii folosiţi în această traducere Cornilescu. Altfel s-ar putea să rămânem nedumeriţi. Printre aceştia amintesc "sîlnicie" care înseamnă "violenţă".

Structură - Cartea poate fi structurată în trei părţi:

Proorocia începe cu un...

1:2 Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor?

şi se termină cu un...

3:18 Eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!

Tema care încununează cartea este "cel neprihănit va trăi prin credinţă". Dacă Habacuc nu ar fi avut credinţa să aştepte răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările sale chinuitoare s-ar fi dovedit lipsit de neprihănire.

Despre autor

Numele său evreiesc, cu rezonanţă deosebită, ce sună puţin nostim în româneşte, înseamnă "îmbrăţişare", sau "îmbrăţişarea dragostei". Martin Luther oferă o definiţie deosebită a acestui nume, spunând că "Habacuc înseamnă cel ce-l îmbrăţişează pe altul, îl ia în braţe. Habacuc îşi strânge la piept poporul, îl mângâie şi-l încurajează ca pe un copil ce plânge asigurându-l că, dacă aşa vrea Dumnezeu, va fi bine la urmă".

El este supranumit "Toma necredinciosul" Vechiului Testament. El este omul care pune întrebările neliniştitoare şi chinuitoare ce ne aparţin nouă tuturor.

Mângâiere şi susţinere
Cartea lui Habacuc aduce mângâiere în una dintre cele mai tulburătoare probleme ale omului. Şi anume, de ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple unele lucruri. Mai ales cele rele. Nu cunosc o întrebare mai actuală decât aceasta.

Citind profeţia lui Habacuc veţi descoperi că problema cu care s-a confruntat şi la care în cele din urmă a primit răspunsul, devenind astfel un mângâietor şi un susţinător al poporului său aflat în necaz, este exact aceeaşi problemă cu care noi ne confruntăm în zilele noastre. Profetul a trăit într-o vreme când nimic nu mergea bine. Într-o vreme de imoralitate, de violenţă, de corupţie, de ură, generalizate. Din nou afirm cât de potrivite sunt studiile acestor profeţi pentru vremurile prin care ţara noastră trece! Avem nevoie să studiem profeţii!

Convingere. Acesta este motivul pentru care doresc să ne angajăm în studiul întregului Cuvânt al lui Dumnezeu şi nu doar al unor porţiuni ale lui, deoarece el conţine răspunsuri la cele mai profunde şi chinuitoare întrebări ale noastre. Însă pentru a ajunge la ele trebuie să cercetăm mai îndeaproape Scriptura şi trebuie să-i luăm în considerare toate părţile, fără excepţie. Răspunsurile lui Dumnezeu la întrebările noastre sunt presărate în diferite locuri ale ei.

Unii dintre rabinii din trecut au văzut o legătură între numele profetului şi întâmplarea din 2 Împăraţi 4:16 unde profetul Elisei îi spune Sunamitei "la anul pe vremea aceasta vei ţine în braţe un fiu", susţinând că acest fiu este de fapt profetul Habacuc. Asta înseamnă ca el să fi trăit în sec. al IX-lea în. de H., lucru care nu se potriveşte deloc cu condiţiile morale şi istorice pe care cartea sa le descrie, şi nici cu menţiunea caldeenilor care nu erau atunci deloc proeminenţi pe scena lumii.

Multe alte legende au fost generate în jurul numelui şi persoanei sale.

Cartea apocrifă "Bel şi balaurul" susţine că Habacuc i-a dus pâine şi ciorbă lui Daniel în timp ce acesta se afla în groapa cu lei, salvându-i astfel viaţa. Se spune că un înger este cel ce l-a dus pe Habacuc la Daniel.

1:1 "Proorocia descoperită proorocului Habacuc"

Alţi comentatori mai recenţi (Keil) au sugerat, datorită rubricii de încheiere şi menţionării instrumentului cu coarde al psalmistului, că Habacuc ar fi fost un levit ce participa la închinarea din Templu. Dar nici David şi nici Ezechia nu au fost leviţi şi totuşi au cântat în Templu cu instrumentul cu coarde (vezi, Isaia 38:20). În acelaşi timp el singur se identifică drept "profet", nu levit (1:1). Aceasta pare că a fost ocupaţia lui. Unii au fost păstori, alţii preoţi, dar Habacuc este de profesie profet.

