de, Norman L. Geisler, Ralph MacKenzie, si Elliot Miller
Romano-catolicii si evanghelicii impartasesc mai multe puncte de vedere comune asupra mantuirii. Ambele tabere teologice datoreaza enorm aceluiasi parinte al bisericii (sf. Augustin) pentru vederilor lor asupra acestui subiect. Insa, in ciuda acestei mosteniri comune principiul dupa care un om este justificat (deci, indreptatit) inaintea lui Dumnezeu a constituit punctul fundamental al divergentei dintre romano-catolici si protestanti. Din nefericire insa, in ultima vreme doctrina catolica a justificarii a devenit un motiv de dezbinare chiar si printre evanghelici in incercarea lor de a determina cat de departe pot sa mearga in relatiile de cooperare cu catolicii.
In aceasta ultima serie a noastra de articole asupra Catolicismului vom examina atat lucrurile avute in comun cat si diferentele dintre soteriologia (doctrina mantuirii; de la "soterios", in greaca) catolica, si cea protestanta. Astfel, vom acorda o atentie speciala doctrinei Reformei protestante a justificarii legale si vom aduce o critica protestanta raspunsului catolic oficial vizavi de aceasta doctrina, asa cum este ilustrata in decretele consiliului catolic de la Trent, din secolul al XVI-lea.
DOCTRINA JUSTIFICARII DIN PUNCT DE VEDERE ISTORIC
Cea mai serioasa amenintare asupra credintei crestine din primul secol a constituit-o gnosticismul. Acesta nu a fost o miscare definita cu claritate, ci una alcatuita din diverse grupuri si grupulete provenite din elenism (cultura greaca) cat si din alte zone mai orientale. Unul dintre crezurile centrale ale Gnosticismului era faptul ca mantuirea insemna eliberarea din trupul fizic (considerat rau), eliberare la care se ajungea prin dobandirea unei cunostinte speciale (grecescul "gnosis", de aici gnosticismul). Perceptia trupului ca fiind rau i-a preocupat atat de mult pe unii gnostici incat acestia au pus accentul pe controlul asupra corpului si a dorintelor lui (astfel avand, ascetismul). Altii, in schimb s-au devotat libertinismului, abandonand complet trupul patimilor si poftelor lui.
Teologii ortodocsi si apologetii de la inceput au depus multe eforturi pentru combaterea gnosticismului. Raspunzand libertinilor, parintele Tertulian (160-225 d.H.) a subliniat importanta faptelor si a indreptatirii. Facand aceasta, el a mers pana acolo incat sa sustina ca, "omul care facea fapte bune si-l indatora pe Dumnezeu"2. Aceasta afirmatie nefericita a pregatit scena disputelor veacurilor ce au urmat.
Conceptul "fapte-indreptatire" ce a parut atat de ingenios in combaterea gnosticismului a fost popular in primii 350 de ani de existenta ai bisericii. Cu toate acestea, o controversa care sa produca o definitie mai precisa a elementelor teologice implicate a fost necesara. Astfel, aceasta disputa a aparut pe scena sistemului lui Pelagius3 iar ganditorul crestin care a l-a confruntat a fost Augustin din Hippo.4
Sfantul Augustin
Augustin (354-430 d.H.) a fost un gigant intelectual. Nu a fost nimeni care
sa fi exercitat o influenta mai mare asupra formarii
gandirii crestine occidentale ca Episcopul de Hippo.
Vorbind despre doctrina justificarii formulate de Augustin este important
sa luam seama la faptul ca propria lui opinie asupra
acestei chestiuni vitale a suferit o dezvoltare semnificativa. La
inceput Augustin a subliniat rolul vointei umane in
chestiunea mantuirii, vedere pe care mai tarziu si-o
va schimba in disputele sale cu calugarul britanic, Pelagius.