Din păcate cartea sa nu oferă nici un fel de alte date biografice. Nici despre localitatea de unde provine, nici despre regii în timpul cărora a proorocit. Spune doar că este un profet ceea ce poate da de înţeles că este binecunoscut şi că această prezentare a sa e suficientă.
După citirea cărţii, noi putem adăuga că Habacuc este şi poet. Profet şi poet.
Cel mult putem să deducem că a fost un contemporan al lui Ieremia şi Ţefania, şi, alături de aceştia, a prezis invazia babiloniană şi pustiirea Ierusalimului.

Vremea scrierii cărţii
Este scrisă probabil în vremea domniei lui Ioiachim (609-597). Unii sugerează că ar fi scrisă în timpul domniei lui Iosia, dar condiţiile morale descrise de Habacuc sunt mult mai sumbre decât cele din perioada de înviorare iniţiată de acest rege reformator.

Habacuc apare exact în preajma dispariţiei regatului Iudeii, înainte de întunericul robiei babiloniene.

Condiţia spirituală a Iudeii în vremea lui Habacuc este deplorabilă. Doar la vreo zece ani după reformele lui Iosia şi în pragul cuceririi ei de către babilonieni, ţara era caracterizată de corupţie şi de nedreptate. Ioiachim a fost un rege rău. În frunte cu liderii poporului, ţara era plină de idolatrie:

2Cronici 36:14 Toate căpeteniile preoţilor şi poporul au înmulţit şi ei fărădelegile, după toate urâciunile neamurilor; şi au pângarit Casa Domnului, pe care o sfinţise El în Ierusalim.

1:3,4 "Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea şi Te uiţi la nedreptate? ...Asuprirea şi sîlnicia se fac supt ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă. De aceea legea este fără putere, şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte."

Iată condiţiile sociale care predominau în Iudea vremii lui Habacuc.
Legea era continuu ignorată, încălcată în mod regulat -- nu avem şi noi, românii, expresia "legile sunt făcute ca să fie încălcate"? -- într-un cuvânt, nu exista dreptate în ţară. "Nelegiuire" este cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza vremurile respective. De aceea, profetul exclamă indignat înaintea lui Dumnezeu:

1:13 Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu poţi să priveşti nelegiuirea! Cum ai putea privi Tu pe cei mişei, şi să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?

Poate uneori ne întrebăm şi noi, românii: Oare Dumnezeu stă nepăsător faţă de corupţia, hoţia şi nedreptatea din ţara noastră? S-ar putea să ajungem şi noi la nişte răspunsuri, ca Habacuc!

Cert este că, dacă Dumnezeu este aşa cum îl ştim, El nu stă nepăsător!

Forma literară a scrierii
Încheierea cărţii cu formula "Către mai marele cântăreţilor. De cântat cu instrumente cu coarde." (Hab.3:19) demonstrează că aproape toată cartea, sau o mare parte a ei, este de fapt un cântec, un psalm. Cel puţin ultimul capitol este limpede un psalm (deci, o cântare) de o frumuseţe rară.

Teologie pe note...
Este interesant cum, în faţa răspunsurilor pe care le primeşte de la Dumnezeu, profetul înalţă un psalm de laudă la adresa Lui. Alţii poate s-ar fi aşezat la masa de scris şi ar fi "născocit" pe loc zece volume de teologie. Habacuc, în schimb, recomandă ca ultima parte a scrierii sale să fie cântată. Interesant! Teologie pe note muzicale!

Mesajul cărţii

Profeţia lui Habacuc este cartea unei polemici "civilizate" cu Dumnezeu. A unui "schimb" între om şi Dumnezeu.

Cartea debutează în disperare şi se încheie în speranţă şi mângâiere. Motivul disperării este răutatea Iudeii aparent ignorată la început de Dumnezeu dar apoi pedepsită de către un popor şi mai rău decât ei, babilonienii, fapt care îi ridică întrebări profetului pe care acesta le pune în mod cuvenit lui Dumnezeu, nu omului.
Vedem că după ce Dumnezeu îi răspunde, profetul prinde curaj pentru că Acesta îi arată că la rândul lor, babilonienii nu vor rămâne nepedepsiţi pentru păcătoşenia lor.

Vernon McGee spune, "Cartea începe cu un semn de întrebare şi se încheie cu un semn de exclamaţie".
Habacuc este un mare "DE CE". De ce Dumnezeu îngăduie răul din lume, este o întrebare pe care fiecare om şi-o pune.

Profeţia pe care acesta o scrie reprezintă răspunsul la întrebarea, "va face Dumnezeu dreptate în lume?" "Va pedepsi Dumnezeu toată nedreptatea din această lume?" "Face Dumnezeu ceva împotriva tot răului din lume?"

Urmăriţi derularea dialogului
(avem în faţă "secţiunea de întrebări şi răspunsuri" a Vechiului Testament).

Întrebare: de ce îngăduie Dumnezeu răul? 1:1-4
Răspuns: Dumnezeu îi ridică pe caldeeni pentru a pedepsi răutatea Iudeii. 1:5-11
Întrebare: de ce îngăduie Dumnezeu ca poporul Său să fie pedepsit de un neam mult mai păcătos decât acesta? De ce nu-i nimiceşte pe aceştia întâi? (nu uitaţi de răspunderea imensă pe care o aduce privilegiul de a fi poporul Său!)
Răspuns: La rândul lor babilonienii vor fi pedepsiţi pentru că Domnul este drept şi nu va trece cu vederea răul nimănui. Îl laudă pe Dumnezeu şi-şi reafirmă încrederea în El.

Să observăm perspicacitatea profetului, implicarea acestuia în probleme filozofice pe care lumea şi le-a pus dintotdeauna. Totuşi, să observăm şi practica consecventă a acestuia. Toate problemele pe care le are le duce înaintea lui Dumnezeu.

Vedem astfel că întrebările nu sunt interzise în credinţă, dimpotrivă o credinţă solidă este bazată pe răspunsuri reale la probleme serioase.

Să observăm practica profetului -- 2:1 "M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea."
McGee spune că Habacuc a dus lucrurile tainice în locurile ascunse. Unul dintre acestea se găseşte în rugăciune, înaintea lui Dumnezeu, când îi arată lui Dumnezeu ce-l frământă pe el.

Să observăm apoi cum aşteaptă răbdător răspunsul şi nu speculează -- 2:1-3 "M-am dus la locul meu de strajă, şi stăm pe turn ca să veghez şi să văd ce are să-mi spună Domnul, şi ce-mi va răspunde la plângerea mea. Domnul mi-a răspuns, şi a zis: ,,Scrie proorocia, şi sapă-o pe table, ca să se poată citi uşor! Căci este o proorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit."

Hab.1:2,3 Până când voi striga către Tine, Doamne, fără s-Asculţi? Până când mă voi tângui Ţie, fără să dai ajutor? Pentru ce mă laşi să văd nelegiuirea, şi Te uiţi la nedreptate? Asuprirea şi sîlnicia se fac supt ochii mei, se nasc certuri, şi se stârneşte gâlceavă.

De multe ori m-am întrebat şi eu de ce Dumnezeu permite să vedem atâta rău şi suferinţă înaintea ochilor? Acum ştiu că vrea să ne înveţe ceva.

"Până când voi striga către Tine, Doamne...? Pentru ce mă laşi să văd atâta violenţă şi nedreptate?" Nu sunt acestea nişte strigăte potrivite şi pentru zilele noastre? Avem înaintea noastră problema rugăciunii fără răspuns! Habacuc este un om care suferă din pricina stării naţiunii lui. Vede cum totul merge rău. Oamenii trăiesc în păcat, în toată ţara există tulburări, violenţă, nedreptate şi corupţie. Cei ce sunt puşi să o conducă şi să o îndrepte nu fac nimic. Când certurile sunt aduse înaintea tribunalelor, acestea nu fac dreptate fiindcă sunt corupte. Legea este încălcată în mod regulat şi total dispreţuită!
Aşadar îl vedem pe Habacuc tulburat şi foarte îngrijorat de ce se întâmplă în jurul lui. Ce face atunci?

1:4 De aceea legea este fără putere, şi dreptatea nu se vede, căci cel rău biruieşte pe cel neprihănit, de aceea se fac judecăţi nedrepte.

Atenţie, avem de învăţat de la el!!!
Dar, fiind un om al lui Dumnezeu, ştie că singurul lucru care mai ajută este să ducă aceste probleme înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune. Ceea ce-l şi vedem imediat că face. A mai făcut-o şi o face acum.

Problema este că nu primeşte de îndată un răspuns şi atunci se simte dezorientat. Confuz, încurcat şi mirat. Nu-şi ascunde sentimentele faţă de Dumnezeu şi vedem că nici Dumnezeu nu condamnă sinceritatea profetului. Este mult mai recomandabil să pufăim şi să fim indignaţi în rugăciune decât înaintea oamenilor!