Sistemul teologic al lui Pelagius sustinea libertatea totala a vointei umane si nega doctrina pacatului originar. Dupa reflectii indelungate asupra ideilor lui Pavel, Augustin a ajuns mai tarziu la urmatoarele concluzii. In primul rand, hotararea eterna a lui Dumnezeu de predestinare determina alegerea omului. In al doilea rand, oferta harului lui Dumnezeu (mantuirea) este in sine un dar (Ioan 6:44; vezi, prima parte a vers.). In al treilea rand, vointa omului este complet incapabila sa initieze sau sa obtina (dobandeasca) mantuirea. Acest din urma concept corespunde in mare masura cu doctrina reformata a pacatoseniei (depravarii) totale a omului aparuta mai tarziu. In al patrulea rand, pacatosul indreptatit (justificat) nu doar ca primeste statutul de fiu, ci si devine unul. In al cincelea rand, Dumnezeu il poate regenera pe un om (innoi) fara ca sa-l faca pe acesta sa continue in credinta, adica sa persevereze.5 Acesta este calvinismul elementar, lipsit insa de doctrina perseverentei (rabdarii, staruintei; n.tr.) tuturor sfintilor.
In acest moment ar fi incorect sa spunem ca Augustin a sustinut conceptul justificarii legale. Cu toate acestea, el a intarit ca mantuirea este prin harul lui Dumnezeu. Adica, nici un fel de fapte bune nu preced sau obtin in schimb indreptatirea (innoirea spirituala).
Perioada medievala timpurie
Perioada medievala (epoca "evului mediu") se dateaza in
mod obisnuit de la Augustin (sau, la scurt timp dupa
acesta), de la anii 1500. Aceasta perioada a cunoscut schimbarea
echilibrului puterii bisericii de la Rasarit (unde a inceput
Crestinismul), spre Apus, sau aripa latina a bisericii.
Pelagianismul a fost oficial condamnat de catre biserica la Conciliul de la Efes (anul 431) si apoi din nou, la cel de-al doilea Conciliu al Oraniei (anul 529), unde s-a declarat ca, "daca spune cineva ca harul lui Dumnezeu se poate acorda la cererea omului (sau, in urma invocarii lui de catre om), si nu ca acesta, harul, este cel ce ne face sa-l invocam, il contrazice pe Isias, Profetul…" (comparati cu Isaia 65:1)6.
Dar aceasta erezie, impreuna cu conexiunile ei semi-pelagiene mai moderate (ce a mai fost de asemenea condamnat la Conciliul de la Orania)7, vedem ca continua sa reapara in istoria bisericii. Se pare ca inclinatia omului este mai degraba spre pelagianism decat spre sublinierea paveliana a lui Augustin a harului lui Dumnezeu!
Leo "Cel Mare", episcopul Romei intre anii 440-461, este indicat de catre numerosi istorici ne-catolici ca fiind "primul" papa, in sensul modern al cuvantului. In timpul sau, multe dogme catolice (ce s-ar fi putut sa existe mai dinainte intr-o forma incipienta), au fost consolidate (cristalizate). Printre acestea se pot numara, autoritatea suprema a episcopului Romei, sacramentalismul, sacerdotalismul (crezul intr-o ierarhie preoteasca pamanteasca), cat si indreptarea atentiei Sarbatorii Euhariste (Cinei Domnului) de la celebrarea mortii lui Hristos la jertfirea trupului Sau. Aceste doctrine au influentat soteriologia medievala in mai multe feluri.
Indreptatirea si Sacramentele
In timpul perioadei medievale botezul si penitenta
(deci, pocainta) erau asociate cu
indreptatirea. Neprihanirea lui Dumnezeu era
sadita (insuflata) in om inca
de la botez si era
desavarsita (perfectata)
prin pocainta. Desi aceasta
perceptie a naturii si scopului botezului se poate
descoperi din cele mai vechi timpuri, nu acelasi lucru este
adevarat si in ce priveste
penitenta. Ideea confesiunii pacatelor unui preot pentru
absolvirea lor exista intr-adevar si in
al doilea secol dupa Hristos, dar nu devenise o practica
raspandita decat in evul mediu.
Conceptul care s-a format atunci afirma ca botezul rezolva problema pacatului originar, iar confesiunea curata efectele pacatului din prezent. Unii teologi ai acestei vremi au depus mari eforturi pentru a sublinia ca sacramentele erau insasi mijlocul (intermediul) prin care Dumnezeu ii daruia har omului. Cu toate acestea, detaliul (finetul) teologic de fata, adesea a fost pierdut printre laicii care s-au impotmolit intr-un sistem al neprihanirii obtinute in schimbul faptelor.
Conceptul meritului
Foarte asociat sacramentelor este in general conceptul de merit. Termenul
a fost prima data folosit de Tertulian iar dupa aceea a fost
ulterior dezvoltat de catre Carturarii perioadei medievale.