"Doamne, cât mai trebuie să mă rog pentru problemele astea? Nu pari să faci nimic. Am aşteptat o schimbare, o trezire, am aşteptat să se întâmple ceva şi... nimic. Cât mai trebuie să o ţin aşa?"

Ai gândit vreodată aşa? Te-ai rugat vreodată aşa? Totul pare nemişcat. Nimic nu se schimbă. Şi totuşi, Dumnezeu lucrează şi este exact ceea ce-i cere lui Habacuc să bage de seamă, privind în jur.

1:5-6a "Aruncaţi-vă ochii printre neamuri, şi priviţi, uimiţi-vă, şi îngroziţi-vă! Căci în zilele voastre voi face o lucrare, pe care n-aţi crede-o dacă v-ar povesti-o cineva! Iată, voi ridica pe Haldei..."

Dumnezeu îi atrage atenţia lui Habacuc că El îi răspunde la rugăciuni, doar că acesta nu vede cum.
"Tu Habacuc mă acuzi de tăcere, dar Eu nu tac. Poate nu ştii cum să recunoşti răspunsul Meu, dar Eu am răspuns. Însă răspunsul este atât de diferit de ceea ce tu te aştepţi încât nu-l vei recunoaşte, sau crede, nici dacă ţi l-aş spune Eu." După aceea Dumnezeu comentează asupra activităţii Sale:

1:6-11 "Iată, voi ridica pe Haldei, popor turbat şi iute, care străbate întinderi mari de ţări, ca să pună mâna pe locuinţe cari nu sunt ale lui. El este grozav şi înfricoşat; numai din el însuşi îi iese dreptul şi mărirea lui. Caii lui sunt mai iuţi decât leoparzii, mai sprinteni decât lupii de seară, şi călăreţii lui înaintează în galop de departe, zboară ca vulturul care se repede asupra prăzii. Tot poporul acesta vine numai ca să jefuiască; privirile lui lacome caută înainte, şi strânge prinşi de război ca nisipul. Îşi bate joc de împăraţi, şi voivozii sunt o nimica pentru el, râde de toate întăriturile, căci grămădeşte pământ, şi le ia. Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui!"

Acesta este primul răspuns al Lui Dumnezeu dat lui Habacuc. Partea uimitoare a acestei profeţii este că nu se adresează cuiva anume ci mai degrabă constituie un dialog generic între Dumnezeu şi om. De aceea ea este actuală în orice veac. Fiecare dintre noi se poate pune în locul lui Habacuc, pentru că noi toţi ne confruntăm cu aceste probleme.

Care este neamul care "bagă groaza" în toţi? Haldeii. Acest popor războinic, crud şi nemilos va mătura continente şi va îngenunchia neamuri fără ca nimic să pară să-l oprească. Dumnezeu spune că El se găseşte în spatele apariţiei pe scena lumii a acestui neam înfricoşător. Cu toate acestea, haldeii nu au nici un dumnezeu, ci susţin că puterea este dumnezeul lor şi se încred doar în tăria lor. Ridicarea acestui neam reprezintă răspunsul iniţial la întrebarea lui Habacuc.

Cu siguranţă acest răspuns l-a uluit pe Habacuc. Nu a ştiut ce să mai zică. Urmează un moment de tăcere, apoi profetul începe din nou să reflecteze. A crezut că are o singură problemă la început, iar acum s-a ales cu două şi mai mari!

Oare Dumnezeu vrea să o rezolve pe prima creând o a doua problemă, şi mai mare?

Asta este exact ceea ce-i stupefiază pe toţi cei ce privesc la lumea zilelor noastre. Lucrarea lui Dumnezeu, de-a lungul timpului, a pus credinţa multora la grea încercare. Este greu de înţeles cum Dumnezeu pare să treacă cu vederea răutăţile mari ale Iudeii, dar şi mai greu de înţeles că, pentru a le pedepsi, Dumnezeu vrea să folosească un popor şi mai rău decât ei! Pe babilonieni. De ce îngăduie Dumnezeu să se întâmple lucruri îngrozitoare în istoria popoarelor?

Se spune că, în urma unui sondaj efectuat în universităţi, prima întrebare pe care toţi ar pune-o lui Dumnezeu ar fi: "Cum poate un Dumnezeu iubitor şi drept să îngăduie ca oamenii să sufere atât? De ce ne-a creat pentru ca apoi să permită asemenea grozăvii să ameninţe viaţa noastră, boli şi nenorociri la tot pasul?"