Asa cum indica Alistar McGrath, "se poate demonstra
cum s-a ajuns sa se introduca o distinctie intre
conceptele de merit si "potrivire"
(desi, "vrednicie" este un termen mai bun; n.tr.), prin aceea
ca, desi nu se poate spune ca omul
isi merita (obtine,
dobandeste) mantuirea prin nici una dintre faptele
lui, pregatirea lui pentru indreptatire se poate
spune ca face ca ulterioara sa indreptatire sa
fie "potrivita" (asadar, vrednica), sau
"cuvenita".8 Din nefericire, asa cum s-a
intamplat si cu sacramentele, distinctia
aceasta nu s-a transmis intotdeauna si maselor de
credinciosi de rand.
Anselm de Canterbury
Anselm de Canterbury (1033-1109) a fost incontestabil cel mai
patrunzator ganditor crestin ce a trait
intre Augustin si Toma Aquinas. Unul dintre cele mai
importante tratate teologice ale lui Anselm a fost cel denumit "Cur Deus
Homo?" (din latina, "De ce un Dumnezeu om?")9. In
acesta el a discutat relatia dintre Intrupare si
Ispasire redirectionand atentia
asupra naturii si scopului Ispasirii,
atentie acordata acesteia inca din vremurile
apostolice.
O doctrina populara ce se gasea in biserica timpurie era asa numita "teorie a rascumpararii". Aceasta interpreta Ispasirea ca insemnand o eliberare (izbavire, scapare; n.tr.) a umanitatii din ghearele Satanei. Contributia lui Anselm adusa doctrinei Ispasirii este numita teoria satisfacerii. Prin aceasta el interpreteaza Ispasirea ca fiind o compensatie adusa mai degraba Tatalui, decat Satanei. Desi indreptatirea legala (poate fi numita si, juridica) nu este explicita in teologia lui Anselm, mai tarziu reformatorii au putut sa construiasca pe temelia sistemul sau de gandire teologica si sa dezvolte aspectul juridic al mantuirii omului, numit indreptatire sau justificare.
Toma Aquinas
Figura ce a dominat indiscutabil sfarsitul perioadei
medievale (1225?-1274) este Toma Aquinas. Aquinas s-a considerat augustinian
in teologia sa, desi a preferat sa-si
exprime vederile sale filozofice mai degraba in termeni
aristotelieni, decat in limbajul platonic al lui Augustin. Asemenea
lui Augustin, Aquinas a crezut si el ca innoirea
spirituala se petrece la botez si ca nu toti
oamenii regenerati (deci, innoiti) vor fi
mantuiti (deci, vor ramanea in
credinta), cu alte cuvinte nu toti fac parte dintre
cei alesi. Contrar raspanditei perceptii
gresite a multor protestanti, Aquinas a crezut ca
din cauza ca umanitatea este cazuta in
pacat, omul este incapabil sa initieze sau sa
dobandeasca mantuirea, in afara harului lui
Dumnezeu10 si ca intr-adevar,
credinta este un dar al lui Dumnezeu.11
Asemenea lui Augustin si Anselm, nici Aquinas nu a facut o deosebire intre justificarea legala (declarativa) si sfintirea progresiva asa cum au facut-o reformatorii. Cu toate acestea, multi carturari romano-catolici contemporani cred ca justificarea legala (juridica) a fost totusi inclusa in gandirea acestora, cel putin in mod implicit.
Augustianismul lui Anselm si al lui Aquinas a dominat soteriologia (deci, doctrina mantuirii) bisericii medievale (si a coexistat in tensiune cu orientarea inspre fapte a sistemului sacramentelor). In lumina acestor lucruri, este limpede ca unele dintre cele mai elementare principii teologice ale Reformei nu sunt deloc ireconciliabile cu istoria Bisericii, ci de fapt reprezinta o continuare a acesteia.
Martin Luther
Nascut in anul 1483 in Eisleben, Germania, fiul unor
parintii ce proveneau din patura mijlocie, Martin a
intrat in anul 1505 intr-o manastire augustiniana
din Erfurt. Temele mantuirii si damnarii, centrale
in cultura vremii sale, l-au preocupat in mod deosebit. Luther
a devenit foarte curand constient de prezenta
pacatului in viata sa, de ineficienta
penitentelor sale, sau a sacramentelor oferite de biserica,
in a aduce usurare situatiei lui.
In anul 1522 Luther a fost transferat din Erfurt la Wittenberg. Acolo a trait intr-o manastire a ordinului augustinian, avand norocul sa-l aibe drept sfatuitor spiritual pe un om evlavios, vicar general al manastirii, pe nume Johann von Staupitz (1469-1524). Staupitz, foarte constient de intensele lupte spirituale ce-l macinau pe tanarul dat in grija lui, l-a indrumat pe acesta inspre studiul Scripturii. Astfel, pe data de 19 octombrie 1512 Luther a ajuns sa absolve ca si doctor in teologie, incepand sa predea teologie si studii biblice in Wittenberg incepand de la data de 16 august 1513. In acest context al sarcinii sale universitare, Luther si-a format primele sale idei privitoare la justificarea (indreptatirea) prin credinta.
Rolul decisiv in formularea teologiei lui Luther a fost jucat de catre apostolul Pavel si de teologia augustiniana. La scurt timp dupa realizarea exegezei sale a pasajului Romani 1:16-17, Luther a concluzionat ca indreptatirea este un dar al lui Dumnezeu ce poate fi insusit doar prin credinta: "Zi si noapte, am cugetat pana ce am putut sa vad legatura dintre dreptatea lui Dumnezeu si afirmatia ca 'cel neprihanit va trai prin credinta'. Atunci am inteles ca dreptatea lui Dumnezeu este acea neprihanire pe care, prin harul si prin mila Sa, Dumnezeu ne justifica (indreptateste) prin credinta. Atunci am simtit ca m-am nascut din nou si ca tocmai am trecut prin usile deschise ale paradisului."12
Inceputul departarii lui Luther de Roma a fost adesea identificat cu afisarea celor "95 de Teze" pe usa castelului-biserica din Wittenberg, in ajunul Sarbatorii Tuturor Sfintilor, pe data de 31 Octombrie, 1517. Aceste teze priveau intr-adevar sistemul penitential si autoritatea papala, insa prin acestea, in primul rand era criticata vanzarea de indulgente. Prin aducerea "Celor 95 de Teze" in atentia publicului au fost aruncate zarurile, Reforma a fost lansata, iar fata Crestinismului a fost schimbata pentru totdeauna.
Indicand cat de profund i-au influentat tezele acest principiu evanghelic (augustinian), Luther a scris mai tarziu: "Si aceasta este increderea pe care crestinii o au, si adevarata bucurie a constiintelor lor, si anume ca prin credinta pacatele noastre nu ne mai apartin ci au fost puse pe seama lui Hristos, asupra Caruia Dumnezeu a pus toate pacatele noastre. Astfel, El a luat asupra Sa pacatele noastre…neprihanirea lui Hristos devenind a noastra…cu mantia neprihanirii Sale El acoperindu-ne si pe noi…"13
Mai inainte ca Luther sa initieze Reforma Protestanta, indreptatirea legala prin care un pacatos este declarat neprihanit din punctul de vedere al legii, a fost in cel mai bun caz un izvor subteran de soteriologie crestina. In ce-l priveste pe Luther, situatia s-a schimbat dramatic. Cu toate acestea, asa cum remarca Peter Toon, "Luther nu a folosit nici un fel de termeni legali in explicarea acestei socotirii pe seama Lui (Hristos) a pacatelor noastre si nici a neprihanirii declarate din afara, de Dumnezeu. Aceasta noutate va aparea mai tarziu si ii va fi atribuita lui de catre altii."14 Philipp Melanchthon, marele teolog sistematic al lui Luther este de fapt cel ce a introdus aceasta terminologie legala in descrierea indreptatirii noastre.