Desigur, mulţi filozofi se grăbesc să răspundă la aceste întrebări afirmând că nu există Dumnezeu. Viaţa noastră este pur materială şi se desfăşoară la voia întâmplării. Omul însuşi este un rezultat al şansei.

Motivul pentru care ajung la aceste concluzii se datorează aparentei inactivităţi a lui Dumnezeu.
Felul în care lucrează El este întotdeauna învăluit de mister. Căile Lui sunt nepătrunse, necunoscute nouă. Trebuie să recunoaştem că există momente când pur şi simplu nu înţelegem felul în care El lucrează. Ca şi în cazul caldeenilor, instrumentele pe care alege adesea să le folosească sunt ieşite din comun. Dumnezeu lucrează de cele mai multe ori imprevizibil şi acţionează neaşteptat. Foloseşte oamenii cel mai puţin vrednici, cel mai puţin recomandabili. Unul din lucrurile pe care le descoperi dacă-L cunoşti într-o oarecare măsură este că Îi place să ne surprindă, cât şi să ne încurce pentru a ne creşte credinţa, iar varietatea lucrărilor Sale este atât de mare, încât minţile noastre nu pot să o cuprindă.
Aceasta este problema agravată a lui Habacuc.

Întâi este mirat de această linişte/inactivitate din partea lui Dumnezeu. Apoi, când aude cum va lucra Dumnezeu, el este şi mai mirat.

Dar în partea următoare a cărţii el face un lucru înţelept prin care ne arată cum se tratează o astfel de problemă. Ce faci în faţa acestei aparente inactivităţi din partea lui Dumnezeu? Apoi, dacă El acţionează, ce faci când Îl vezi lucrând într-un mod care îţi este necunoscut, de neînţeles?

Metoda profetului de rezolvare a dilemelor
Una dintre nevoile vieţii noastre creştine este de a afla METODA cu care să abordăm probleme de felul acesta. "Metoda" poate fi schiţată foarte simplu. Cuprinde patru paşi care pot fi urmaţi uşor urmărindu-l pe profet.

Fără a discredita rugăciunea, să observăm că nu este ceea ce profetul a făcut întâi de toate! Contrar părerii unora dintre cei care se confruntă cu astfel de probleme filozofice, nu vă recomand rugăciunea ca subterfugiu imediat (ca mijloc necondiţionat), în cazul unor astfel de înfruntări!

I. Întâi de toate, opreşte-te şi gândeşte. Nu reacţiona emoţional în faţa problemei. Roada Duhului este stăpânirea de sine (Gal: 5). Deci, opreşte-te şi gândeşte-te. La ce? Trage aer în piept şi meditează la o floare!? Nu, nu asta vreau să spun! Vezi mai jos...
II. Aminteşte-ţi lucrurile esenţiale/fundamentale/elementare/simple pe care le cunoşti despre Dumnezeu. Înainte să încerci să rezolvi imediat problema adu-ţi aminte întâi ce ştii (ţi s-a revelat) despre caracterul şi atributele lui Dumnezeu, apoi fă legătura cu problema. "Recapitulează" tot timpul ce ştii despre Dumnezeu. RECAPITULEAZĂ!!
III. Compară problema ce se ridică cu aceste revelaţii ale caracterului lui Dumnezeu.
IV. Dacă până aici nu obţii un răspuns, atunci recurge de îndată la rugăciune pentru a-I cere Lui să-ţi descopere un răspuns potrivit caracterului şi naturii Sale.

Aceasta vedem că este "metoda" profetului! Înainte de toate, începe să se gândească la Dumnezeu:

1:12 Doamne, nu eşti Tu din veşnicie, Dumnezeul meu, Sfântul meu? Nu vom muri! Doamne, Tu ai ridicat pe poporul acesta ca să-Ţi împlineşti judecăţile Tale; Tu, Stânca mea, l-ai ridicat ca să dai prin el pedepsele Tale!

"Nu eşti Tu din veşnicie?"
Habacuc şi-a amintit câteva lucruri importante despre Dumnezeu în acest verset. "Nu eşti Tu din veşnicie?" Primul lucru pe care şi-l aduce aminte în împrejurări într-adevăr dramatice, dar trecătoare, este că Dumnezeul pe care el îl cunoaşte "vine din veşnicie". El este deasupra timpului şi este Stăpânul circumstanţelor. Nimic nu se întâmplă în istoria omenirii "din întâmplare"! Totul este "dirijat", "orchestrat" şi "interpretat" de El. El este Marele Profesor de istorie. El este Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. El a fost înainte de început şi va mai fi după sfârşit! El este Dumnezeul Veşniciei.