Jean Calvin
Fara indoiala putem spune ca cea mai
importanta formulare a teologiei reformate rezultate din Reforma
protestanta este cea realizata de Jean Calvin. Acesta s-a
nascut in localitatea Noyon, din Franta, pe data de
10 iulie, 1509. Tanarul Calvin a studiat in Paris, unde
a ajuns sa cunoasca scrierile si teologia lui
Luther. Cu toate acestea, influenta majora a primit-o de la
Augustin. Astfel, Calvin a sustinut ca el nu face decat
sa reproduca, "invataturile clare
si necompromise ale acelui om sfant".15
Sistemul teologic al lui Calvin incepe asa cum au facut-o si cele ale lui Augustin si Aquinas, cu starea actuala de completa descompunere (ruina) morala a omului. In propriile sale cuvinte, "chiar daca recunoastem ca imaginea lui Dumnezeu nu a fost total anihilata si distrusa in om, totusi aceasta a fost atat de denaturata (stricata), incat ceea ce a mai ramas reprezinta o oribila caricatura".16
Calvin a sustinut ca "predestinarea este acea hotarare din vesnicie a lui Dumnezeu pe care a luat-o in El Insusi privitor la ceea ce El va vrea sa se petreaca cu fiecare individ uman."17 Pe deasupra, "desi cei alesi primesc prin credinta harul infierii, alegerea lor nu depinde de credinta, ci este anterioara in timp si in ordine".18
Pentru Calvin, indreptatirea "consta in inlaturarea pacatelor si atribuirea neprihanirii lui Hristos".19 Din acest punct Calvin se departeaza de traditia medievala deoarece el nu priveste indreptatirea (justificarea) ca fiind o infuzie de har. Astfel el spune ca, "omul nu este socotit neprihanit prin justificarea sa, ci este acceptat ca fiind neprihanit, nu datorita propriei sale neprihaniri, ci datorita neprihanirii lui Hristos ce se gaseste in afara lui."20
Ce loc detin atunci faptele bune in viata credinciosului? In fata acuzatiei ca "indreptatirea inteleasa in acest fel, elimina nevoia faptelor bune in viata crestinului", raspunsul ferm al lui Calvin, la fel ca cel al lui Luther, a fost ca desi faptele bune nu pot sub nici o forma sa devina fundamentul (baza) sfintirii noastre, o credinta vie nu este niciodata lipsita de asemenea fapte. (O celebra expresie a lui Calvin a fost aceasta: "Desi doar credinta singura mantuieste, niciodata credinta ce mantuieste nu ramane singura, ci este urmata de faptele bune"; n.tr.). In felul acesta, indreptatirea isi gaseste urmarea in sfintire.21
Origini soteriologice comune
Un studiu soteriologic (adica, al doctrinei mantuirii; n.tr.)
atat al celor mai remarcabili teologi romano-catolici cat
si al reformatorilor protestanti ne dezvaluie
o seama de puncte comune. In primul rand, ambele tabere
teologice cred ca mantuirea este realizata prin
interventia divina in istorie. Spre deosebire de gnostici,
atat catolicii cat si protestantii
afirma la unison ca omul nu este mantuit prin
intelepciune, ci prin interventia lui Dumnezeu in
istoria umana, in persoana Fiului Sau, Isus Hristos.
In al doilea rand, atat evanghelicii cat
si catolicii cred ca mantuirea este atat
morala cat si spirituala. Dupa
aceea, mantuirea este asociata cu izbavirea din pacat
si din toate consecintele lui.
In al treilea rand, atat pentru catolici cat si pentru protestanti, mantuirea are si un caracter escatologic. Perspectiva ei viitoare este cruciala. Tot ce se stie acum despre mantuire este doar o degustare preliminara a ceea ce va fi descoperit la aratarea ("parousia": prezenta fizica a lui Hristos de la cea de-a doua Sa venire) completa a Imparatiei.
In al patrulea rand, harul lui Dumnezeu este absolut necesar in vederea mantuirii. La fel si indreptatirea initiala se bazeaza numai pe har, fara nici un fel de fapte. De aceea, Colin Brown poate vorbi despre, "ortodoxia augustiniana a Genevei (lui Calvin; caminul si cartierul sau general; n.tr.), si a Romei."22 Pentru ambele grupuri, mantuirea vine ca un dar al lui Dumnezeu daruit unor oameni ce nu o merita.
Pe acest fundal trebuie privita mostenirea comuna soteriologica cat si diferentele ce exista la acest capitol intre catolici si evanghelici. Asa cum s-a exprimat Harold O.J. Brown, "nu trebuie sa exageram in simplificare si sa cream un consens fortat si artificial intre marii crestini ai trecutului, sau ai prezentului. Cu toate acestea, daca este un lucru care sa se evidentieze in scrierile si vietile acestor oameni, acela este faptul ca au cunoscut si au slujit aceluiasi Domn, impartasind o singura credinta si o speranta comuna".23