Babilonienii pot părea că sunt stăpânii lumii, că puterea lor îi zdrobeşte pe toţi, dar puterea Celui din veşnicie este mai mare pentru că nu este vremelnică şi trecătoare ca a lor. După cum ştim, puterea lor a durat atât cât a fost nevoie de ea: 70 de ani în care iudeii au fost ţinuţi în robie de ei. Odată ce Domnul a hotărât eliberarea iudeilor şi întoarcerea lor în Palestina, puterea babilonienilor s-a stins.

"Nu vom muri"
Dacă El este aşa, atunci profetul îşi dă seama că în ciuda aparentei exterminări momentane a iudeilor de către teribilii babilonieni, totuşi ei nu vor muri. Sămânţa lor nu va dispărea şi naţiunea lor nu va fi exterminată. De ce? Pe ce bază afirmă Habacuc asta?

Amintindu-şi cum este Dumnezeul lui, Sfânt, Stâncă, din Veşnicii, profetul este încă odată convins că El îşi va ţine partea lui de legământ avramic.

Dumnezeu i-a promis lui Avraam că va ridica un neam care va fi întotdeauna poporul Lui şi că nu va îngădui ca acesta să dispară de pe Pământ, oricât de mult şi-ar dori palestinienii, sau alţi duşmani adjuraţi de azi ai Israelului. Aţi văzut ce se întâmplă acum în Israel, Palestina şi teritoriile ocupate?

"Nu vom muri!" ar trebui să scrie în toate ziarele de mâine ale Israelului!

Aplică: Mulţi oameni se poartă în faţa circumstanţelor vieţii aşa cum se poartă tinerii noştri în gară când trebuie să plece în armată. Ca înaintea unui sfârşit, şi ca şi cum pleacă undeva de unde nu se mai întorc. Astfel, beau până uită şi se vaită şi zbiară de disperarea despărţirii. Mulţi creştini se poartă aşa în mijlocul unor împrejurări mai dificile ale vieţii lor, când de fapt ar trebui să-şi amintească toate calităţile sigure ale Dumnezeului pe care-L slujesc! Hei, nu-i sfârşitul lumii!

Într-adevăr, caldeenii vor provoca pustiirea groaznică a Iudeii, dar iudeii nu vor muri. Îi vor duce în robie şi îi vor omorî pe mulţi, dar ca neam, nu vor dispărea. O, cât de mulţi au vrut să facă neamul acesta să dispară! De la Hamaan la Hitler, la Saddam şi Arafat. N-au reuşit, şi nu vor reuşi niciodată! În faţa acestei ameninţări grozave, profetul îşi aminteşte de acest legământ, de credincioşia şi de caracterul neschimbător al lui Dumnezeu.

"Stânca mea"
Acelaşi lucru îl sugerează şi afirmaţia profetului cum că El este "Stânca lui". Nu înseamnă că Dumnezeu este neclintit în hotărâri şi că are un caracter care nu suferă nici o schimbare?

Ca Dumnezeu al legământului, El nu-şi va abandona definitiv poporul în mâinile cruzilor caldeeni, dar fiindcă poporul Iudeii a încălcat partea lui de legământ, el va avea de suferit nişte consecinţe (vezi, Deut.32). Iată deci că Dumnezeu îi ridică pe caldeeni tocmai pentru a fi instrumentul Său de pedepsire a iudeilor.

Evrei 1:10-12; 13:8 şi iarăşi: ,,La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pămîntul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi." ...Isus Hristos este acelaşI ieri şi azi şi în veci!

"Sfântul meu"
Fiind "Sfânt", Dumnezeu nu face ceva ce-i contrazice natura. Ridicarea şi folosirea caldeenilor ca instrument al Său de pedeapsă asupra Iudeii nu este contrară naturii Sale sfinte. Dimpotrivă, a lucrat adesea în acest fel în istoria poporului Israel. Tocmai datorită sfinţeniei Sale nu poate trece cu vederea nelegiuirea strigătoare la cer a Iudeii şi o pedepseşte!

Teodor Macavei


Studii Generale Asupra Carţilor Vechiului Testament | următoarea pagină